Ioana vorbise cu cei din ”Echipa de munte” și au stabilit o tură în Țibleș. Normal că mergem! Suntem 6 colegi de tură și ei cunosc bine traseul. Din Bistrița ei aleg drumul prin Beclean, Spermezeu, Târlișua și Suciu de Sus. Pe dealul Șpanului, cam la trecerea în județul Maramureș, facem o pauză de regrupare și de mere :)! În Suciu de Sus facem dreapta și regrupăm iarăși la un magazin de la intrarea în Groșii Țibleșului. Unii bere, alții înghețată:)! Intrăm pe valea Bradu și mergem până la barieră unde sunt locuri multe de parcare. Ei știu bine zona, au colaborat cu Salvamontul și cu pădurarul ca să repare refugiul Arcer (acoperiș, priciuri, lemn de foc etc). Acum bariera e lăsată și vom mergem pe jos o vreme. Până la fosta mină (pe care o veți vedea în ultima poză) mergem fiecare în ritmul lui și aici facem pauză de regrupare, apă și ceva masă. Eu sunt destul de obosit și nu socializez prea mult. Sau nah, o fi alt stil de mers, de socializare, cu care nu sunt eu obișnuit...
Să vă pun aici și o hartă pentru orientare. Cea mai bună hartă am găsit-o pe site-ul România-natura și vă redau un extras cu zona dorită.
Noi urcăm pe BA spre șaua dintre Țibleș și Arcer. Mergem puțin pe firul Izvorului Rău și apoi facem stânga în serpentine destul de strânse. Povestim (Ioana și cu mine) și greu ne dăm seama când prindem distanță. Ne vom opri când ajungem pe Obcina Grohotului să ne așteptăm colegii (Poiana Piciorul Calului). Nu îmi dau seama care este motivul, dar nu sunt prea vorbăreț/prea comunicativ. Trece pe lângă noi un grup destul de zgomotos și cu rucsacii răsfirați. Îi lăsăm să treacă fiindcă știm că vom recupera repede. Cu grupul reunit urcăm pe drumul de culme până ce acesta face o serpentină la stânga. Tăiem serpentina pe o pantă mai mare și așteptăm până vin și ultimii colegi (ca și mine, sunt prima dată pe traseul ăsta). Cotim dreapta și tot urcăm până la refugiul Arcer. Aici au refăcut colegii părți din refugiu. Mie îmi pare ca o stână sau mai bine zis o cabană veche de lemn. Copiii zgomotoși rămân aici la foc și noi mergem mai departe.
Eu nu am starea potrivită pentru mers pe munte, nu știu care e motivul exact. Colegii iau câte un lemn ca să aibă sus să facă focul. Cică sunt suficiente, nu e nevoie să iau și eu.
Continuăm și cam în 20 de minute Ioana le spune celorlalți că rămânem puțin aici. Vrea să îmi arate un loc fain: Grădina Fetii Pădurii. Lăsăm rucsacii pe o potecă mai sus de drumul larg marcat și tot urcăm. Starea mea nu e foarte ok, Ioana tot trage de mine să urc. Sunt ceva povești legate de locul ăsta, în mare parte în legătură cu un om care s-a refugiat aici și mulți ani a fost dat dispărut. În pereții Grădinii se poate observa o stâncă cu două urechi. Se spune că ar fi diavolul care supraveghează locul. ”Hai, hai” e motto-ul Ioanei care vrea să coborâm repede să recuperăm distanța față de colegi. Eu cobor mai încet și e greu de înțeles acest lucru. Îi înțeleg gândurile: pe de o parte avem distanță de recuperat, pe de altă parte îmi înțeleg și eu genunchii pe care vreau să îi protejez (mă înțeapă puțin). Mă rog, coborâm, ne luăm rucsacii și ajungem grupul până la izvor. De fapt ne așteptau acolo înainte să urcăm mai departe pe firul cel mai de sus al Izvorului Rău.
Nu avem prea multă apă și au colegii în schimb un butoiaș (din plastic, gen camel bag, cu robinet) de 5 litri. Îl ia Ioana și văd câ îi e greu la urcarea pe grohotiș și apoi pe potecă în serpentine. Îl iau eu și urc tot înainte. Știu că par supărat că nu vreau să mă opresc să aștept colegii (fiecare urcă pe unde crede de cuviință). Dar vreau să scap de panta asta și de greutate! Mereu păstrez contactul vizual cu echipa. Poate și celorlalți le e greu și de asta urcă mai încet. Dar am încredere că se descurcă (mai ales că știu drumul bine, nu e prima dată pentru o parte din ei). Mă opresc în șaua dintre cele două vârfuri și aștept toată echipa. Ioana încearcă să mă împace cumva și e foarte greu.
