Cocon și alte distracții urbane 18.04.2026

Expoziția ”Cocon” de la Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” ne dă prilejul să petrecem câteva ore în familie, în zona Căii Victoriei. Cu ceva distracții urbane în plus, mai ales după vizitarea expoziției.

Camino, primăvară, Academia Militară, BANFF 17.04.2026

Primele două poze: experiență și invitație de a reveni pe Camino. Atunci când ne cheamă Drumul și în ritmul lui!

Un strop de viață/primăvară...

Stația de metrou ”Academia Militară”, poate cea mai frumoasă stație de pe Magistrala 5 din București

La final de zi prima seară a festivalului BANFF 2026 la București. Trebuie să fie și ceva legat de munte chiar dacă stau în oraș!

Florei, Vornicu, Teșila 15-16.04.2026

Zilele trecute vorbeam de stâna Vornicu. Cum miercuri și joi nu găsesc pe nimeni disponibil pentru o tură fără grabă în munții Baiului (de obicei merg repede și acum tendinita de la ambii genunchi îmi încetinește mult ritmul), plec singur, cu trenul. E motiv de a-mi adapta traseul pe măsură ce merg. Și motiv de liniște: cine mai merge la mijlocul săptămânii prin munții Baiului?

Ziua 1 - 15.04.2026

După răsăritul de deasupra ”blocurilor gri” iau trenul regio și la 10.30 sunt în gara Posada. Venisem cu doi colegi din Floare de Colț care vor să meargă la leurdă, prin zonă (unul din ei e Vali Peneș). Așa că ne însoțim până la cantonul silvic Florei. De aici vreau o variantă pe care nu am mai fost și voi merge singur mai departe.

Trec bariera de după canton în lătrăturile câinilor de pază și apoi continui în amonte pe valea Floreiului vreo doi kilometri până când ies la o zonă cu poieni și o mare curbă la 180 de grade, la dreapta. Undeva în perioada de construcție a refugiului Florei coborâsem o dată din obârșia văii pe aici trecând peste multe garduri. Dar acum vreau ceva nou pentru astăzi: nu fusesem niciodată pe serpentinele drumului care mă duc în coama Florei. Sunt serpentine faine care la un moment dat în partea de sus se pierd într-o alunecare de teren. Ieșirea în coamă este foarte frumoasă, printre copaci acum fără frunze. În coamă fac stânga și știu că mai fusesem o dată pe drumul ăsta. Ceva mai încolo dau de o intersecție de trei druuri și ar trebui să merg pe varianta din stânga. Dar hai mai întâi să merg pe vârful Gâlmăuța (1009m) care se află pe drumul din față-mijloc. E o urcare lejeră pe un drum pe care văzusem mai devreme o căruță. Ajung ușor pe piciorul vârfului până când acesta începe să coboare spre Secăria. Asta înseamnă că am ajuns la altitudinea cea mai mare, altitudine de la care în România se consideră geografic în România că ești pe munte, cu anumite excepții date de geneza zonei (desigur că mă refer la cota de 1000 de metri). Mă întorc la intersecție și pe drumul de jos cobor la troița din șaua ce desparte Gâlmăuța de linia Dealul Pogoanelor (1011m)-Vârful Comorilor (1013m)-Colțul (1037m)-Zănoaga (1090m) care separă depresiunea Secăriei de valea Izvorul Mierlele/Mierlelor. De aici urc pe sub Colțul și Zănoaga și urmez drmul cunoscut ce mă duce la izvorul de sub vârful Doamnele-Tituleni (la est de acesta). La izvor fac pauză de odihnă și hidratare. În loc să fac stânga spre refugiul Florei, de data asta continui în sus pe drumul de creastă. Voi face o pauză înainte de a urca pe sub vârful Răzoarele (1520m) spre Șaua Mierlele (1536m). Simt o durere surdă în genunchi și e musai să îi relaxez puțin înainte de a continua drumul. Hm, s-o gândi careva că atunci când merg în față sau ceva mai repede este fiindcă vreau să îmi găsesc alte gânduri care să mă distragă de la durerile din genunchi? Bine, acum sunt singur și nu are cine, dar tind să cred că cei mai mulți mă văd doar vitezoman fără să bănuiască măcar că aș putea avea alte motive pentru aparenta grabă.

