Cum spuneam în postarea anterioară, astăzi trecem de Mița și de pod și continuăm pe valea Bistriței și apoi pe valea Corbului/Colbului (denumiri diferite pe hărți diferite) pentru 7.5 kilometri până la punctul electric unde lăsăm mașina. De aici avem posibilitatea de a face un traseu în circuit: TA pe la refugiul Bistricior și prin poiana Gura Plaiului și TR prin Podul Cormăii. Vom urca azi spre refugiu...
Urcăm pentru început susținut prin pădure și ajungem la un drum de exploatare. Marcajul ar continua tot pe potecă și pierdem peisaje faine spre lacul Colibița. Așa că facem dreapta pe drum și apoi, pe un vâlcel cunoscut de Ioana, urcăm direct spre refugiu. Apusul este foarte fain cu cercul portocaliu care se lasă după vârfurile brazilor. Merg să iau apă de la pârâul din apropiere (e pe traseul pe care vom merge mâine), mâncăm ceva, Ioana face focul și ne bucurăm de o seară tare liniștită, sus, în inima munților.
Aaa, era să uit ceva. Un vecin de la Colibița ne rugase să facem semn când ajungem. Așa că aprindem o lanternă și Ioana vorbește cu el la telefon. Se vede lumina în întunericul munților!
Dimineață nu e grabă și abia pe la 11.15 pornim la drum (după ce, așa cum se face, lăsăm curățenie în refugiu). Trecem apa și ne întâlnim mai întâi cu doi băieți și apoi cu patru fete. Plecaseră mai devreme, îi văzusem când au trecut pe lângă refugiu la urcare... Schimbăm câteva cuvinte cu ei și ne continuăm urcușul. E o potecă susținută care ne duce în 40 de minute sus în creastă, printre jnepeni. În dreapta e vârful Zurzugău (1907m) pe care Ioana îmi arată niște vâlcele bune pentru iarna. De altfel și pe aici pe unde am urcat noi e fain de coborât cu schiurile sau cu vreun plastic :)! În șa sunt doi tipi care se odihnesc. Câteva cuvinte și urcăm pe TA, la stânga, pe vârful Bistricior (1990m). Nu suntem singuri, cu noi avem pe cumintea cățelușă Maga!
Așa fain se vede Colibița de aici, de sus...
Într-un sfert de oră TA face dreapta spre comuna Răstolița prin Pârâul Mijlociu și după alte 15 minute suntem în șaua Bistricior (1944m) de unde BR merge spre vârful Pietrosul Călimanilor prin vârful Struniorul și Curmătura Tihului. Noi continuăm pe BR pentru încă zece minute până pe vârful Străcior (1983m pe placa de pe vârf, pe alte hărți 1963m). Pe ambele vârfuri sunt niște momâi foarte faine care au luat ceva vreme pentru construcție. Scriu și eu două cuvinte în caietul de vârf (rar găsești la noi așa ceva!)
Pornim la vale spre muntele Viișoara, adică pe marcaj BR. E cam rar și coboară undeva în dreapta noastră. De ce am merge noi pe unde e marcaj și deci mai ușor... Hai prin jnepeni! La început e potecă evidentă pe unde e maratonul Maria Theresia și mai apoi ne pierdem în jnepeni. Se intuiește o potecă și știți cum este: rădăcini, crengi peste față și peste mâini și picioare (și uneori te mai și mănâncă după aia)! Găsim cumva drum ce ne scoate la poteca marcată. Nu vedem marcaje, doar că e un culoar larg prin jnepeni. Mergem pe el până la o intersecție, facem stânga și intrăm prin pădure. Vedem un stâlp de pe Via Maria Theresia și altul căzut și continuăm până într-o poiană largă. Stâlpii de pe Via merg în față pe la lizieră și apoi fac o curbă bruscă pentru a coborî în josul poienii, cam pe unde am intrat noi. Bucla asta e făcută pentru a mai câștiga câteva sute de metri de alergare.
La stâlpul unde e bucla noi facem stânga pe un drum de exploatare unde dăm de marcajul TR. Mai coborâm puțin și ieșim din drum la stânga pe marcajele TR.
Începe un coborâș abrupt spre niște stânci. Marcajele sunt refăcute și uneori greu de observat, mai ales dacă urci. Pe un picior de munte ajungem într-o mică șa unde Ioana se oprește și îmi zice să urc pe stânca din față pentru panoramă. Într-adevăr ai ce vedea și nu e cine știe ce cățărare. Sunt mai mult trepte de rădăcini și pământ. La întoarcere mă umplu pe mâini de rășină și o curăț parțial cu nisip și pământ uscat.
Facem dreapta (față de cum am venit) și după puțin timp ajungem la stânci. Marcajele fac stânga pe o coborâre destul de abruptă. Ioana culege niște ciupercuțe și ar lua-o înainte. Pe mine mă înțeapă rău genunchii și mă proptesc în bețe. Fiecare pas e greu pe zona asta. Are răbdare cu mine și în același timp e mai în față fiindcă data trecută pierduse marcajele prin zonă.
Acum sunt destul de clare marcajele și coborâm prin pădure până la o defrișare mare. Mergem la stânga pe lângă brăduții care au început să crească în partea de sus a defrișării și intrăm printre ei în poiană. De la un brad adunăm niște rășină uscată și ne afundăm în direcția în care știe Ioana că trebuei să fie marcajele. Altfel ne-am pierde căutând marcajele! Adică traversăm la dreapta defrișarea și în jos apare un marcaj. Ne tot lăsăm în jos și ieșim în a doua poiană. E plină de urzici și intuim direcția. Adică tot în jos! Găsesc cumva drum printre urzici până la mijloc și tufe de zmeură și ieșim la un drumeag pe care sunt marcaje. Facem dreapta și ceva mai jos iarăși stânga prin pădure. În 10-15 minute de coborâre susținută ieșim la drumul de pe valea Colbului într-o curbă la 90 de grade.
De aici mai avem vreo doi kilometri (cred) până la mașină. Coborâm pe drum, Ioana îmi povestește alte aventuri pe aici, oprim pentru o gură de apă și curând ajungem la mașină. Merg să mă spăl un pic la râu (avem apă, nu e nevoie să mai iau) și dăm ultimele felii de pâine Magăi și mai mult unui câine rămas pe aici. Se vede că cerșește un pic de mâncare la fiecare mașină. Dar merită că este așa de frumos și cuminte.
Mergem acasă și apoi Ioana mă duce cu mașina în Bistrița la tren. Urmează o lungă noapte spre București. Bine, mi-am luat loc în vagon de dormit și pot câștiga liniștit niște ore de somn.
Mulțumesc mult, Ioana, pentru drumețiile astea! Ne vedem foarte curând pe alte meleaguri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu