RT Øykjafjell 01.05.2010

RT Øykjafjell 01.05.2010

Øykjafjell este tinta pe care mi-o propusesem initial acum vreo 2 saptamani. Atunci ma uitasem bine pe harta pe care am gasit-o la finele turei dupa coborarea de pe Sulken. Asa ca acum planul meu era sa urc prin Alsvik si sa cobor spre Noredalen. Uite o harta limitata la zona in care m-am plimbat astazi.

Plecarea a inceput ca de obicei cu un autobuz 2 pana in Sandnes si apoi la ora 14.00 m-am suit in autobuzul 21 de Hommersåk (cu mentiunea ca la intoarcere trebuia neaparat sa prind autobuzul 47 dupa ora 19.00 spre casa). Am facut 10 minute cu acesta pana la statia comuna spre Alsvik, Hagafjellet (vedeti intr-o tura anterioara), Paradisskapet (iarasi gasiti locul in 2 ture anterioare) si Furenes. De aici incepe plimbarica mea de explorare. Stiam ca am vreo 3 km de mers pe asfalt si am pornit vesel la drum. Totusi imi doream sa scap de distanta asta pentru a fi cat mai repede pe munte. Dorinta mi s-a implinit repede si a oprit un norvegian de vreo 50 de ani. M-a luat in masina pana in Alsvik si in norvegiana mea la un nivel de incepator, am reusit sa ii spun ce vreau sa fac si sa ii inteleg explicatiile date. Inainte de Furenes m-a lasat la un drum lateral si el s-a intors acasa. Dupa explicatiile lui, am mers vreo 500 de metri pana la o parcare si apoi trebuia sa gasesc harta de mai sus. Pana sa o vad am ocolit un pic spre stancile din stanga ce imi pareau destul de interesante. Mi-am dat seama imediat ca am gresit drumul si am revenit la harta si punctul de plecare in traseu. Pe lacul Floen din dreapta un grup de 7-8 norvegieni tocmai se urcasera in caiace si vasleau spre o mica insulita din mijlocul intinderii de apa.

Practic la 14.40 intru pe traseul marcat spre Øykjafjellet. Marcajul este destul de slab, dar poteca te duce exact unde trebuie. Cu un pic de orientare pe teren, nu e absolut nici o problema. Urc la inceput prin padurea de mesteceni care lasa sa se intrevada din cand in cand cate un pinten pietros de cateva zeci de metri. Traseul este fain si linistitor si urca incet incet pe firul unei vai. Surpriza mare vine putin dupa altitudinea de 200 de metri cand ma trezesc intr-o pajiste alpina. Aici indentific pe harta varfurile de langa mine astfel: in fata este varful Høgås de 246 de metri, in stanga este un varf interesant si fara nume de vreo 185 de metri si in dreapta in capatul pajistei se inalta Duelifjellet pana la 262m.



Aici ma gandesc ca nu conteaza prea mult ca sunt in criza de timp. Pot face o escala pe aceste trei varfuri. Sunt nevoit sa sar un gard si urc prin pajiste spre zidul de piatra al Duelifjellet. Dupa ce mai sar o data gardul ca sa ies din ingradirea din poiana/pajiste, incep sa urc pe grohotisul acoperit de muschi si apoi prin padurea destul de rara pana ce ajung la un perete surplombat de vreo 5-6 metri inaltime. Miros o poteca in stanga pe sub stancile pe care se arunca in van cateva picaturi de apa. Clipocitul lor ma atentioneaza si incerc sa le surprind intr-o poza. Intr-adevar dupa vreo 20 de metri in stanga se face o spartura in perete si ma furisez prin ea pe treptele destul de clare. De aici mai urc cateva zeci de metri si ma aflu pe Duelifjellet (in 10 minute de la hotararea devierii traseului). Fac 2-3 poze si revin in pajistea de care v-am povestit sarind vreo doua trepte stancoase.



Varfuletul din stanga parea la fel de interesant si m-am indreptat spre el peste un alt grohotis imens care se inchide intr-un mic valcel. Cativa pasi in valcel si ajung pe platoul de varf. Coborarea am facut-o exact pe drumul pe unde am urcat.


Mi-a mai ramas un singur varf inainte de tinta finala, Høgås. Pe acesta il abordez pe sub un alt perete aflat in partea stanga (cum ma uit de la intersectie). In loc sa urmez semnele, trec printr-o mlastina si imi croiesc drum pe o potecuta abia vizibila. Urc un pic prin padure si ma aflu la baza unul perete care imi aminteste de Sirul Stancilor din Piatra Mare. Doar ca acum sunt doar vreo 15 metri inaltime si in vreo suta de metri se termina peretele. Printr-o taietura a acestuia urc deasupra lui si vad ca mai am de trecut inca un perete mai mic. Il ocolesc pe acesta prin dreapta si, printre stanci ma furisez pana la momaia de pe varf (16.00).




Varfuletul asta e mai mic, dar imi face imensa placere sa fiu aici. Parca simt ca sunt doar eu si Dumnezeu, sau altfel spus doar eu si Natura. E tare placuta senzatia de a simti ca esti o particica din intreg. Ma uit pe harta si vad ca am un picior al varfului care pare sa coboare mai lent spre Nordlandstjorn, lacul ce ma desparte de Øykjafjell. Cobor prin padure sarind de cateva ori de pe un jneapan pe altul si ajung printr-o zona umeda in saua aflata la capatul cel mai de sus al lacului.



Aici vad un drum care urca tot inainte si am impresia ca sunt la intersectia de pe harta. Pornesc in sus gandindu-ma ca ma intorc pe alt drum aflat putin mai in stanga. De fapt putin mai tarziu imi dau seama ca impresia era total gresita si drumul de intoarcere este mult spre dreapta dupa peretele care coboara de la mine pana la lacul Nordlandstjorn. Tin piciorul de munte pe care se inscrie poteca si urc observand din cand in cand cate un marcaj. Dupa cateva trepte stancoase prin care se furiseaza poteca, ajung la un platou unde mi se clarifica in totalitate harta din minte. Aici gasesc marcajul pe care imi propun sa cobor spre Noredalen. Pana pe varf mai am o aruncatura de bat si ma gandesc ca nu are sens sa ma opresc acum. Urc pe poteca ce in 5 minute ma duce in punctul cel mai inalt al varfului Øykjafjellet la 372m la ora 16.40.




Imi fac eu socotelile legate de timpul disponibil si vad ca pot sta 10-20 de minute aici. De fapt era si normal si intrat in obisnuinta acest lucru. Mananc o conserva de peste, niste paine si 2 mere si imi pun in aparatul foto cateva peisaje din jur. Cu astea voi ramane toata viata in minte. Imi salut locul care m-a gazduit pentru o scurta perioada de timp si picioarele isi schimba brusc directia. In loc sa imi urmaresc planul de mai devreme, ma las dus pe o potecuta ce coboara de la varf spre vest. Cobor printr-o mare de jnepeni care se termina la radacinile unei paduri de foioase. Ma afund printre copaci si in foarte putin timp vad ca aceasta se termina brusc si in fata mi se deschide o poiana mlastinoasa. Pe unde sa o iau eu acum? Ochesc o deschizatura in padure in dreapta si aceasta ma duce pe terenurile cultivate ale oamenilor. Foarte bine!!! Inseamna ca am ajuns un pic deasupra localitatii Kjosavik care ma desparte de Hesthammaren, un impunator platou ce culmineaza cu un varf de 472m. Poate alta data ajung si acolo, chiar daca e nemarcat!




Imi gasesc drumul pe niste urme de tractor care ma duc la drumul asfaltat in circa 10 minute. Peisajul este mirific si fiecare varfulet se ridica intre terenurile cultivate de sub peretii lui. Sunt convins ca peisajele de acest gen imi vor aduce aminte mereu de Norvegia!!! Acum ce sa fac? Am o ora si jumatate pana la masina si ma cam plictisesc pe asfalt. Nici timp de alt varf nu mai am si ma hotarasc sa merg 2-3 km spre Sandnes ca sa mai castig ceva timp si imagini. Ajung si trec de Noredalen (loc cunoscut de acum doua saptamani) si mai merg vreo 500 de metri pana la urmatoarea statie de masina. Vad ca autobuzul meu vine cam pe la 18.10 de la Sandnes, merge pana in Lauvvik si apoi se intoarce in Sandnes. Imi zic ca pot sa il iau in sens invers si ma intorc dupa aia cu el spre casa.



Astept vreo 10 minute si apare ca din senin singurul autobuz care face cursa astazi. De retinut ca 1 mai se sarbatoreste si aici in sensul ca absolut toate activitatile au program de duminica (si autobuzele, si magazinele - inchise, orice...).
Autobuzul merge pe Høleveien printre muntii mici si frumosi de care va tot povestesc, depaseste intersectia spre Hommeland (despre care ati citit in povestirea de we trecut pe Selvikstakken), coboara prin Høle si Ims si, dupa o scurta rataceala pe niste stradute inguste din Ims, ajunge la cheiul Lauvvik (16.50). Soferul imi spune ca sta o jumatate de ora pana dupa primul ferry si am ocazia astfel sa fac ceva poze spre Forsand si intrarea in Lysefjord. Citesc pe un panou ca aici (Lauvvik) se faceau in vechime constructii din pietre care aratau locurile de intrare in munti.



La 19.20 autobuzul porneste spre Sandnes. Eu mai incerc sa mai fac cateva poze din mers si imi reusesc destul de putine. Peisajul este de vis si pozele astea arata doar o mica parte din ce e pe acolo.



Din Sandnes prind un autobuz 3 care ma aduce acasa cam in jurul orei 20.45. Le multumesc muntilor, vremii si tuturor celor care si-au dorit doar fericire de ziua internationala a muncii si ma retrag obosit la somn cu gandul la tura urmatoare.

RT Selvikstakken 24.04.2010

RT Selvikstakken 24.04.2010

Selvikstakken este al doilea varf ca inaltime din zona Rogaland, Norvegia. De fapt este considerat al treilea fiindca intre Bynuten (671m) si Selvikstakken (597m) se afla geamanul celui din urma, Serifjellet de 598m. Veti vedea de ce am spus "geaman" putin mai jos. Eu insa le consider cumva varfuri ale aceluiasi masiv (e ceva de genul varfurilor Omu si Bucura Dumbrava mult mai apropiate). Va dau pentru inceput o harta de orientare.

Asadar plecarea mea a inceput cam pe la ora 12.45 cu autobuzele din Stavanger. Nefiind interesanta aceasta parte (si fiindca v-am tot detaliat asta), voi spune doar ca am ajuns in Sandnes cu un autobuz 3 cam pe la 13.20. Aici aveam de asteptat pana la 14.00 si ceva cand pleca autobuzul 47 spre Lauvvik (Lauvvik este cheiul de unde pleaca feribotul care ajunge cel mai repede la gura de varsare a Lysefjord). La 14.00 si cateva minute am plecat cu acest autobuz si peste 20-25 de minute eram la drumul spre Hommeland, localitatea de pornire in traseu. De aici am de facut vreo 2.5 km pe jos pe F508 spre Oltedal. Pornesc cu avant pionieresc pe asfalt facand cateva poze in stanga si-n dreapta. Niste mielusei speriati abia stau sa le fac poza si plec mai departe scuzandu-ma pentru deranjul provocat. Fac o pauza de cateva minute sa stau de vb cu o localnica ce imi povesteste ca in ultimii 15 ani a fost de multe ori in Romania si in Ucraina cu Crucea Rosie si alte ajutoare umanitare. E de acord cu mine ca tara noastra e extrem de frumoasa chiar daca conditiile de viata sunt scazute si ii promit ca daca ajunge in Bucuresti, vom avea sansa sa ne intalnim.
La ora 15.00 ajung la locul cu harta si imi reamintesc cu placere tura pe Bynuten in care am prevazut si iesirea actuala. Imi stabilesc in minte traseul si ma grabesc putin fiindca stiam ca am doar 4 ore pe munte fiindca ultimul autobuz inapoi e la 19.20. Pornesc pe drumul forestier Lysevegen (Drumul luminii) pana la lacul Blommetjørn.


De la intersectie (dreapta spre Bynuten, stanga pe Lysevegen) fac stanga pe marcajele rosii (banda sau punct) si la linia de curent electric pornesc in dreapta spre Selvikstakken.


In fata am varful Flatafjellet de cca 540 de metri care imi arata ca sunt in adevarati munti si ma alina cu imaginea catorva limbi de zapada in topire. Prin saua Rasmalia dintre Bynuten si Selvikstakken se intrevad niste peisaje superbe. Cobor la lacul Aureltjørn aflat la 398m altitudine si in spatele lui varful Buløyfjellet de 518m strajuieste cu mandrete.



Urc vreo 40 de metri diferenta de nivel printre muschii ce acopera absolut totul si pe niste urme de zapada. In sa am surpriza sa urc o fosta cornisa de zapada. Schimbarea asta brusca de teren imi da ocazia sa ma opresc putin si sa imi leg sireturile care tocmai se desfacusera. De aici panorama s-a schimbat intr-o secunda. Trebuie sa cobor de-a lungul unei vai mlastinoase care se intinde sub peretele nordic al lui Bynuten. Gasesc locurile mai inalte pe care pot sa calc fara sa intru in apa si cobor putin in stanga spre lacul Buløytjorn aflat la 390m altitudine. De aici incepe de fapt circuitul pe care mi-l stabilisem in cap mai devreme.




Tura circulara porneste pe sub peretele nordin al Bynuten, urca in saua Rasmalia din care face stanga pe piciorul abrupt pana pe masivul Serifjellet si Selvikstakken si intoarcerea se face prin valea aflata sub perete nordic al lui Serifjellet. Ocolesc pe dreapta partea sudica a lui Buløytjorn si incep sa urc prin padurea plina de umezeala si de pete de zapada spre valea si saua Rasmalia. Mereu admir in stanga si-n dreapta "gigantii" Rogalandului. Poteca ma duce spre o sa pe care trebuie sa o depasesc prin cateva serpentine printre niste mici pereti stancosi. Drumul este totusi extrem de usor, dovada cele 4-5 grupuri pe care le-am intalnit din sens invers. Majoritatea fac pe aici turul clasic al Bynuten pe care il cunoasteti dintr-o tura din toamna trecuta. Saua aceasta imi deschide alta vedere. Acum vad ca poteca acoperita de jnepeni ma coboara pa alt lac de unde stiu ca se separa urcusul spre varf. Ma strecor printre jnepeni incercand sa evit cat mai mult umezeala si la ora 16.10 sunt la punctul de despartire a traseelor.




In intersectie fac stanga si ma astept sa urc pe piciorul destul de inclinat care duce spre zona inalta a masivului. Trec peste un paraias pe un pod imporvizat din doua crengi de mesteacan si incep urcarea. Paraiasul asta e destul de nabadaios fiindca marginile lui sunt surplombate si acoperite de iarba si adancimea cred ca ajunge cam la jumatate de metru. Fara sa vrei, inainte sa ajungi pe cele doua crengi, te uzi un pic la bocanci. Panta se tot accentueaza si pietrele plate urca si dau rapid altitudine. Cu ochii la masivul vecin, ma trezesc ca am in fata un semiperete inclinat la 35-40 de grade cu ceva brane pe el. Pe aici trebuie sa fie drumul!!! Urmaresc cu atentie semnele care fac serpentine foarte stranse si privite de la distanta, parca urca vertical. In spate vad abruptul sud vestic al lui Serifjellet si nu ma pot opri sa ii fac cateva poze. E imaginea perfecta a Norvegiei (aproape verticale ce se arunca in campii, lacuri sau fiorduri adanci). Sub mine surprind cateva oglindiri in intunecatul si alungitul lac Rasmalitjorn. Culoarea lacului imi aduce aminte putin de Lacul Dracului din Cheile Nerei. Peretii de 60-70 de grade acoperiti de zapada strajuiesc asupra lacului facandu-l parca si mai adanc. Semnele ma duc drept in sus si in 20 de minute ajung pe platoul aflat la cca 500m altitudine.




Aici hotarasc sa fac o mica eschivare din traseul marcat. In mod obisnuit acesta face stanga, coboara intr-o vale pe care apoi urca in sus si pe stanga ei spre varf. Eu parasesc marcajul si fac dreapta cautand sa merg cat mai mult pe muchie. Dorinta imi este rasplatita cu o imagine de vis: fiordul Frafjord se pierde printre peretii verticali si se furiseaza in munte. In spatele lui se vad platourile inca inzapezite. In dreapta Bynuten continua sa se impuna prin piciorul estic.


Ma opresc cateva minute pentru poze langa un bolovan imens care pare sa se fi fixat in stanca intr-un singur punct. Ma trezesc destul de repede din visul naturii si ma intorc pe muchia pe care intrasem. Ideea era sa ajung pe cele doua varfuri. Vad Selvikstakken dupa o vale care ma desparte de acesta. Ajung eu acolo cu siguranta ca doar e marcaj!!! Deocamdata Serifjellet e mai aproape si trebuie sa cobor intr-un valcel inzapezit pentru a urca apoi pe varf. Nu stiam pe unde e poteca si banuiala mea s-a confirmat curand. Poteca urca pe acel valcel. Asa ca ma distrez un pic pe zapada si revin in semn.



Urmez semnele care ma dirijeaza in stanga spre varf. Trec iarasi cu grija cateva trepte spalate si ajung pe piciorul estic al lui Serifjellet. De aici urmeaza o coborare pe care o aman pentru 10 minute. Doar trebuia sa ajung si pe Serifjellet. Asa ca ies iarasi din traseu in stanga si in 5 minute sunt pe geamanul lui Selvikstakken la 598m altitudine. Cateva poze in jur si inapoi in traseu ca mai am destul de facut si timpul incepe sa ma stranga. Totusi nu reusesc sa ma satur de peisajul din jur si tot timpul fac poze la cele doua fiorduri din apropiere. Frafjord se arata in toata splendoarea si Lysefjord isi arata destul de timid intrarea strajuita de un superb pod suspendat.


Pe cateva trepte de zapada cobor in saua ce desparte cei doi gemeni. Soarele incepe sa coboare spre apus si in umbra lui se simte frigul nocturn. In valea formata din aceasta sa gasesc si semnul pe care ma voi intoarce. E ora 17.20 si sper sa prind autobuzul de 19.20.



Am de urcat mai putin acum si stancile par sa mai admita pe langa ele si ceva smocuri de iarba. Panta ramane undeva pe la 40 de grade si orientarea este destul de clara. Nici de as vrea si nu cred ca as putea sa pierd poteca pe aici! In 5 minute sunt pe muchia lui Selvikstakken inaintea piramidei finale. Pantele ma obliga sa urmez calea cea mai directa pe care mai fac cateva poze. Peste fiorduri admir alte multe verticale prabusite in apele albastre si in spatele meu se vad multe varfuri acoperite de paduri (totusi trebuie sa tinem cont si de altitudine). In inca 5 minute sunt pe varf la cei 597m altitudine. Este impresionant sa fii in varful piramidei si sa pot vedea atat de departe in zari. Parca ai fi in avion deasupra tuturor maruntisurilor lumesti. Gasesc un mar ascuns intre niste pietre si il sacrific pentru desert. Pana la desert mananc o conserva de ton in ulei cu ceva paine din cereale. Nu ma satur de ceea ce am in jur si doar frigul si ora tarzie ma determina ca dupa 10 minute sa o iau inapoi pe unde am venit si spre casa.




Incepe cumva lupta contra cronometru. E ora 17.45 si mai am circa o ora si jumatate sa ajung la autobuz. Aparatul ma ajuta in aceasta privinta: de la vantul rece care tot bate, refuza sa mai deschida obiectivul. Asa ca pornesc mai repede la vale pana in ultima sa de care am povestit (10 minute de coborat).

Mai fac ultimele poze in spate spre gemeni si pornesc pe valea care coboara in continuu. Trec pe langa o limba de zapada si prin jnepeni si mesteceni marunti intru sub peretele lui Serifjellet. Acesta se inalta puternic dupa padurea care incepe sa creasca peste 4-5 metri inaltime. Coborasul se mai linisteste si fac stanga pe langa Buløytjorn spre inchiderea circuitului (18.25).



De aici urc pe valea descrisa mai devreme avand masivul Flatafjellet in spate, trec in graba pe langa Aurelitjorn si Blommetjorn, aproape alerg pe drumul forestier ce coboara pana la sosea si la ora 19.05 sunt la parcarea unde inca mai sunt cateva masini. Pornesc in viteza pe asfalt spre statia de autobuz (va aduceti aminte ca era la 2.5 km) cu speranta de a gasi o ocazie. Dupa vreo 500 de metri norocul imi surade si opreste o norvegianca stabilita in Danemarca. Acum era venita in vacanta cu cei doi catelusi simpatici care s-au si asezat in bratele mele imediat ce am plecat. Au beneficiat foarte putin de acest "fotoliu" fiinca peste 2 km am coborat din masina cu multumirile de rigoare. Ajunsesem la timp pentru autobuz, chiar cu 10 minute mai devreme!!! Pana sa vina autobuzul, am incercat iarasi autostopul si am avut noroc de un om de munte cu care am povestit de toti muntii norvegieni si de ce as putea sa vad in jumatatea de ora pana in parcarea autogarii din Sandnes. La 19.45 am prins un autobuz 3 care m-a adus pana in centrul orasului si apoi acasa.

A fost o tura de vis pe care speram sa o fac de mult!!! Asa sa fie toate turele si zilele de acum incolo pentru toti iubitorii de munte si frumos!!!