Coborât de la tură, foarte rar iarna, în loc să merg spre Bușteni iau telecabina care merge spre Padina. La mine nu e vorba doar de serviciu pe munte, ci și de pasiune. Și încercarea de a păstra prietenii. Nu contează că am genunchiul drept în pioneze. Cu genuncheră și rachete reușesc să aam, în acest moment, ture ușurele. Mihaela a organizat în acest week-end (și pentru mine rar se întâmplă să am week-end-uri libere) o tură de relaxare, în cerc restrâns, la Padina. De fapt cazarea e la cabana Belvedere fiindcă Padina e închisă de ceva vreme...
Ziua 1 - 28.02.2026
Cum ziceam, cobor cu telecabina la Peștera și de aici merg pe drumul prea bine cunoscut spre zona cabanei Padina. Lejer fiindcă nici nu pot mai repede! Voi face o oprire la biserica de lemn de la schitul Peștera, cobor pe marcajul CA prin mini-canionul ce mă scoate la apa Ialomiței (oare unde se schimbă numele din Obârșia în Ialomița?) trec pe podul super rezistent și las în dreapta scurta potecă betonată ce urcă la Peștera Ialomiței. Nu Ialomicioarei cum spun mulți și este de fapt o confuzie: Peștera Ialomicioarei este în cu totul altă parte, în partea sudică a Pietrei Craiului! Trec pe lângă bariera dinspre Valea Horoabelor, apoi apa pe podul plin de zăpadă și ies în larga poiană a Padinei. Iarăși trec apa pe podul mare și fac dreapta spre Padina și Belvedere. Cum am un pic de așteptat să vină colegii stau la povești cu un salvamontist care are casă aici. E loc de parcare fix în fața porții lui și, după ce văd că nu se poate mai sus, Mihaela și Ștefan vor lăsa mașinile aici. De precizat că nu e parcare oficială, doar prin bunăvoință și înțelegere se pot lăsa mașinile acolo. Doar fac câțiva pași și văd că vin cele două mașini. Hm, ei vor să urce cât mai mult și vor vedea că nu se poate. Drumul e descoperit spre punctul de poliție, dar spre Padina este ditamai zăpada. Urcasem cu Ștefan ca să se convingă. Eu rămân aici să îi aștept și fac câteva poze inclusiv la placa pusă în memoria lui Gioni Baboș. Pe ea este o frumoasă floare de colț din marmură...
Ne cazăm, Mihaela vorbește pentru ciorbița de seară (după apus fiindcă vrem să îl vedem din Strunga sau Strungulița) și pornim la deal spre șaua Strunga. Doar eu merg pe rachete și este mai ușor decât să intru mereu piciorul în zăpadă. Motiv pentru care voi fi de multe ori înainte față de grup și doar la locurile cu ”schepsis” aștept să vină toată echipa și să treacă pe unde e mai ușor. Voi fi mustrat că nu am stat cu grupul când de multe ori eu abia îmi mișc genunchiul drept, chiar și cu toate ajutoarele folosite. Și nu știu dacă a fost vreun moment în care, chiar și mai în față de grup, să nu îi văd pe toți. Și recunosc, la mustrare răspund cu un pic de ironie. Pe rachete mi s-a părut că am mers repede și spun asta, replică ce pare să deranjeze. Subliniez, mereu am văzut toți membrii grupului și chiar de câteva ori ca să mai scadă distanța dintre noi am ieșit din potecă și am mai făcut rotocoale prin zăpada necălcată doar pentru a veni colegii. Nu mă pot opri fiindcă îmi e greu, am transpirat și dacă stau pe loc risc să răcesc... Aș schimba tricoul fiindcă e normal să am unul uscat la mine, dar refugiul este la doi pași. Ajung acolo aproximativ în același timp cu colegii, povestim puțin cu cei care sunt acolo și chiar Mihaela ne onorează cu clătite cu dulceață :)! No, așa da pauză și ”premiere”!
Mihaela propune urcare la apus în șaua Strungulița. Eu sunt singurul care nu va merge. Chiar dacă văd destule răsărituri și apusuri, nu mă satur niciodată de ele. Dar acum am nevoie de puțină odihnă. Mno, din afară serviciul meu pare super lejer și puțini par să înțeleagă cât e de obositor. E ok, Dumnezeu știe cel mai bine!
Rămân în refugiu, poate ațipesc un pic și mă uit cum colegii urcă pe urma bătută spre Strungulița. Le las lor plăcerea apusului și găsesc o pătură și o pernă care mă ajută să adorm vreo oră. Închisesem și ușa și fiind întuneric în refugiu devine chiar mai ușor să adormi. Dar, probabil din instinct, mă trezesc cu vreo jumătate de oră înainte de apus. Sau vreo 40-45 de minute, mai bine zis. Urc ușor în șa cu atenție la fiecare pas, mai ales la genunchi. Se vede așa de fain spre vest, spre Crai și spre sud-vest, spre apusul cu raze solare la marginea stâncilor sudice ce formează șaua (vârful Strunga).
Mai revin la o scurtă ațipeală de vreo 20 de minute și apoi iar în șa sau un pic după ea, fix la acele minute de ”oră de aur”, înainte și după ce soarele se lasă după șaua Dudele. Se întunecă repede și cobor la refugiu ca să îmi aștept colegii. Vor veni încântați de momentele de sus! Și mă bucur pentru ei. Poate fără să exprim așa cum se așteaptă lumea. Mama lor de așteptări că astea distrug orice gen de relație...
Cam în 10 minute (18.35) închid bine ușa refugiului și pornim la vale. Eu rămân mai în urmă fiindcă știu că înaintez mai repede pe rachete. Și așa va fi, în vreo sută de metri ajung din urmă colegii. Hm, îmi e mai ușor să merg pe zăpadă imaculată, necălcată, decât pe potecă. Probabil că și asta este interpretat ca neîncadrare în grup, dar sincer nu îmi pasă. De ce să merg mai incomod și mai greu decât așa cum îmi e mai ușor? În fond doar eu îmi simt înțepăturile din genunchi și nimeni altcineva! Cam din dreptul stânei merg în urma grupului, cât de încet pot. Este așa o liniște și lună plină că încerc la un moment dat să surprind steluțele de pe zăpada din fața rachetelor. Pe telefon nu se vede, dar acum, când am prelucrat pozele de mai jos se pot vedea steluțele.
Ceva mai jos, înainte de a face marele S, ne oprim pentru câteva încercări de poze nocturne. Un amestec de bucurie a momentului cu încercări de a arăta care are telefon mai performant. De parcă asta este important. Momentul și trăirea lui cu toate simțurile sunt mai importante, părerea mea! E doar o umilă părere, posibil greșită... Găsim, printre urme multe, varianta corectă care ne scoate la drumeagul de deasupra cabanei. Cu atenție la punctul unde s-a adunat multă zăpadă și trebuie să fim cu băgare de seamă la fiecare pas. Din ultima curbă nu mai facem stânga spre Padina și coborâm pe pârtia pe care urcaserăm mai devreme. Merge ușor, pas cu pas. Și finalul turei este foarte fain, cu sala de mese a cabanei unde stăm frumos luminată și cu ciorbița aburindă care ne așteaptă. Ne facem comozi și mergem la masă, apoi ceva povești vreo jumătate de ceas și ne retragem la somn fiindcă toți resimțim oboseala zilei, adunată și din zilele trecute.
Ziua 2 - 01.03.2026
La și după micul-dejun negociem unde să mergem astăzi, până la plecarea spre București. Inițial era Plaiul lui Păcală pe care este multă zăpadă. Domnul salvamontist de ieri (și azi ne va confirma la mașini) că este perete de gheață la cascada Doamnele. E un motiv bun să mergem acolo, mai ales că nici nu e foarte mult de mers. Așa că pe la 11.30 mulțumim pentru găzduire (evident că rezolvăm toate detaliile tehnice legate de cazare și masă) și coborâm la mașini. În timp ce noi eram plecați aseară au desfundat drumul de la cabana Belvedere unde am stat până la drumul spre punctul de poliție și acum se merge mult mai ușor. Mașina lui Ștefan are o hibă și pornește un pic mai greu. Da' nu e bai! Urcăm pe asfalt până la parcarea de la telecabină și șoferii parchează în haosul de mașini de acolo. Ștefan chiar preferă să parcheze puțin mai jos, pe marginea drumului. Nu e grabă și abia pe la ora 13.00 pornim la deal.
Drumul e lejer și cunoscut. Întâi urcăm pe BA până sub stâna Doamnele, apoi facem stânga pe TR, urcăm direct un delușor și apoi coborâm la podul suspendat peste apa Ialomiței. E un pic de teamă fiindcă se mișcă și par a fi ceva lemne putrezite și trecem fără nici un efort. Mai ales la urcarea pe delușorul dinainte și pe următorul merg mai încet fiindcă nu am mai luat rachetele și merg cu și mai multă grijă. În zona stânei este o aplicație a școlii Salvamont, în special asigurări de iarnă, făcute în echipe. Tot felul de legături care fac salvările ceva mai ușor de realizat. Știu ce fac ei acolo și acum nu e treaba mea. Dar mă mănâncă iarăși să spun că știu ce manevre fac ei și probabil pare că mă dau mare. Ufff! Și Relu Nica știe foarte bine câte ne-a învățat în cadrul școlii de ghizi. Adică mai multe decât aici într-o aplicație foarte faină, de iarnă, pe Transfăgărășan. Dar nah, se pare că nu are voie să spună omul că știe unele lucruri fiindcă în lumea orașului asta se vede ca luptă de orgolii. Nu e de acuzat, ci doar o observație. Și ar fi bine să înțelegem fiecare unde ne este locul și să acceptăm când avem de învățat de la alții, nu doar să ne credem noi a-toate-știutori.
De aici mai este foarte puțin până la cascadă. Știu bine terenul fiindcă merg de mulți ani pe aici. Și nu spun ca să mă dau mare, ci pentru că am mers de multe ori. Cumva, ca o paranteză, și stilul de viață de la oraș, cu modul de a vorbi și obișnuința luptelor de orgolii/ieșire în evidență face ca discuțiile să fie ”aprige”. Încă o dată: înțeleg felul ăsta de a fi fiindcă și eu trăiesc o parte din timp la oraș și am căutat să fug cât mai mult de atmosfera asta tensionată. Dar sunt trist pentru că oameni faini se lasă absorbiți de felul ăsta de a fi și uită să înțeleagă simplitatea și bucuria de a avea pe cineva alături. Acei ”cineva” poate au renunțat la ei pentru a fi prezenți...
Este tare fain locul. Facem poza de grup și apoi fiecare, în ritmul personal, coborâm spre mașini. E prea fain și liniște ca să nu mai zăbovim puțin. Coborârea este fix pe același drum, cu un ocol pe sub stână și o pauză de atenție la trecerea podului. Eu aleg o variantă de trecere a apei, câteva zeci de metri mai jos de pod. Până la mașini drumul devine ceva simplu, fără alte detalii semnificative. Poate doar iepurele-urs-om de zăpadă care stă în fund, pe pantă, cu privirea spre stația de jos a telecabinei.
E cam foame și singurul loc unde se poate mânca în zonă, din ce au găsit pe internet, este Popasul Urșilor. Așa că mergem acolo unde, din păcate, atitudinea și servirea lasă de dorit. Chiar dacă unii din cei de acolo sunt binevoitori. Spun asta ca să vedeți că observ ambele aspecte și, dincolo de prețuri, mărimea/micimea porțiilor și servire, ar trebui cumva să mulțumim lui Dumnezeu pentru tot week-end-ul fain pentru tot ce ne-a dat, direct sau indirect. Sunt mulți care doar visează la astfel de zile...
Un moment simpatic pe drumul spre casă: oprim la o benzinărie pentru pauză ”tehnică” și uite pe cine vedem alimentând la pompă. Desigur că este vorba de un tractor turistic, dar imaginea de tren care alimentează provoacă zâmbete :D!
