E vremea să mai cobor și în lumea de jos. Plec la prima oră în speranța că găsesc cursă la cabină. Cam ăsta este spectacolul oferit de răsărit...
Nu îmi răspunde nimeni și înțeleg că va trebui să cobor pe jos. Cum e vremea faină, aleg cea mai directă coborâre: Valea Caraimanului sau Jepii Mari, marcaj CA! În vale se anunță ceva ceață. Mă și gândesc cum ar fi să cobor toată valea pe ceață. În același timp mă aștept să am doar o pătură de nori și apoi să am spectacol de toamnă. Cobor până la cabana Caraiman (închisă) și începe spectacolul. Pereții de deasupra brânei Caraimanului întorc norii înapoi spre vale. Valea e ca un cazan care fumegă continuu. Surprind niște vederi și pornesc în jos pe serpentine...
Știu serpentinele și nu mă grăbesc. Mai ales că am și rucsacul greu. Fiecare serpentină se eliberează de ceață și în 15 minute ies sub pătura de ceață. Așa mă bucură... Nu ar fi bai de mers, doar că îți face mai mare plăcere să și vezi pe unde mergi... Îmi aduc aminte de cablurile și de treptele stâncoase de pe potecă, ajung sub cascada Caraimanului (acum secată) și sunt în zona de unde pleacă Brâul Portiței. Îmi zboară gândul până în Portiță și aș merge. Doar că e rucsacul prea greu și las pentru altă ocazie. Acum doar la vale... Mai am câteva serpentine printre zade și ajung la ultimele lanțuri. Sunt surprins de cât de mult s-a degradat poteca. Practic sunt locuri în care nu mai este deloc potecă și nu îmi e jenă să mă țin de lanțuri. Intru în pădure și tot cobor pe serpentine. Mă gândesc mereu la Adi, prietenul cu care am urcat pe aici și care de o lună a plecat în altă lume. Îmi aduc aminte de pauza pe care am făcut-o amândoi la trecerea pe partea dreaptă a văii, puțin înainte de Brâul lui Răducu. Trec pe nisip cu Adi în gând, urc la intrarea în brâu și apoi pe lanț cobor mai departe pe potecă. De aici poteca mi-e arhicunoscută și ajung la curbele de nivel care coboară prin pădure.
După punctul de panoramă mă întâlnesc cu un grup de patru oameni cu părul alb care urcă. Schimbăm câteva vorbe și mai departe. ”Buen camino” ar fi pe spaniolă, ”drum bun” e pe limba noastră. După treptele cu rădăcini mă întâlnesc cu un grup de trei alergători. Se vede după cum sunt echipați. Mă întreabă dacă am fost sus. ”Da, la 7 fără 20 am plecat de la Coștila” ”Foarte matinal :)” Tot așa, le urez ”drum bun” și la vale.
La 10.00 și câteva minute ies din pădure și mă gândeam inițial să fac o pauză. Sper să fie deschis la cofetărie să mă bucur acolo de pauză. La stația de cabină schimb câteva vorbe cu băieții și cobor la cofetărie. E deschis! Mă bucur de o savarină și iau o sticlă de 1 litru de nectar și încă un Ice tea la jumate. Se duce instant și mai iau încă unul! Cobor la DN1 și găsesc un unghi de unde să văd frații Caraiman și Coștila fără cabluri.
Ajung pe la 11.10 la gară și primul tren e la 11.29 spre Ploiești Vest și e particular (Astra Trans Carpatic). O singură dată am mai mers cu el și e foarte elegant. Nici nu își dai seama când parcurge distanțele la cât de fin merge. Fac o oră până în Ploiești Vest și de aici merg cu autobuzul 2 spre Ploiești sud pentru un tren spre Buzău. Am vreo oră de așteptat și chiar mă bucur că am timp să mănânc ceva rapid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu