Râpa Stăvăroaiei, In memoriam Radu Stăvăruș 13.06.2026

Se împlinește un an de când Radu Stăvăruș a ales altă cale decât cea pământeană. Un an de când frământările mamei lui, Mihaela, nu își găsesc răspuns. Asta pentru că Radu avea o atitudine de om liber și cu gând îndreptat spre ajutor. În toate direcțiile sau în prea multe direcții. Și așa se întâmplă cu cei care uită de ei pentru alții. Ard ca flacăra care luminează pentru alții și atunci când ei au nevoie de ajutor doar Dumnezeu le este alături. Dar ce este foarte important este că urmele pașilor lor prin viață (așa cum pe munte ai voie - bine, cu titlu de recomandare - doar să iei poze și să lași urma pașilor - și doar a pașilor, nu și a urmelor motorizate!) rămân ca o vibrație în sufletul celor care i-au cunoscut și care, într-un fel sau altul le urmează Calea libertății și nu uită de ei.

Asta facem acum pentru Radu. Andrei (”Arhiva de geografie” sau ”Geoarhiva”) se ocupă de transport și o parte dintre prietenii lui Radu mergem într-o excursie, pe drumurile călcate de Radu, pentru a-i face comemorarea la Râpa Stăvăroaiei, la crucea/troița de lemn atât de frumoasă ridicată în amintirea lui. Chiar la poarta unde Mihaela are ambiția de a învia sau măcar de a menține obiceiuri care încet par să se piardă. Unul din ele este pomenirea celor plecați cu ”Dumnezeu să-l odihnească!” și cu stat la masă cu toții cu cel plecat în amintire și în povestiri. Chiar dacă suntem împrăștiați prin diverse direcții, proiecte, zone, dacă putem să ne adunăm în astfel de momente este mare lucru! Lumea normală, lumea ”veche” este în jurul mesei sau în jurul focului, cu povești și amintiri, nu cu tastatura în față (cum fac și eu în momentul ăsta!).

Pornim din orașul de pe Dâmbovița la ora 8.00 (parte din viață Radu și-a dus-o în București), la 11.00 facem pauza la campingul Dragoske din Burluși și de aici pornim pe jos pe potecile care urcă deasupra Râpei Stăvăroaiei. Explorarea pădurii și a potecilor este foarte faină, prin verdele intens. Și cu povești diferite între noi, fără să ne dăm seama cum trece timpul... Ajungem în coama de deasupra Râpei, pe limita dintre județele Vâlcea și Argeș. Chiar deasupra Râpei Stăvăroaiei Andrei ne ține o lecție de geografie despre pădurea Făureasa în care ne aflăm, despre fenomenele pedologice și dificultățile care apar din cauza modificărilor geologice permanente (lipsa apei este o consecință importantă, fapt care face viața dificilă în aceste locuri). 

Continuăm tot pe culme și la un moment dat facem stânga pe un drumeag (eu rămăsesem un pic în urmă, prilej de glume cu căutat ursul :D) care ne coboară la ograda Mihaelei Stăvăruș. Ne aștepta acolo cu niște vecini și se bucură, ca și în multe alte dăți, că îi este ograda plină. Uite că Radu ne adună aici chiar și de dincolo...

O simt pe Mihaela că face eforturi să uite de durerea de mamă și să fie cât mai prezentă pentru noi. Povestim una-alta, cu mesele pline, până vine preotul pentru scurta slujbă și sfințirea troiței lui Radu. Sunt momente pe care doar le trăiești și care se pot expune mai puțin în cuvinte. Bine, cu Mihaela am ținut legătura online și știu foarte bine cât suflet pune în cuvintele sale, pe hârtie și mai mult în online. Tot Radu a ajutat-o să scoată cartea de amintiri ”Râpa Stăvăroaiei”... Este aparent un lucru mic și de fapt foarte mare: să pui pe hârtie amintirile multor generații spre a rămâne pentru viitor. Pentru cei puțini care mai aleg să mai citească pe hârtie! Mulțumesc, Mihaela și Radu, pentru încurajările voastre spre tradiții!

Eu sunt doar un simplu om care a ales să nu uite. Și cei care l-am cunoscut pe Radu nu putem uita cât s-a luptat și cât a deranjat din dorința de a întabula drumul care coboară de la ograda Stăvăroaiei, prin fostul cătun Tulei, spre strada Goleștilor. Și mergem pe acest drum, la vale, cu gând la toate prin câte au trecut Radu și părinții lui din dorința de a nu uita tradiții și de a păstra viu locul! Greu e drumul, mai ales până la asfalt unde este ”Parcarea intermodală RSMT”. De aici avem câteva sute de metri de asfalt, strâmt și înclinat, până la strada Gaspăr, unde mai mult ca sigur la dreapta sunt unii care și-au renovat case. Altfel nu văd interesul pentru asfaltare. Bine, nu vreau să intru în mai multe detalii fiindcă pierdem esența! Facem stânga și coborâm pe drumul de piatră, după ce ne lămurim că este direcția bună. Drumul coboară printre dealuri aflat cu circa 200 de metri mai sus de noi (diferență de nivel) și ieșim la asfaltul care leagă Tulei-Câmpeni de Giurgiuveni.

Facem stânga pe asfalt spre Giurgiuveni, trecem prin tăpșane și pe la un izvor/cișmea rece și bună înainte de a ajunge, pe valea Sâmnicului, la localul (Gabmi Sâmnic) unde Mihaela aranjase masa de pomenire/parastas pentru Radu. E o bucurie sufletească (și efort care nu contează) să poți oferi ceva întru amintirea celor ce au ales drumul de Dincolo. Se vorbește despre Radu și despre diversitatea care era în el. Așa aflu unele detalii pe care nu le știam... Și, cum e obișnuit la noi, încep diverse discuții legate de problemele satului românesc. Uneori un pic mai aprinse. Cum, deși noi nu am povestit foarte multe, nici lui Radu nu îi făceau plăcere discuțiile aprinse și fără rost, mă retrag puțin și doar privesc amuzat natura umană. Evident că mai suntem câțiva în acest spirit și doar schimbăm priviri legate de atitudine. Ușor ne retragem spre autocar, cu mulțumire Mihaelei pentru tot ce a făcut acum și de-a lungul timpului. 

Uf, uite un podeț în care se vede ”enorma” grijă a autorităților pentru oameni. Dacă nu fac oamenii ceva, restul rămân doar promisiuni din partea ”aleșilor”/numiților... Dar știm că oamenii liberi nu mor niciodată și ne ducem energia mai departe, în scopuri constructive, indiferent dacă acestea sunt înțelese sau nu!

București 12.06.2026

București 11.06.2026

Hai să schimbăm un pic direcția plimbării, tot pe sub teii de pe bulevardul Unirii... Multe senzații și gânduri ascunse îm poze: lucrări de curățare a cursului apei Dâmbviței (evident, pe grupurile locale de pe internet sunt tot felul de critici în loc să vadă și un sens al lucrărilor), prezența (chiar și sub forma unul ”haștag”), bucuria artezienelor care și răcoresc și sunt estetice prin jocul apei, masivitatea Bibliotecii Naționale cu substrat comunist, impozant (chiar dacă nu am ajuns în Rusia, Moscova, Piața Roșie îmi închipui că tot așa se simte și acolo, așa cum am simțit în anumite locuri prin Țările Baltice)... Am un scop nou astăzi...

Merg pe bulevardul Mircea Vodă și fac dreapta pe strada Logofăt Udriște. Cel mai probabil e ceva genetică comună, dar personal nu cred că are legătură cu inginerii Octavian și Gheorghe Udriște, tată și fiu, ambii cu renume în structura feroviară românească, în special cea a metroului bucureștean. Se știe că într-o vreme (eu așa am prins acum 26 de ani!) toate problemele legate de permisele de conducere se rezolvau la secția de poliție de pe strada Udriște. Și acum se mai rezolvă unele din ele, multe fiind transferate la secția special dedicată din Băneasa. Interesantă combinația între modernul ”5togo” dintr-o clădire a Bucureștilor clasici, frecventat de elevii de la colegiul național Matei Basarab din apropiere și bustul lui August Treboniu Laurian. Recunosc că nu auzisem de nume și aflăm de pe Wikipedia că a fost un mare pașoptist:

”August Treboniu Laurian (pe numele real Augustin Trifan; n. 17 iulie 1810, Fofeldea, Imperiul Austriac – d. 25 februarie 1881, București, România) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare a acesteia (1867-1876).  [...]

S-a ocupat și cu studii filologice ca profesor 1842-1848 la Sf. Sava, apoi la Universitatea din București, unde l-a întâlnit pe Nicolae Bălcescu, împreună cu care publică în 1845 prima revistă de istorie românească, numită „Magazin istoric pentru Dacia”, care se adresa românilor din toate cele trei principate. Articolele acestei reviste promovează un punct de vedere naționalist privind vechimea, continuitatea și unitatea românilor din Transilvania, Moldova și Muntenia. Se înscrie în Frăția în 1843.

August Treboniu Laurian a fost un participant activ la Revoluția de la 1848 din Ardeal. La îndrumarea lui Nicolae Bălcescu, s-a întors în Transilvania și a contribuit la organizarea mișcării revoluționare, ca mobilizator și conducător.

Pagină din „Dictionarul limbei romane”, criticat pentru latinizarea excesivă a ortografiei românești.

În plan filologic, din dorința de a purifica limba română de influențele vecine, a încercat să reconstituie limba română din secolul al XIII-lea, dinaintea ocupației maghiare. El a pornit de la ideea că menirea omului de știință este de a servi patria prin demersul de a îndrepta limba și de a îndepărta cuvintele ce nu par corecte.

Director al Bibliotecii Centrale a Statului vreme de mulți ani după 1859...” 

De citit mai departe la sursa citată! Mai ales că se potrivește cu niște schimburi de replici pe care le-am avut ieri legat de scrierea fonetică din limba română...

După secția de poliție, tot pe stânga străzii, văd o casă foarte faină care în mod sigur vine de prin Bucureștii secolului XIX (sau mai de demult). Este foarte elegantă și vitralii cu chipuri regale sau bisericești. Cel puțin așa se vede de la distanță. Voi afla mai încolo că a fost (nu știu dacă mai este și acum!) în grija oamenilor bisericii de peste stradă! Fiindcă acolo vreau să ajung: biserica Sf. Stelian - Lucaci!

Cum fac de obicei, redau un strop de istorie a bisericii (desigur cu invitația către dvs. spre lectură suplimentară) și apoi spun puțin din experiența personală.

”Biserica Lucaci din strada Logofătul Udriște nr. 6-8, Sectorul 3, București, se află în centrul vetrei vechiului București, în imediata apropiere a drumului care ducea în vechime ca și astăzi de la București la Călărași (Calea Călărașilor sau Drumul Vergului), înconjurată de grădini cu diferiți pomi care îi dau aspectul unei așezări monastice liniștite.

Biserica Lucaci se ridică la o mică înălțime în comparație cu terenurile înconjurătoare și domină astfel clădirile din jur prin sveltețea zidurilor sale ca și prin cele două turle dintre care, cea de deasupra intrării, are o formă barocă, mai puțin obișnuită.

Biserica așezată într-un cartier cu numeroase clădiri vechi și blocuri ridicate între cele două războaie mondiale, a fost construită într-o zonă bogată în clădiri religioase fiind înconjurată la mică distanță de bisericile: Sfântul Mina-Vergu, Mântuleasa, Popa Soare, Hagiu, Ceauș Radu, Olteni (demolată de regimul comunist), Udricani, Sfânta Vineri (vechiul locaș a fost demolat de regimul comunist). [...]

La începutul secolului al XVIII-lea se ridică în acest loc prima biserică din lemn, ctitoria unui oarecare Lucache de la care biserica se va chema Lucaci. În anul 1736, un grup de credincioși din împrejurimile bisericii, stimulați de preoții de atunci și de alți clerici, ridică o nouă biserică din cărămidă pe care o închină Sfântului Nicolae. Prin trecerea timpului și ca urmare a cutremurului din 1838, Biserica Sfântul Nicolae, este aproape ruinată, când negustorii Constantin Athanasiu și Anghel Hagi Pandele, hotărăsc ridicarea ei din nou, cu cheltuială proprie. Noua biserică, la care se adaugă acum hramurile noilor ctitori, Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil este sfințită la 25 iulie 1842. Cinci ani mai târziu, biserica Lucaci arde odată cu întreg cartierul în marele foc din ziua de Paști a anului 1847. Reparațiile și refacerea bisericii, se vor termina în anul 1853, când va fi din nou resfințită. La refacere vor contribui aceeași ctitori precum și alți enoriași, care vor dărui unele din imobilele păstrate până astăzi în proprietatea parohiei.

Actuala biserică este cea ridicată după marele foc și resfințită în 1853, la ridicarea ei au contribuit meșteri, dintre care se cunoaște doar Dumitru Dulgherul. Iconostasul a fost pictat de meșterii Matei și Vasile. Biserica Lucaci are formă de cruce cu ziduri înalte și cu o dublă cornișă ornamentată cu profil clasic. Soclul este simplu fără profil. De la cornișe până la soclu, fațada este încadrată de pilaștri adosați în stil neoclasic, întâlniți la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. [...]

La Biserica Lucaci a cântat spre sfârșitul vieții Anton Pann (1852-1854), care a și dăruit la moartea sa locuința din strada Anton Pann, nr. 20 (imobil care nu a mai fost retrocedat Bisericii după confiscarea abuzivă a Statului din 1952). Aici a fost înmormântat la zidul exterior al proscomidiarului, după cum se menționează pe crucea încastrată în zidul absidei nordice a altarului, precum și în Condica de Zestre a Bisericii Lucaci. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, câțiva binefăcători și ctitori, vor ridica în amintirea marelui cântăreț și folclorist, un bust de bronz pe un piedestal de piatră – monument istoric. Acest monument se află pe partea stângă la intrarea în biserică, înconjurat de un mic zid de piatră.

În anul 2022 s-au făcut o serie de demersuri care s-au concretizat cu refacerea și relocarea mormântului marelui compozitor. A fost construită o criptă din piatră de Vrața. Noul monument funerar a fost sfințit în iunie 2023 de către Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, ca delegat al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, precum și săvârșirea slujbei de reînhumare a osemintelor.” (sursa: https://bisericasfantulstelian-lucaci.ro/).

Și experiența personală: 

Intru în curte pentru vizită și câteva poze la monumentul dedicat lui Anton Pann. Văd crucea pe care e același nume (monument refăcut) și întreb un domn care lucra prin grădina bisericii ”cum pot ajunge la monument?”. Îmi spune că e închisă ici portița și că pot veni prin spatele bisericii, pe o portiță neagră, de fier. O găsesc și acolo este un alt domn. Îi spun de permisine și vine să îmi arate el monumentul. Este un domn tare modest și, fiindcă mă vede interesat, începe să îmi povestească câte ceva despre biserică, monument, casa memorială Anton Pann, mahalaua Lucaci, așa cum era ea odată... Mă bucur enorm de astfel de ”ghidaj local”! Și de modestie: mulțumesc pentru informații și când rog un pic de discreție pentru câteva poze, îmi este acordată instantaneu prin distanțarea tăcută. Dau să ies și același domn vine după mine la portița metalică. Întreb dacă pot intra în biserică și îmi spune că este deschisă și că pot intra, desigur. Vine și el imediat ce își termină treaba. Nici nu simt când intră în biserică și ne continuăm poveștile. Despre biserică, despre istorie, despre comunitate. Chiar îmi arată diverse obiecte de cult din biserică, cu fine explicații. Și, fiindcă tot întreb diverse, îmi arată și ”condica de zestre a bisericii” (1875!) cu scriere în română cu litere slavone! Oau, ce document valoros!!! Abia atunci aflu că este preotul paroh când vine celălalt domn și i se adresează cuvenit! Repet: un astfel de ”ghid” este o binecuvântare! Îi simt în voce bucuria că cineva i-a călcat pragul și că este interesat de biserică. Și ar fi și aiurea să nu fi interesat de astfel de comori vii... Spre plecare îmi face cadou ”foaia bisericii”, o variantă modernă și plăcută a foii scoase acum 100-150 de ani! Desigur actualizată cu evenimentele zilei! Mulțumesc încă o dată pentru tot, cu bucuria de a-mi fi ghidați pașii aici!!!

Îi spusesem lui Emil că îi fac o vizită la serviciu ceva mai târziu și îmi cer de acum scuze că voi întârzia, cel mai probabil. Mă știu cum sunt și sunt sigur că voi mai găsi detalii interesante spre el: terasa Mântuleasa, strada Latină, muzeul Theodor Pallady (acum fac câteva poze din poartă și muzeografa se uită ciudat la mine, fusesem cu altă ocazie în muzeu și acum nu e momentul!) și alte stucaturi pe case din Bucureștii de altă dată, strada Armenească, Toamnei, piațeta și bustul lui Alexandru Tatoș, bulevardul Dacia cu Colegiul Cantemir Vodă, străzile Icoanei și Dumbrava Roșie, Piața Spaniei, piața Gheorghe Cantacuzino cu frumoasa ambasadă a Iordaniei... Sunt atras de intrarea verde din dreapta. Nu am mai venit din direcția asta, printre garduri parfumate cu Mâna Maicii Domnului, și nu îmi dau seama că sunt într-un loc extrem de cunoscut. La dreapta este de fapt Parcul Ioanid unde mă așez la umbră, pe o bancă, și admir insula de verde și copiii care dau de mâncare porumbeilor în încercare lor inocentă de a-i prinde cu mâinile. Da, inocența încă nu s-a pierdut într-un oraș al vitezei!!!

După vizita de rigoare mai fac două poze la alte stucaturi, din autobuzul care mă duce spre casă... Da, Bucureștiul mai are insule de frumusețe dacă vrem să le vedem!