Din postările trecute știți că mai aveam de parcurs un traseu în colțul sud-estic al munților Lotrului, în apropierea orașului Brezoi. Găsesc o combinație ok de trenuri (gara de lângă Brezoi se numește Lotru de la numele râului din oraș) și o pensiune aproape de intrarea din DN7 în Brezoi.
Ziua 1 - sâmbătă 5.10.2019
La 12.00 plec cu tren regio RE 9003 din București și în 3 ore și 40 minute ajung în Caracal. Am două ore și jumătate de așteptat aici până la un inter-regio (1723) cu care voi urca pe valea Oltului. Chiar dacă orașul are un renume negativ (aici ”s-a răsturnat carul cu proști” și mai sunt și alte ”minuni”; mai nou este vorba despre cazul Dincă), eu sunt convins că am ceva de vizitat și la o căutare rapidă pe google maps și pe net îmi dau seama că cele două ore și jumătate sunt insuficiente pentru a vizita pe îndelete orășelul oltenesc.
Caracal, fosta reședință a județului Romanați, este al doilea oraș ca mărime (din județ) după Slatina. Este traversat de râul Gologan (să fie vreo legătură cu expresia ”câțiva gologani”=bănuți cu valoare nesemnificativă?) și de Valea Torentului. E atestat din 1538 și se află între vechi ruine romane (castrul Romula și cetatea Sucidava) și în oraș putem găsi ruinele unui turn atribuit împăratului roman Caracalla (217). O altă origine semantică a orașului ar fi ”kara kale” (cetatea neagră). Chiar acum, înainte de a scrie am mai găsit ceva legat de acest cuvânt. Există în engleză cuvântul ”caracal” care este numele unei feline africane din familia râsului (râsul african sau râsul de pustiu, Felis caracal). Sunt ceva obiective și chiar poate fi construit un circuit pietonal. Hai să pornim la drum și aflăm câte ceva despre obiective! De la gară mergem pe bulevardul Nicolae Titulescu printre case cu turnulețe. Știam de renumele acesta al orașului și oricum sunt conștient că eu, cu rucsac, sunt ”ciudatul” aici.
Prima oprire este la biserica Petru și Pavel, vis-a-vis de liceul Ioniță Asan. Despre liceu vă povestesc ceva mai încolo. Biserica a fost ridicată în 1923 și sfințită în 28 oct 1934 sub regele Carol II. Nu intru în detalii ctitorești. Intru și mă salută părintele care a intrat puțin după mine. Mă întreabă de unde sunt și cu ce treabă pe aici. ”Între trenuri...” Mă impresionează biblioteca la vedere din dreapta bisericii :).
Fac stânga pe strada Plevnei pe lângă o fostă Școală de băieți și intru în curtea spitalului municipal unde este biserica de lemn ”Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian” (hram la 1 noiembrie) construită în 1996-1997 în Vișeul de Sus și finalizată în iulie 1997 în Caracal.
Prin curtea spitalului revin în strada Plevnei și ajung la biserica Sf. Nicolae. Biserica actuală a fost construită în 1863-1895 de Ioan Economu, ”pe locul unei alteia mai mică şi mai veche „clădită la anul 1770“ de potropopul Mihail din Gostavăţ” (sursă: cniptcaracal). Cum e o nuntă și nu vreau să bat la ochi, nu mai fac poze și merg mai departe. Printre case în ruină ajung în ansamblul urban monument istoric și mă opresc puțin în fața muzeului Romanați. E închis și fac două poze în curte.
Ratasem intrarea spre casa memorială Iancu Jianu și fac un ocol să o văd. E închisă ca toate obiectivele.
Trec pe lângă casa Nicolae Titulescu (păzită de un lătrător simpatic după gard ;)) și fac o poză Judecătoriei. Aș coborî pe pietonală spre piața Victoriei și îmi aduc aminte de un alt conac-ruină aminitit de Andrei Ionel, vechi coleg de club și actualmente ghid de turism. Găsesc ruina pe str. B.P. Hașdeu în curtea unui centru de protecție a animalelor.
Pe strada Mărului ajung la strada Antonius Caracalla, împăratul roman care se presupune că a dat numele orașului. Ceva mai în față pe aleea Lipscani fac stânga până în Piața Victoriei. În centrul parcului este Monumentul Eroilor construit la finalul anului 1926 și inaugurat pe 2 iulie 1927 de Ziua Eroilor. Are trei grupuri statuare, unul în mijloc cu un soldat în atac și Victoria cu steagul românesc în mână și două laterale care redau diferite faze ale luptei (sursă: historia.ro).
Cu două poze la Casa Armatei și hotelul Edinburgh (cu aspect medieval) ajung pe strada Cuza Vodă la Teatrul Național construit în 1896-1901. Nu dau detalii acum, voi da mai încolo cu ocazia unei vizite nebănuite.
Pe strada Mărului ajung la Primăria din Caracal unde găsesc o hartă Schubert&Franzke a orașului cu ceva detalii despre monumente. Trec pe lângă Monunentul Recunoștinței și cel al zeiței fertilității și recoltelor Ceres și intru pe lângă hotelul Romula în parcul Constantin Poroineanu (cu statuia omonimă la intrare) recunoscut ca al treilea parc natural ca mărime din Europa. În parc trec pe lângă complexul statuar Haralamb G. Lecca și izvorul Susurul (obiective turistice), trec pe lângă un alt cortegiu de nuntă la poze și traversez insula cu foișor de la stânga la dreapta.
Pe străduțe laterale ajung la Școala de Băeți nr.1 vis-a-vis de care este biserica Curtea Domnească ascunsă într-o curte în spate. Biserica este cea mai veche din oraș, construită de Neagoe Basarab în 1512-1521 pe dealul Protoșenilor, din cărămidă roșie adusă din cetatea romană Romula (aflată la 6 kilometri de oraș) și renovată mai târziu de Mihai Viteazul la sf. sec. XVI când își avea aici reședința domnească.
Urc la Foișorul de Foc construit în 1901 pe locul vechii curți a lui Mihai Viteazul și folosit în scopul inițial până în 1960 ca punct de observare a incendiilor și ajung pe strada Bicaz la biserica ”Toți Sfinții”.
Se spune că biserica ar fi construită în sec. XVI și din pisanie aflăm anul 1818 (iunie 22) ca an al construcției. Aici dau de o altă nuntă și iarăși nu pot face poze. NImeresc fix la predica despre familie.
Trec pe lângă cantina socială închisă (citisem pe un blog de mâncarea bună de aici) și văd că oprește un nene cu mașina. Mă întreabă unde merg și se oferă să mă ducă el cu mașina și să îmi mai povestească câte ceva. Este prof. Vărban, directorul colegiului Ioniță Asan. Îmi prezintă pe interior liceul construit în 1922, un complex ansamblu arhitectural și e normal să se mândrească cu liceul, cu sala de festivități și cu cei care au trecut prin studii pe aici. E foarte fain că am ghid ad-hoc.
Chiar mă întreabă dacă am vizitat teatrul național, dă un telefon și obține pentru mine o intrare gratuită. Asta fiindcă sunt nunți și se fac poze în interior (de obicei la un tarif modic de 100 de lei). Teatrul se remarcă prin arhitectura interioară și prin sonoritatea naturală a sălii. Pentru asta mulți artiști au jucat aici. De menționat Notarra, George Enescu, Sturza, Filotti, Davila sau Bulandra. Mai multe detalii puteți citi aici.
Cu mulțumiri și bucurie, ghidul meu mă duce la gară și se scuză că nu poate sta mai mult să mai povestim. Are foarte multe lucruri de făcut acasă. Eu îi mulțumesc, îmi iau două croisante și un suc și intru în gară. Am bilet spre Sibiu și fotografiez un tren automotor care merge doar până la Piatra Olt. La cum arată automotorul nici nașul nu crede că poate merge mai departe! Noi pornim la timp (18.18) spre Valea Oltului cu o săgeată electrică. Voi afla peste două zile un detaliu interesant: săgețile de la noi sunt atât de vechi încât trebuie să aibă mereu motorul pornit. Altfel nu mai pornesc și sunt puține stații cu priză!
La gara Lotru ajung la 21.15, printre lătrături de câini ies la barajul lacului Gura Lotrului și începe un pic să plouă. Sun gazda și îl trimite pe soțul ei după mine. Ajungem cu mașina la pensiunea Luminița, mă cazez și îi spun că stau două nopți, posibil încă una în plus. Nici o problemă, să dau telefon și se rezolvă. Mă bag la somn fiindcă mâine am ceva de explorat ;).
Ziua 2 - 6.10.2019
Pare ciudat să plec undeva după 9.30 în traseu. Este vorba de traseul marcat cu CR care merge din Brezoi până în vârful Poiana Suliței și coboară apoi în valea Călinești. Traseul ăsta de câteva ore este de fapt motivul pentru care fac toată ieșirea asta! Cam de fiecare dată ne trebuie un motiv ca să plecăm. Ce descoperim noi pe parcurs e bonus!
Pornesc deci pentru doi kilometri spre centrul orașului Brezoi, las pe dreapta parohia romano-catolică Sf. Anton, mai în față supermarketul Annabella, spitalul orășenesc și până în judecătorie și primărie pe stânga e monumentul eroilor și în față monumentul muncitorului forestier. Întreb doi jandarmi de centrul de informare turistică și mă dirijează spre el. Apoi pentru traseul meu trebuie să trec un pod de lemn și de acolo începe valea Doabrei.
Centrul e închis, trec podul și fac stânga și prima la dreapta. Dau de troița Izvorului de la Cruci și întreb doi oameni care coboară pe uliță. Îmi spun că valea Doabrei e următoarea, coboară cu mine la asfalt și bărbatul, fost vânător de munte se uită la bocancii mei și mă sfătuiește să nu merg pe vale și pe marcaj. Ce mod fain de a încuraja un om! Oricum îi mulțumesc, ajung la valea Doabrei și mai merg o dată pe podul de beton până la primărie ca să înregistrez traseul pe GPS. Revin la vale și începe explorarea.
Pentru câteva sute de metri merg printre case de țigani și chiar văd un marcaj CR și întreb niște copii dacă știu pe unde merge marcajul ăsta. Vine tatăl lor și îmi explică prima parte. Ies dintre case, urc un pic pe vale și după ultimul gard fac dreapta (e marcaj clar). Poteca urcă abrupt pe piciorul muntelui spre culmea Brezoi. În stânca sunt stâncăriile de pe valea Doabrei, în spate e orașul Brezoi. După poteca în serpentine de pe picior ies pe o zonă plată la un stâlp de rețea electrică. Continuă pe orizontală prin poiană până la al doilea stâlp, intru în pădure pe drumeag și urc la al treilea stâlp. Aici e culmea Brezoi. Fac stânga și tot țin culmea în urcare până într-un vârf mai impunător (nu e Țurțudanul cum ar părea la prima vedere). După vârf cobor la stânga într-o mică șa (exact sub vârf e o brână îngustă pe pantă înclinată cu copaci) și de aici poteca pare să mă ducă mai departe pe culme. Pe partea stângă am un perete înclinat cam la 50 de grade. Țin muchia, mai urc un pic pe ea și mă trezesc într-un vârf unde în stânga, față și dreapta am hău. Deci nu e pe aici, nu am pe unde coborî. Înapoi în șa, cobor pe sub vârf și pe o curbă de nivel plină de frunze trec de vârf. Mai urc puțin și apoi poteca face dreapta în coborâre bruscă. Destul de repede sunt jos în valea Bețelului. E adâncă și nu știu încotro trebuie să continui. Track-ul îmi sugerează ușor în amonte și apoi pe drumul de exploatare de jos de pe partea stângă a văii. În serpentină găsesc un singur marcaj PA și CR care urcă pe picior tot în stânga.
E un drumeag care tot urcă și iese sub o culme la dreapta. Urc în culme și de aici (sunt niște stânci) stânga pe linia culmii. Curând ajung într-o poiană cu o colibă în mijloc și mă adăpostesc puțin fiindcă picură. Se oprește în câteva minute și merg mai departe. Nu la stânga față de casă, ci ușor dreapta și direct în sus. Panta e mare și mă scoate repede la un drumeag sub platoul Poiana Suliței. Nu găsesc marcaje!
Merg pe drumeag la dreapta printre case, las un drum în stânga în urcare și merg până la ultima casă. Urc pe lângă gardul ei și dau la dreapta de un drum de căruță. Pe el găsesc marcajul BA! Mă gândesc să cobor să văd unde duce (nu apare marcajul pe nici o hartă!) și apoi să mă întorc (va fi mâine și pe altă parte!).
Drumul coboară și tot coboară pe culmea Cerbului. Sunt marcaje clare o bună parte din drum. O săgeată mă scoate la stânga pe un vâlcel și apoi tot în jos. E cam lăstăriș și mă cam chinuie. Nah, merge! Vâlcelul mă scoate la drumul de pe pârâul Bețel. Fac stânga și dau de marcajele BA și PA (mai bine zis doar PA, BA dispăruse de la intersecție). E clar: pe aici coboară PA spre Călinești. Mă întorc un pic în amonte și la stânga văd BA care urcă pe un alt drum de exploatare. Foarte puțin și apoi încep să coboare ambele marcaje. Deci e bine ce fac pe aici!
Trec printr-o poiană lungă în care văd Cozia în față și Narățu cu zona lui în dreapta. Drumul coboară tot mereu, marcajele sunt ba pe drum , ba pe o potecă pe dreapta drumului, câțiva metri mai sus. Când mă afund în desiș cobor la drum și pe el ies (deja sunt marcaje clare, refăcute) la capătul sudic al Proienilor. Sunt două drumuri paralele care mă scot la DN7 la capătul podului ce merge mai sus de sat. E o stație de mașină și mă odihnesc puțin înainte de a face cu mâna la ocazie.
Oprește un nene cu un taxi, mă șterg pe bocanci în iarbă (am coborât prin ceva nămoale) și mă duce până la pensiune. Îi las cât vreau eu (”nu spun preț că te-am luat la ocazie!”), las rucsacul, mă schimb și merg pe jos la restaurantul Lotru (circa 500 de metri) pentru masă. Mi-a murit GPS-ul, nu mai pornește, găsesc o aplicație cât de cât bună și fac cu ea niște teste să văd dacă mă satisface. Viewranger se numește, e ok pentru ce am eu de făcut! Doar că orice aplicație pe telefon mănâncă baterie, mereu trebuie să ai baterie externă la tine!
Ziua 3 - luni, 7.10.2019
Anunț gazda că e posibil să mai stau o noapte. Vorbisem cu ei să pornesc dimineață la 8.30 cu un taxi până în Călinești, să mergem cât se poate și apoi pe jos să urc spre Poiana Suliței. La 9.00 sunt, așadar, la intrarea din valea Călinești în pârâul Sulițelor, cu tot cu o pauză de câteva minute ca să verific unde este cantonul Bețel. Rămâne să îl sun pe șofer pentru întoarcere.
Urc vreo 200 de metri pe drumul paralel cu pârâul, e un marcaj care mă duce pe drum la dreapta și după două serpentine mereu în urcare văd un marcaj pe dreapta drumului pe un copac. Nu poate fi pe acolo! Continui pe drum, ies la o odaie și trec prin curtea ei, apoi prin pădure pe o potecă vizibilă merg tot în sus și până la urmă ies iar la drum și la dreapta pe drum ajung la o îngrădire cu căpițe și câteva vaci. E un marcaj la stânga și merg la el și după aia tot pe curbă de nivel. Iar se pierde marcajul, revin la copacul marcat și urc direct pe culme pe lângă o colibă. Prin mesteceni subțiri mai dau din când în când de câte un marcaj.
De la ultimul marcaj urc direct la dreapta prin lăstăriș și pe culme dau de marcaje. Bun! Înseamnă că marcajele sunt pe culme. Tot voi coborî, voi identifica exact pe unde e! Acum tot la stânga și în urcare. Trec de o colibă și tot în sus până puțin peste 1000 de metri. Sunt în vârful Poiana Suliței și continui pe culme prin gol. E întâi un drum la stânga (cel care are BA mai jos), merg până la ultima colibă, cobor pe drumeag la intersecția de ieri și printre curți revin sus în vârf și apoi la vale pe marcajele bune.
Găsesc varianta corectă a marcajului. Adică merg pe unde am fost mai devreme, continui pe culme în loc să cobor la dreapta și tot prin lăstăriș ies (sunt marcaje pe mestecenii subțiri) la ultimul marcaj de mai devreme. De aici la vale până la văcuțe și gard, fac stânga pe lângă gard și apoi la dreapta pe după el. Trec printre două curți și se formează o potecă și apoi un vâlcel care tot coboară. Voi ieși, abrupt, după ultima colibă, exact în drum unde mai devreme mi se păruse ceva imposibil. Ultima zonă e așa de înclinată că la un moment dat alunec pe frunze și cad în fund. Un pic de mizerie, nu e bai! Sunt bucuros că am descoperit exact pe unde e marcajul.
Ies în drum și pe cele 3 serpentine ajung la pârâul Sulițelor și apoi la panoul de la ieșirea în valea Călineștilor. Și e abia ora 12.00! Pornesc pe asfalt și fac poze din când în când la stâncile de pe ambele părți ale văii și curând intru printre case. La un moment dat văd ceva negru în față și mă opresc. Dacă e un câine, măcar să îl las să treacă .De fapt e un porc negru :))! Înainte de asta mă oprisem să vorbesc câteva minute cu o tanti. O întreb de Grotele Zmeilor fiindcă știu de pe un alt blog că sunt pe aici. Nu știe exact pe unde sunt... Mai am cam vreun kilometru până la DN7 și intru în vorbă cu un localnic cam pe la 50 de ani. Se bucură când aude că mai sunt oameni care mai merg pe jos pe toate văile de pe aici. A fost pădurar și știe ce înseamnă. Mai vin un frate de-al lui și un băiat, ne luăm la vorbă, apare nepoțica cu un microbuz de școală și ei vorbesc cu șoferul pentru mine să mă ducă în Brezoi (oricum șoferul merge acolo). Mă duce gratis, îi mulțumesc și mă hotărăsc să merg spre casă. Merg să mănânc tot la restaurantul Lotru, îmi iau bagajul, vorbesc cu gazdele că nu mai stau și merg spre gară după ce îmi încarc puțin telefonul.
Fac stânga la DN, trec podul peste Lotru, un tip pe la vreo 30-35 vrea să mă ducă până la Sibiu și îi spun că merg doar la gară, ”aici”, intru pe podul metalic, pietonal (e așa faină senzația să ai sub tine 15-20 de metri de gol până la apă), peste Olt și pe la punctul de schimbare a macazului (postul acarului) ajung la gară.
Am tren la 17.00 fără câteva minute. Iau bilete de la responsabilul gării (nu mai e casă de bilete și dă el bilete), fac câteva poze la gara care este monument istoric și mă joc cu doi câini. Gara a fost construită în 1898-1901 și face parte din tronsonul feroviar Râmnicu Vâlcea-Râul Vadului, deschis pe valea Oltului, realizare considerată punct culminant al artei constructive românești în domeniul căilor ferate, operă a reputatului inginer Mihail M. Romniceanu (1854-1915) (informații preluate de pe panoul de pe gară).
La 19.00 sunt în Sibiu, mănânc un sandwich și beau o sticlă mare de suc, îmi încarc telefonul... În fine, îmi umplu timpul până la 22.00 când am cursă de la firma Horas spre București. Intru în vorbă cu colegii de drum și tot povestim până la capitală. Dimineață ajut trei colegi de drum să ajungă la autogara Obor (lângă gara Obor) și, în final, ajung și eu acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu