La propunerea lui Emil mergem într-o tură oarecum clasică în Piatra Mare, cu dormit la stână! E o propunere veche și reușim acum să o punem în aplicare. N.a.: am fi putut dormi și în cort cum își doresc turele unii prieteni și colegi, dar asta este alegerea noastră în momentul de față. Sunt ture și ture, idei și idei!
Ziua 1 - 20.09.2025
Cu un tren regio din gara Basarab ajungem la 11.25 în Timișul de sus. Dacă până aici ne-au adus roțile de tren, mai departe avem de mers pe jos. De la gară mergem spre sud circa un kilometru pe DN și apoi facem stânga pe drumul spre cascada Tamina. Marcajul face scurtături și noi alegem să mergem pe drumul de exploatare. La început panta este mică și drumul e aproximativ în linie dreaptă. După vreun kilometru și ceva încep serpentinele și panta. Eu caut să merg cât mai încet și tot reușesc să ajung atât de înainte încât abia îl mai aud pe Emil. Așa că la una din curbe mă opresc, ies din drum și fac câteva poze la hăul de sub mine. Timp destul pentru Emil să mă ajungă din urmă. Pentru cei ce știu drumul, locul ăsta este cam ultima curbă strânsă înainte de a ajunge la canionul Tamina. Vine și Emil în vreo 10 minute, ajungem la săgeata ce ne indică, acum cam șters, cascada Tamina. Evident că facem ieșirea necesară din traseu, de data aceasta în buclă astfel încât să urcăm prin canion, nu coborâre clasică și mai ușoară.
Bucla de rigoare înseamnă că ne lăsăm pe partea dreaptă, pe sub peretele stâncos. Încet și cu grijă coborâm sub canion. De fapt la mijlocul lui, sub partea accesibilă a canionului. Cu ocazia asta Emil își aduce aminte de o ”nebunie” de altă dată: coborârea prin partea mai puțin accesibilă, pe bușteni și prin jungla de sub noi. Poze, povești, amintiri... Continuăm prin canion, în urcare. Este mic, fain și răcoros. Ne încântă verticalitatea și apropierea pereților, cam la 1.5 metri unul de altul.
Fac și câteva filmulețe și sunt prea mari ca dimensiune pentru a le arăta aici. Dar asta înseamnă o invitație pentru voi pentru a merge la Tamina. Aaaaa, să nu uit, la începutul buclei ne întâlnim cu doi brașoveni trecuți de a doua tinerețe care veniseră la plimbare, ”ca să nu stea în casă”. Sunt singurii oameni pe care îi întâlnim astăzi, într-o sâmbătă așa de frumoasă...
De la capătul de sus al canionului îmi aduc aminte că era o variantă să ieși la drum, fix în același punct pe unde am intrat. Dar de ce :D? Vedem poteca și propun să facem dreapta pe altă potecă vizibilă (e un vechi marcaj BA). Poteca urcă în serpentine scurte și repetate prin pădure, iese la un drumeag pe care vedem o urmă de ursache impregnată în noroi și mergem mai departe. Doar aici este patria lui, de ce nu s-ar plimba prin ogradă? Ca o paranteză: nu vă mai speriați, oamenilor, de urs! Animalul vă simte mult mai bine decât credeți și în cele mai multe cazuri pur și simplu se retrage. Bine, nu îi râcâiți orgoliul/instinctul de apărare că atunci pur și simplu se apără! Ieșim la drum și îl urmăm la dreapta, apoi o serpentină la stânga și pe o zonă aproximativ fără curbe ajungem la casa de vânătoare Tamina. Se află deasupra văii Piatra Mică. Inițial aș fi vrut să urcăm mai departe pe drum și apoi în sus spre vârful Piatra Mică, împădurit. Dar genunchii ”scârțâitori” mă fac să renunț la idee și să mergem doar pe traseul clasic, marcat, spre Coada Pietrei Mari. Bucurie pentru Emil fiindcă este cumva mai ușor decât o explorare în pantă... Nu mai fusese de mult în ture ceva mai solicitante, și chiar și așa, i s-a părut că am avut până acum un ritm accelerat. Dacă ar ști că mie mi s-a părut că am mers încet... Poate motivul mersului continuu a fost și că mă deranjează genunchiul drept și merg constant ca să mai uit de junghiul de sub rotulă... Facem pauză de masă și relaxare vreo oră. Nu avem grabă fiindcă ținta noastră de azi e doar la vreo oră și jumătate mai sus. Un pic de gustărică, un pic de apă, un pic de explorare a zonei cabanei... Când suntem gata punem rucsacii pe spate și pornim la deal, direct spre potecă, fără coborâre la drum și la izvor. Alimentasem cu apă în explorarea de mai devreme.
”Un fleac” înseamnă o jumătate de oră fiindcă urcăm încet. Nu avem nici un motiv de grabă. Piciorul înierbat, în urcare, e tare frumos și cu onduleuri simpatice. Se simte mereu urcarea și de aceea facem pauze dese. La 17.15 suntem la stâna de sub Coada Pietrei Mari, punctul nostru final de astăzi.
Amenajat stâna pentru dormit, relaxare, masă, poze, muzică terapeutică, apus, explorat un pic zona... Cred că am numărat 10 sau 12 masive montane vizibile de aici. Important este că e liniște, cel mai bun medicament pentru oamenii care trăiesc la oraș. Bine, personal eu trăiesc mai mult pe munte și sunt ”dependent” de liniștea de pe munte. Orașul mă obosește teribil chiar dacă mă descurc cu ce am de rezolvat sau de explorat. Rari sunt oamenii care te fac să te simți bine în oraș. Și trist este că sunt atât de obișnuiți cu agitația încât nici nu își mai dau seama cât de agitați sunt și ei. Aici, în simplitatea naturii și a unei stâne mici de lemn simți că trăiești, nu doar că viețuiești betoanelor!
Cam când se întunecă eu mă bag la somn și Emil mai stă vreo oră sau două. Este pohta ce-am pohtit!
Ziua 2 - 21.09.2025
Trezirea de voie. Și toate tabieturile de dimineață pe care nu are rost să le descriu aici. Singurul lucru foarte important pe care îl menționez des este că la plecarea dintr-un loc trebuie să lași locul cel puțin la fel de curat față de cum l-ai găsit. Dacă nu chiar mai curat!
De multe ori am urcat amândoi de aici pe vârf și apoi mai departe spre cabană. Haide să alegem acum varianta pe sub platoul vârfului, pe sub Piatra Scrisă! Așa că vom coborî pe CR care merge spre Predeal și sub șa facem stânga pe marcajul TA (triunghi albastru). Traseul este tare fain, are sus-jos-uri ușoare și multă curbă de nivel. Bine, nu e chiar aceeași altitudine mereu fiindcă nu suntem pe asfalt, ci pe munte!!! Înainte de a ajunge la Piatra Scrisă, sub platou, facem o pauză și povestim un pic cu di brașoveni care veniseră și ei într-o plimbare mai altfel în Piatra Mare. Aflăm astfel orele la care avem autobuz de la Dâmbul Morii spre Brașov (14.27, 15.52, 17.27). Am reținut pe cele la care am putea ajunge... Pe curba de nivel de sub Piatra Scrisă trecem în ritm constant (hm, de când nu o mai fi cățărat cineva pe aici? Acum mulți ani erau multe concursuri...) și într-un sfert de oră suntem la intersecția cu drumul (BR) ce vine de pe vârf (12.50).
Este o simplă formalitate să mergem pe curba de nivel de sub Șura de Piatră și apoi, după ce cotim larg la stânga, să coborâm la cabană. Aici e multă animație: grupuri venite din Brașov, pe jos sau cu bicicleta, câțiva măgăruși pofticioși, două vulpi curioase, ceai și salam de biscuiți foarte bune! Deci motiv de relaxare și de interacțiuni cu alții. Ceea ce îi place lui Emil! Stau și eu puțin la masă și apoi aleg un loc mai liniștit, în spatele cabanei, printre brândușe. Îmi place să respir Munte, mai ales când este așa de faină vremea. Care de fapt e faină în orice condiții dacă știi să o vezi așa!
Uf, acum chiar îmi pare rău că trebuie să grăbesc un pic pasul fiindcă aș sta cât mai mult în pădure. Dar dacă vrem autobuzul acela chiar trebuie să mergem. Îl las pe Emil mai în față și eu mai fac poze din când în când. Știu că recuperez repede cu compasul meu mare. Fix o oră facem până la bariera de la intrare în Dâmbul Morii (15.42!). Și e foarte faină coborârea. Nu cred că am mai coborât pe aici. Doar știu că la urcare îți ies ochii ca la melc la ce diferență mare de nivel este: noi am coborât acum circa 500 de metri diferență de nivel de când am intrat pe PR!
Mai verific o dată orele de autobuz: avem 10 minute pentru traversat Dâmbul Morii. Mergem! Ok! Impun un ritm solicitant și ajungem la DN1 și stație fix cu un minut înainte să vină autobuzul. Hai că am reușit!
Și deja treaba cu ajunsul în București este cea mai simplă formalitate. Mergem cu un tren cu locomotivă normală. Doar în București avem surpriza, în Gara de Nord, să vedem o locomotivă românească veche, cel mai probabil făcută în fabricile Malaxa:
