Dunărea, un magnet la fel de puternic ca și muntele. Well, poate pentru mine nu e chiar așa că dacă aș avea de ales tot pe Munte m-aș duce... Căutând aievea locuri pe hartă am dat de o faleză aproape de podul de la Fetești. Motiv suficient ca să mă pornesc la drum. Ies pe autobahn și la Drajna ies din drumul de viteză. Găsisem două locuri interesante, undeva pe câmp. Dacă ar fi mașina cu gardă mai joasă nu m-aș încumeta. Dar așa, hai să vedem ce poate Nivea Blacky! Trec prin Drajna Nouă (e sat de câmpie, cu străzile paralele) și fac dreapta pe DN 3A. Este drumul vechi de mare, pe aici în linie dreaptă pe distanță ceva mai mare. În general satele sunt în afara drumului: Tudor Vladimirescu, Perișoru. Primul sat și numele Dusterului mă trimit pentru puțin timp în trecut. Din păcate este un trecut la care nu mai am acces decât prin amintiri... Dar asta este treabă personală. Între cele două sate este stația Mărculești Gară și în apropiere ar fi primul obiectiv. Așa că din dreptul haltei Recolta fac dreapta pe un drum de câmp. Îmi ia doar câteva sute de metri ca să încep să acopăr mașina de praf. Drumul este totuși bun, traversează autostrada pe deasupra pe asfalt (doar podul, revin repede pe pământ) și găsesc drumul care mă duce la dreapta la... ceea ce ar trebui să fie urmele unui castru de legiune romană. Dacă aș spune denumirea din Repertoriul Arheologic Național (RAN), aș putea fi arestat conform noii legislații... Dacă aveți curiozitatea, codul RAN este 94241.01. Este vorba de un castru cu val de pământ din sec. II d. Hr. care, mai mult ca sigur, făcea parte din limes-ul dunărean. Atâta interes este pentru asta încât toată suprafața este arată și chiar sunt mașini de irigare...
Uf, să știți că mi-a luat vreo zece zile să găsesc coordonatele și pentru locul ăsta și pentru următorul. Fiindcă la fața locului nu mă întrebați prin ce minune le-am identificat (totuși, atunci cred că le-am găsit pe Google Maps, dar acum nu am mai găsit punctele), acum am tot căutat prin articole de pe net coordonatele locului următor. Și tot nu sunt 100% sigur, trebuie să mai revin să verific. Cert e că revin în drumul mare, fac dreapta și apoi primul drum la stânga. Îmi aduc aminte că am trecut printre niște hale și apoi pe drumul întins și drept am pe ambele părți câmpuri de rapiță. Și foarte mult praf! Identific locul dorit, las mașina pe marginea drumului (oricum nu mă aștept să mai treacă vreo altă mașină pe aici!), urc malul de pământ cu ceva tufe cu țepi, apoi câteva zeci de metri pe câmp și ajung!
Este vorba de locul unde pe 20 aprilie 1989 a avut loc tragicul accident în care locoternentul-colonel Doru Davidovici, un ”Antoine de Saint Exupery” român și locotenentul major Dumitru Petra au dispărut fizic. Dar nu și din mintea militarilor, familiei și prietenilor (chiar pe 20 aprilie 2026 am văzut că ar fi ceva activități comemorative)!
Doar redau aici două articole. Dacă aveți curiozitatea puteți afla voi mai multe. Desigur, unii chiar știu mai multe!
Doar las un pios omagiu și gând să îi citesc creațiile. Recunosc, nu știam de el până acum!
Deja sunt mulțumit cu ziua de până acum. Și nici nu am ajuns la locul care m-a urnit din casă. Uf, acum, când scriu, sănătatea mă ține un pic pe loc. Dar tot mai ies, măcar puțin în fiecare zi. Îmi revin eu și umblu iarăși pe coclaurile fizice și pe cele ale călătoriilor, informației și mai ales ale sufletului (permanent)!
De obicei, în drumul spre mare, autostrada trece pe lângă Fetești. Doar cei care am mers spre mare înaintea autostrăzii și versurile celor de la Vama Veche amintesc de Fetești. Și e un orășel frumos și liniștit din Bărăgan, cu gară interesantă...
La giratoriul de la gară fac stânga (asta după ce fusesem chiar la gară!) și urmez drumul care iese curând din oraș și ajunge la Dunăre, în Stelnica. La curba mare a drumului principal eu merg tot înainte pe DC 8 (știți gluma aia cu ”drumul a făcut stânga și eu am mers înainte?”). La prima curbă fac dreapta și drumul spre ponton are barieră. Pe deasupra lui e un drum îngust, asfaltat, cu o singură bandă. Merg până la capătul lui, între niște râpe foarte faine, întorc și parchez mașina și de aici pornesc la explorat, pe malul Dunării și apoi pe zona de sus. Este așa de fain că nici nu îmi dau seama cum trec pașii și timpul. Pe malul Danubius-ului văd podul de peste brațul Borcea și mă gândesc cât de rar ai posibilitatea (dacă ți-o faci!) de a vedea podul dinspre Dunăre, aval, și nu de pe pod! Și apoi mă voi bucura de imaginea pe care o am spre faleza de pământ de deasupra mea. Cumva mai bine nu sunam acasă fiindcă sunt foarte încântat și convorbirea mă desumflă. Doar informațiile tehnice contează, nu și bucuria pe care o am de a merge prin desișul de aici... După ce revin la mașină urc pe deasupra falezei, explorez puțin și mă opresc ca să nu deranjez un cuplu îndrăgostit ce admira Dunărea și ajung la primele case unde povestesc o vreme cu o localnică. Îmi povestește toată viața ei și a familiei în timp ce printre picioarele și mâinile noastre se joacă simpaticii ei căței. Așa fain mi se pare când locurile îți descoperă și oamenii lor...
Ce-ar fi dacă nu aș merge direct acasă și aș explora malul stâng al Dunării de la Fetești la Hârșova? Sau, mă rog, cu aproximație între cele două localități? Uf, în mod sigur dacă aș mai fi cu cineva în mașină aproape sigur ar vrea întoarcerea acasă. Dar așa... hai la drum! DC 8 mă scoate din Stelnica spre Maltezi. Doar ce ies din localitate și rămâne drum de macadam, cu mult praf. Dar sunt obișnuit cu asta. Este interesant că drumul merge pe sub alte faleze de pământ cu multe cuiburi de păsări, între ele fiind la un moment dat crucea eroilor din Maltezi. Evident că merg acolo pentru câteva poze la crucea de piatră dedicată eroilor din cele două localități vecine, din Primul război mondial. Mai este o cruce veche, văruită, fără nume, cu ”căciulă”/acoperiș din aceeași piatră și alta în amintirea lui Sava Pârlogea care, în vârstă de 25 de ani, și-a găsit sfârșitul pe un avion de vânătoare PZL la 21 iulie 1939, după terminarea școlii de vânătoare la Buzău. Onor!
Trec prin Cegani și în Bordușani ies un pic din drumul principal la o ”plajă” a Dunării. Este impropriu spus plajă fiindcă este de fapt o zonă inundabilă cu ceva bărci întoarse care așteaptă creșterea nivelului pentru ca localnicii să le folosească. Interesant că aici este un amestec fain de români și lipoveni. Ultimii îmi vor da ocazia de a simți... Dar hai să las un pic pozele să curgă. Și imaginați-vă și două-trei grupuri de localnici care au ”ieșit” la Dunăre, la plimbare...
Aici este singura comunitate de lipoveni de pe malul stâng al Dunării, adică din Muntenia. Putem spune că ar fi tot Dobrogea deși îi desparte Dunărea de confrații lor. Cu atât mai specială este biserica de rit vechi Pokrov/Acoperământul Maicii Domnului (14 octombrie/1 octombrie). Nu am aflat date despre biserică și pot spune că mi-au plăcut enorm de mult culorile și arhitectura, cea interioară fiind un pic diferită de cea a bisericilor ortodoxe. Cumva mi-a adus aminte de relativ recent vizitata biserică veche de la Saon. Și mi-a plăcut foarte mult aici că este descrisă amănunțit costumația obligatorie care trebuie purtată în biserică. Și care este respectată de toți din interior! Mai puțin de mine care doar îndrăznesc să fac doar două-trei poze și apoi ies fiindcă deja simțisem câteva priviri care mă mustrau pentru ne-cuviința mea cu pozele și cu hainele nepotrivite pentru biserică!
Cu bucuria de a vedea, chiar și restricționat, o lume creștin-ortodoxă mai altfel (înțeleg și respect tradiționalismul lor, este o mândrie și o bucurie pentru ei să poată rezista timpului!), merg mai departe spre nord. Asta înseamnă că ies în DN 3B și spre nord/dreapta am Dunărea până în Făcăeni. Îmi promit să ajung cândva și pe malul drept al brațului Borcea, ceva mai pustiu, cu multe ferme și, dacă sunt accesibile, cu ceva plaje mai liniștite. La capătul satului strada Merilor mă duce (evident, stradă de pământ) pe la marginea terenului arabil la o casă ruinată. Este vorba despre conacul Aurelian Bentoiu.
Aflăm de pe monumenteuitate.org că ”În 1937, avocatul şi omul politic Aurelian (Aurel) Bentoiu, construieşte pe moşia sa din Făcăeni, un conac de factură neoromânească, tocmindu-l ca meşter pe zidarul Tănase Teodorovici. Clădirea se găseşte la periferia localităţii, amplasată în inima fostei moşii de câteva hectare. Printre elementele caracteristice stilului naţional românesc care definesc conacul se remarcă conformarea acoperişului, ca element dominant al construcţiei, şi pridvoarele deschise, cel de la parter fiind susţinut prin coloane din zidărie cu capitel decorativ, iar cel de la etaj, de colonete sculptate în lemn.”
Despre Aurelian Bentoiu putem citi (sursă: Wikipedia) că ”A. B. (n. 29 iunie 1892, comuna Făcăeni, județul Ialomița; d. 27 iunie 1962, Jilava) a fost un celebru avocat și un om politic român, care a îndeplinit și funcții executive în Guvernul României.
A fost combatant în primul război mondial, rănit la Turtucaia. În cel de-al doilea război mondial a fost concentrat ca magistrat militar.
După instalarea guvernului comunist a fost întemnițat în două rânduri, prima dată timp de 8 ani începând din 1948, fără să fi fost condamnat. A doua întemnițare din 1956, după o scurtă perioadă de libertate, i-a adus și sfârșitul, după 5 ani, în penitenciarul Jilava. În 1996, a fost reabilitat din punct de vedere juridic, alături de alți fruntași liberali condamnați pe nedrept, în urma recursului în anulare introdus la Curtea Supremă de Justiție.”
Evident că putem citi mult mai multe informații pe cele două pagini menționate. Completați-le voi în timp ce vedeți imaginile!
Trec de satele Progresu și Vlădeni și pe dreapta, spre baltă, văd că este o locație izolată numită pe Google Maps ”Cimitirul Chioara”. Mă îndrept direct într-acolo și citim cu toții pe net despre Satul de Cruci (Poveștile Bărăganului):
”Patru fotografii acoperă acum vuietul orașului în care mă aflu. Aici, în ele, între pământ și cer, se află cruci. Un câmp întreg de cruci de piatră. Ființe încremenite, ciudate, crescute de-a valma prin iarba îngălbenită de frig. Rodul unui pământ care se întinde până se sfârșește privirea și rămâne doar cerul. Semnele miraculoase ale lui Dumnezeu în pustiu. Viață împietrită sub cer. Viață care s-a dus și totuși, uite-o, a rămas. Viață!
Între 1960 și 1969, sute de soldați și de deținuți ai regimului comunist din România au lucrat din greu ca să redea Balta Ialomiței agriculturii. Acolo unde, timp de mii și mii de ani, la ploile cele mari, Dunărea se revărsa din matca ei și crea un paradis natural de smârcuri, japșe pline de pește și pământ mănos, s-a ridicat un dig falnic, care să împiedice apa să mai inunde pământul. Un an mai târziu, în aprilie 1970, când au venit iarăși ploile, apele umflate ale Ialomiței s-au oprit în Dunărea uriașă și au luat-o, furioase, înapoi. Locul acela unde fluviul obișnuia să se reverse nu mai există. Rând pe rând, cinci dintre cele mai vechi și mai prospere localități din Ialomița, urmașele în timp ale marelui Oraș de Floci, locul unde s-a născut Mihai Viteazul, au fost inundate cu totul. Mai întâi Piua Petrii, apoi satele Bobu, Brăilița, Sfântul Vasile și Chioara. Din cauza acelui dig, oameni, locuri și secole întregi din istoria Bărăganului au fost sacrificate. Iar pentru ca oamenii să nu se mai întoarcă niciodată înapoi, autoritățile au hotărât să le dinamiteze casele, școlile, magazinele și bisericile și să le niveleze ulițele cu buldozerul. Nu de ei, de oameni, mai era nevoie acolo, ci de realizările mărețe ale planului cincinal și de recordurile producției la hectar ale României Socialiste. Balta Ialomiței trebuia redată agriculturii, iar oamenii trebuiau să dispară. Au fost despăgubiți simbolic și au primit câte un petec de pământ în altă parte. La Chioara, însă, în urma oamenilor au rămas, neclintite, crucile de piatră. Mai privesc o dată fotografiile, apăs butonul și închid. Trebuie să ajung acolo. Pe câmpul acela cu cruci de piatră.”
Citiți tot fiindcă e cutremurător. Și apoi veți vrea să găsiți, ca și mine, Popina, săpăturile și cimitirul din vârful dealului. Pe Google Maps văd și urmele bisericii din Chioara care mi-a scăpat... Și poveștile muzeului din Vlădeni... Deci clar mai este de revenit!
Și, dacă tot sunt în apropiere și am ocazia (fiind singur în mașină îmi FAC ocazii!) hai să merg și la Orașul de Floci, locul unde s-a născut Mihai Viteazul. Hm, și despre el mi se spusese că nu e mare lucru de văzut. Da, este puțin, într-adevăr. Dar dacă legi orașul de Mihai Viteazul, de toată istoria de aici, de ceea ce ați citit mai sus legat de oamenii și viața de la gurile Ialomiței (a-propos, uite un alt obiectiv interesant chiar dacă pare doar ceva sălbatic; și nici nu treci Dunărea să plătești taxa de pod!), totul devine mult mai interesant. O parte din lucrurile astea le vorbesc cu paznicul de la muzeu care ar dori și el, ca și mine și ca mulți alții, să se facă ceva investiții aici. Așa cum vara se organizează un festival cu de-ale gurii, ar putea fi organizate mult mai multe evenimente. Dar pe câți îi mai interesează cultura, istoria, geografia? Eu pot să vă spun doar că îmi pare rău că am venit aici pe înserat și că nu am avut timp de stat mai mult. Poate chiar câteva ore, mai pe îndelete...
Întreb paznicul dacă pot lăsa mașina aici ca să mai văd două lucruri interesante de pe partea cealaltă a drumului. De fapt sunt trei, dar unul e ne-documentat! Primul este bustul lui Mihai Viteazul. E fain și în apropiere era o terasă pe vremea comuniștilor. Da, atunci se putea! În apropiere este izvorul termal. Știu, și eu am impresia că ar fi altceva, dar vă las pe voi să citiți și să credeți ce și cum doriți!
În final, în drum spre mașină, mai găsesc ceva săpături arheologice pe partea nordică a drumului. Foarte posibil să se găsească și aici ceva din fostul Oraș de Floci că doar nu era situat în întregime la sud de actuala șosea! Timpul va vedea, când se va găsi cineva interesat să facă asta...