Pe curba de nivel în urcare trec două limbi de zăpadă, fără probleme. Depășesc șaua Mierlei și știu că mai am un pic de urcat. Voi mai face o pauză puțin mai sus, între brândușele aflate la vest de vârful Mierlele (1654m), inclusiv câteva ”regine” albe. O curbă de nivel mă duce după vârf și văd în față vârful Vornicu și piciorul omonim ce coboară spre est. Este 15.50 și știu că nu mai am nici mult de mers până la stâna un pic ascunsă, nici din ziua care se apropie de final. Desigur că mă refer la apus! Sus, la peste 1600 de metri, mai sunt ceva limbi de zăpadă și dispar pe măsură ce cobor spre est. Cam pe la 1350 de metri fac stânga și imediat după linia culmii, între două linii de fagi, văd stâna mult dorită. Deci am ajuns acasă! Cobor printre brândușe și albăstrele și chiar văd și câțiva ghiocei. Mă întâmpină alături de izvorul care abia țârâie. Nu e bai, am apă destulă. La 16.30 sunt la stâna cu bolțari, inspectez toate camere și o aleg pe cea mai izolată pentru somn. Dar până atunci mănânc ceva, îmi pregătesc patul și urc iarăși în coamă pentru apus. E unul din cele mai faine momente din zi! Las pozele să vorbească fiindcă deja am scris prea multe... Cam pe la 19.00-19.30 mă bag în sacul de dormit și adorm chiar înainte să se întunece complet.

Ziua 2 - 16.04.2026

Trezire de voie undeva în jurul orei 8.00. Aud de afară ceva zgomote un pic mai ciudate. Ies și identific două siluete de căprioare și strigătul cerbului care le cheamă în pădure la adăpost. Ce trezire mai faină ar putea fi? Îmi scot tot bagajul afară, fac curățenie unde am dormit, mănânc un paté de dimineață, fac ultimele verificări și la 9.40 pornesc la drum. Doar fac câteva zeci de metri spre piciorul Vornicu și văd cele două căprioare care țâșnesc de după izvor, în sus spre coamă. Sunt așa de frumoase și mă bucură gândul că mi-au dat ”Bună dimineața!” Ajung în poteca de coamă și aici fac stânga să cobor spre vale.

Drumul piciorului este foarte evident și, dacă până la limita pădurii sunt doar frunzele uscate din toamnă, printre primii copaci apar multe brândușe, ghiocei, albăstrele sau alte flori, care de care mai frumoase. Urmez drumul prin pădure, peste vreo 15-20 de minute văd o siluetă blănoasă ce trece de la dreapta la stânga și tot în jos prin făget ajung la un hrănitor și mai jos la o baracă presupun militară. Ceva poze și vreo 100 de metri mai jos ies în drumul de pe valea Floreiului. Este o altă vale a Floreiului despre care chiar nu aveam habar! Cobor la dreapta și la valea Vornicu văd un baraj de protecție și o clădire cu o cameră de bolțari cu geamuri, un pat, două scaune și un godin. Închid ușa bine din respect pentru loc și merg mai departe. La un anume moment, într-o pauză de apă, mă intersectez cu niște mașini de lemne. Le dau bună ziua fiindcă e bine să faci asta. Chiar dacă nu sunt de acord cu tăiatul lemnului, șoferii/transportatorii nu au nici o vină că primesc ordine de la șefi și trebuie să le execute pentru a-și păstra serviciul. Mai departe trec de două ori apa Floreiului, mai întâi pe dreapta și apoi pe stânga, mai înaintez un pic și ajung la o troiță care marchează intrarea în drumul Mierlei. Puțin în față e o pepinieră îngrădită și în ea un monument funerar în amintirea, cel mai probabil, a unor oameni care au lucrat pe aici o viață. Știți pozele acelea alb-negru, de pe cruci? Așa este una aici și garantat în spatele ei este povestea vieții acelui om... Dar cine le mai știe?

Puțin mai jos trec pe lângă cabana vânătorilor Florei (nah că pe a doua vale Florei mai sunt și alte locuri de care nu știam; și câte alte mii astfel de locuri n-or fi pe văile ”de lângă casă”?) și curând ies printre primele garduri din lunca Floreiului. Trec peste un pod apa Zănoagei și înaintez printre curți unde oamenii se apucă de curățat livezile sau vacile pasc alene iarba proaspătă. Trec kilometrii și și printre multele case de la marginea Teșilei strada Floreiului face la un moment dat dreapta. Verific harta și scurtez pe strada Malul Floreiului și apoi ies în Calea Doftanei. Îmi plac denumirile specifice locului. ”La mal” sau doar ”mal” vin din simpla vorbă a localnicilor și semnifică unul din malurile unui curs de apă.

Câteva sute de metri la dreapta găsisem pe Google Maps că ar fi Atelierul Sânzienelor și un muzeu al satului. Îl găsesc ușor pe partea stânga a drumului, urc câteva trepte de metal la ușa de la podul casei și mă întâmpină doamna Loredana. Atâtea povești faine are despre fiecare obiect. Mai ales că multe dintre ele le știu din copilărie și se leagă multe. Cred că în podul casei în care suntem am putea povesti cu orele pornind de la fiecare obiect. De admirat că face ateliere pentru copii periodic și caută să mențină tradiții străbune care se duc din ce în ce mai repede. De admirat costumele de mire și mireasă cusute chiar de ea, într-un stil elegant, fin, cu elemente de tradiție. Dovadă că tradițiile se pot păstra și re-interpreta fără a le pierde esența! Intrarea este gratuită și se bazează pe donații. Ca să am motiv pentru donație cumpăr o pereche de șosete de lână chiar dacă nu sunt numărul meu. Știu cui să i le dăruiesc! Întreb de cașcavea fiind în zona Văii Doftanei. Îmi spune că nu mai au oi de ceva vreme și nu mai fac cașcavea. Dar îmi recomandă un loc spre centru unde cunoaște sursa cașcavelei. E bine că pot plăti cu cardul și ca urmare pot lua mai multe bucăți. Mulțumesc și pentru muzeu, și pentru eforturile lor de a păstra tradițiile, și pentru cașcavea. E gustul nostru românesc pe care nu îl poate repeta nimeni!

Mai departe ajung la Monumentul din centru unde este și stația omonimă de autobuz (13.40). Cum la 15.30 am mașină spre Câmpina, merg la o cofetărie-pizzerie aflată în apropiere și mă relaxez cu o prăjitură și un Fuze Tea. Văd la plecare că venise un grup de străini și se străduie să comande pizza în română. Frumos din partea lor! Revin la stație și aștept autobuzul. E un șofer foarte fain cu un autobuz clasic, cursă ieftină și utilă în astfel de zone în care nu sunt prea multe curse de transport în comun. Și drumul este așa de fain prin Cheile Doftanei, pe lângă lacul Paltinu, lacul de acumulare de la păstrăvărie și apoi urcarea pe la marginea pădurii Voila (acolo unde e un sanatoriu de recuperare) spre Câmpina. Știu că mă plimbasem la un moment dat cu o prietenă Ioana prin zona Fântânii cu Cireși dintre parcul Soceram și zona de case din Voila. Acum uitându-mă pe Google Maps parcă îmi alte idei de plimbări prin zonă... Autobuzul mă lasă la autogara binecunoscută din partea sudică a Câmpinei.

De aici îmi fac drumul spre gară, de fiecare dată pe alte străduțe. Evident că pentru câmpineni sau pentru cei care au umblat mai mult pe aici fiecare casă, fiecare magnolie sau alt copac înflorit, fiecare element arhitectural din pozele de mai sus spune multe. Trec DN1 pe podul rutier cu gând la fostul pod feroviar paralel cu cel rutier care acum nu mai există și pe care am trecut o dată, din curiozitate, peste șosea. Mai departe drumul spre gară este simplu pe Strada Gării/”aleea domnitorilor”. Vedeți jos doar pe primul și ultimul din serie chiar dacă i-am pozat pe toți. Pe ceilalți îi vedeți la fața locului. Separat, în părculețul plin de copaci înfloriți, este bustul mareșalului Alexandru Averescu. La gară iau cafeaua așteptată de la un aparat de cafea și aștept trenul particular Softrans care mă duce spre casă. Rămâne de vizitat expoziția de trenulețe din gara Câmpina...