Pornim după colegi în sus spre vârful Țibles. Chiar dacă nu am luat corturile (inițial ideea era de a sta la refugiu), colegii au două foi de cort și vor improviza un bivuac din câteva lemne, foile de cort și picioarele mesei și băncilor de acolo. Eu nu mă simt ok și mă retrag un pic la monumentul de pe vârf (1840m). Cu greu Ioana mă înduplecă să merg la masă unde sunt colegii. E un moment în care vrei să fii singur și nu ești lăsat...
În fine, un pic socializez cu ei (inițial simțeam nevoia doar să mănânc o supă și să dorm!) și mă retrag destul de repede. Ei mai stau un pic la foc și apoi se retrag fiecare la somn. Pentru Ioana e un pic greu să se împartă între mine și grup. Îmi pare rău că am creat un astfel de moment. Dar nah, de prea multe ori renunț la mine ca să le fie bine celorlalți. Când sunt momente d-astea, trebuie și pot fi doar eu cu mine!
Dimineață mai moțăi în timp ce Ioana face ceva poze la răsărit și apoi la peisaje. Pe la 9.00 ies din sac, mâncăm și strângem bagajele. Cu excepția lui Fery care rămâne să păzească bagajele (îi cam scârțâie picioarele de gând a avut un mic accident și acum nu mai vine pe vârfurile celelalte) noi mergem pe Arcer (1829m). Inițial pornisem doar Ioana și cu mine și vor veni și restul echipei. Câteva poze, mică ședință geografică și pornim înapoi. Tot așa Ioana și cu mine în față, colegii vor rămâne la bagaje să pornească mai departe la drum. Noi trecem de Țibleș și mergem până pe Bran (1839m) (50 de minute de la vârful Arcer). Nu putem sta fiindcă în jurul vârfului (e un marcaj TR aici și harta spune că ar coborî spre valea Mesteacănului și Fiad) sunt o grămadă de musculițe. Revenim la rucsacii de la masa de lângă vârful Țibleș.
Luăm rucsacii, tragem clopotul ca să dăm semn colegilor că am pornit la drum și ne lăsăm pe picior spre vârful Gorgani (1530m). Muchia e foarte fotogenică și putem vedea de pe ea trio-ul Țibleșului. Pentru mine, fiind prima dată aici, e și normal să merg pe toate cele trei vârfuri. La intrarea în pădure ajungem colegii din urmă, trecem de un adăpost de ciobani și pe drumul larg mergem spre vârful Oușoru sau Păltiniș (1489m). Pe drum întâlnim un grup mare (vreo 20) care urcaseră cu mașina până aici și tot așa cred că se și întorc. Facem o pauză de vreo 10 minute pe vârful Oușoru înainte de a coborî spre mașină.
De la vârf coborâm pe drum la dreapta (adică schimbăm direcția spre nord) pe un drum de exploatare. Într-o jumătate de oră ajungem la pădure, facem o pauză de odihnit genunchii și apoi ieșim din poiană ușor spre dreapta. Tot coborâm pe piciorul de munte o vreme și ajungem într-un drum perpendicular pe direcția noastră de mers. Să nu uităm de jungla de pe marcajul PA și de tonele de mure și de zmeură care ne scad viteza de mers :)! Așteptăm să vină colegii, mai bem niște apă și după câteva sute de metri la dreapta cotim iarăși spre stânga și tot coborâm. Nu spunem colegilor de mirosul proaspăt de urs și de tufele răsturnate de curând. Poteca ne duce tot la vale ușor dreapta și la pârâul Halaurilor ar părea să meargă undeva pe partea cealaltă. Nu sunt marcaje clare, dar ei știu că valea ne duce la mină. Așa că tot coborâm pe firul de apă până la ora 15.00 când ajungem la firul Izvorului Rău. Unii trec din piatră în piatră, alții se udă puțin. Eu chiar am nevoie de un ”duș rece” și mă răcoresc puțin în apa rapidă.
Încă e cald dogoritor și până la mașini fiecare merge în ritmul personal. Aici repetăm ”dușul” la picioare pentru răcorire și apoi pornim la drum înapoi spre casă, nu fără pauza de bere la magazinul unde fusesem și ieri.
Chiar dacă nu am fost cel mai bun coleg de drum, mulțumesc Ioanei și întregii ”Echipe de munte” pentru tura asta! Vor rămâne amintiri frumoase...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu