Câmpina 17.03.2023

După două săptămâni de alb parcă îți este dor de verde... Vorba vine ”alb” fiindcă puteți vedea în poze că lunile de iarnă au și mult alb și foarte multă culoare ;)! 

Întotdeauna în drumul spre casă se pot face mici variații și ocoliri ca să vezi sau să revezi locuri faine. Acum vine rândul bisericii ”Sf. Nicolae” și a podului istoric peste Doftana. 

Redau mai jos câteva detalii preluate de pe internet și semnate (ca documentare) de preotul Petru Moga. 

Și o destăinuire personală: eu, de fel, nu sunt un om bisericos. Pentru mine bisericile în sine sunt monumente, care de care mai frumoase. Ceea ce face diferența între ele, dincolo de frumusețea picturii și de vechimea bisericii, sunt oamenii. Pentru că oamenii sunt cei care construiesc comunitatea. Oamenii sunt cei care dau energia pozitivă sau negativă unui loc. Oamenii sunt cei care te fac să te duci într-un loc și apoi să revii de câte ori ai ocazia. Și părintele Petru Moga, cu tot ce înseamnă dânsul și istoria familiei lui (nu intru aici în detalii) a făcut și face eforturi permanente de a ține comunitatea aproape. Vă spun sincer, el și o prietenă câmpineancă m-au atras de am venit prima dată aici. Și, chiar dacă ei nu sunt aici acum și energia este cu totul alta, de fiecare dată îmi face plăcere să revin și să găsesc detalii noi (și fizic și ca trăiri). 

Detaliile ”tehnice” și apoi trecem la imagini/poze. Fiindcă o poză, dincolo de perfecțiunea tehnică, spune mai mult decât o mie de cuvinte!

”Anul 1896 poate fi considerat an de naștere al parohiei “Sf. Nicolae” Câmpina. Semnătura Ieromonahului Macarie pe actele de botez, cununie sau  înmormântare la Schitul Sf. Nicolae Slobozia dispare odată cu  începutul anului 1896 și apare semnătura preotului  Provinceanu, de la care  în continuare șirul preoților de mir la Biserica Sf. Nicolae din cătunul Slobozia este neîntrerupt până  astăzi. [...]

Parohia Sf. Nicolae Câmpina, ca și mai înainte Schitul Sf. Nicolae Slobozia în vatra căruia s-a format înlocuindu-l, a aparținut Eforiei Spitalelor Civile, instituție caritabilă de mari proporții,  înființată  printr-o decizie a generalului Kisseleff la 2 aprilie 1832  și desființată de statul comunist prin HCM Nr. 202 din 3 iulie 1948. Abia de la această dată Parohia Sf. Nicolae Câmpina începe să funcționeze pe coordonatele firești ale unei parohii.

Primul locaș de cult construit  în vatra actualei parohii Sf. Nicolae a fost biserica de lemn a Schitului Sf. Nicolae Slobozia, care exista la data de 25  iunie 1714, când hrisovul domnitorului Ștefan Cantacuzino  înnoiește și întărește un hrisov mai vechi al “Măriei Sale Constantin Vodă Brâncoveanu” referitor la dreptul Mănăstirii Sinaia de a ține, scutite de toate dăjdiile, “zece case de oameni străini adică scheai, ungureni, moldoveni, arbănași, sârbi... pe moșia Sfintei Mănăstiri de la Câmpina  ot sud  Prahova, care moșie este dată și închinată la această Sfântă Mănăstire de  Părintele Popa Preda, feciorul lui Pătrașcu Postelnicul din Câmpina.” Prima biserică de zid a fost construită la sfârșitul secolului XVIII (propunem anul 1786) de către starețul Mănăstirii Sinaia, grecul Damaschin. Acesta se îngrijise de refacerea Mănăstirii Sinaia, bombardată în timpul confruntărilor armate dintre turci și austrieci în războiul din 1787-1788, respectiv refăcuse paraclisul de pe latura nordică a mănăstirii, resfințit în mai 1792 (noul ctitor fiind pictat ca stareț în naosul paraclisului,  lângă ușa de intrare), refăcuse turlele și acoperișul  bisericii și zonele de pictură murală distruse și așezase o nouă piatră de pisanie la 1795. Dar “șederea i-au fost mai totdeauna în Metohul Slobozia... unde au zidit și niște case înalte, sub care era un beci în fața pământului și deasupra cinci odăi cu balcon scos în afară și biserica lângă metoh de zid”. Cu toate că după pierderea stăreției, atât el cât și amintirea lui după moarte au devenit, printr-o interpretare tendențioasă, ”nomina odiosa” în toate izvoarele scrise ale Mănăstirii Sinaia până în ziua de astăzi, înmormântarea lui cu cinstea cuvenită unui ctitor în pronaosul bisericii metocului de la Câmpina poate fi explicată prin faptul că în perioada 1819 – octombrie 1820, Mănăstirea Sinaia era temporar desființată prin refugierea peste munți a întregului personal împreună cu starețul Iustin Arhimandritul și nu mai exercita nici o autoritate asupra așezământului de la Câmpina. La Câmpina prezența lui Damaschin (devenit probabil în ultimii ani schimonahul Dionisie, nume înscris pe piatra de mormânt) la metocul Slobozia a fost percepută ca pozitivă, de vreme ce atât Parohia Adormirea Maicii Domnului cât și Sfânta Treime din Câmpina îl au înscris în pomelnicul ctitoricesc.”

De citit mai mult la sursa textului: http://parohia_sfantul_nicolae_campina.crestinortodox.ro/.

Fiindcă este în apropiere și nu am mai fost de ceva ani, merită o vizită podul de piatră dintre Câmpina și Bănești. Se pot găsi informații pe internet și în arhive. Doar redau aici puțin dintr-un articol mai vast (sursa: https://adevarul.ro/stiri-locale/ploiesti/povestea-podului-de-piatra-construit-in-vremea-lui-1751999.html):

”Podul de piatră care făcea legătura, peste Râul Doftana, între localităţile Câmpina şi Băneşti este în ruină din 16 aprilie 2014, zi în care o bucăţică din istoria României s-a prăbuşit în apele învolburate. N-a contat pentru nimeni că podul de piatră, construit pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru a face legătura între Ţara Românească şi Transilvania, este un monument istoric. [...]

În mod nejustificat mai puţin celebru decât podul inginerului Anghel Saligny, care asigură legătura feroviară între Feteşti şi Cernavodă, podul  rutier care leagă Băneştiul de Câmpina peste râul Doftana este considerat prima încercare la scară naturală a unui pod de piatră din ţara noastră.

Valoarea acestei construcţii este cu atât mai mare cu cât „pe plan mondial, încercări de acest fel se aflau la acea vreme numai în fază incipientă”, notează inginerul Nicolae Noica într-o lucrare publicată în 1988 în almanahul „Ştiinţă şi tehnică”.  Nicolae Noica este inginer constructor şi fost ministrul al Lucrărilor Publice în perioada 1996-2000. [...]

Inaugurat în anul 1864, construcţia podului de piatră de la Băneşti are în spate o istorie lungă şi condimentată cu multe întâmplări rupte parcă din şantierele contemporante. Necesitatea construirii unei rute care să asigure traversarea râului Doftana a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor comerciale între Ţara Românească şi Ardeal.

În 1859 era deja construită o bună parte din şoseaua pe care astăzi o numim Drumul Naţional 1, puţin peste 35 de kilometri de drum asfaltat care făceau legătura între Predeal şi Comarnic, dar până în Capitală, mai era mult de lucru. Trebuia amenajat şi tronsonul Breaza – Câmpina- Ploieşti, care se intersecta în dreptul localităţii Băneşti cu râul Doftana. Inginerul Niculae Noica, menţionează în lucrarea citată anterior că „Pe traseul amintit, la punctul Doftana, este inaugurată în aprilie 1861 cea mai însemnată lucrare (...) podul peste apa Doftanei în lungime de 77,4 stânjeni, cu nouă arcade”, un stânjen având aproximativ 2 metri. [...]

Construcţia podului nu merge conform proiectului, sunt constatate nereguli grave, astfel că apar discuţii între executant şi autorităţi, urmate de sesizări adresate ministerului în care antreprenorul remarcă faptul că inginerul îl obligă să lucreze mai mult decât prevede contractul. Pe de altă parte, inginerul Peretz anunţă autorităţile, în luna iunie 1862, că nu poate garanta pentru calitatea execuţiei din cauza faptului că piatra de faţadă a crăpat pe o lungime de 2 metri şi solicită refacerea bolţilor. În urma unor verificări ale specialiştilor, se decide în, toamna anul 1862, refacerea bolţilor fisurate.

“…deşi cele trei bolţi nu ameninţă căderea imediată, însă considerând că reaua confecţionare fiind constatată, este de trebuinţă a se ţine strict de condiţiile contractului (…) a se ordona reconstruirea celor trei bolţi… ” sunt concluziile comisiei tehnice care a inspectat în vara anului 1862 lucrările de la Podul de la Băneşti, prezentate de inginerul Noica.”

Și urmează și pozele de rigoare îniante de a merge mai departe.

Relaxare la Telega 15-16.03.2014

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Cu Ilinca Alexandrescu facem un "plan pe teren" mai fain decât cel de acasă. Inițial plănuiam o traversare din Câmpina spre Vălenii de Munte cu atingerea unor obiective turistice.

Cu trenul regio matinal (6.23) în două ore suntem în Câmpina și urmăm hărțile fotografiate pe Google Maps. Din gară trecem Prahova și urcăm până în centrul localității. Drumul ne duce la biserica Sfinții Voievozi, una din cele mai vechi din Câmpina (biserica mult mai mică era singura biserică din târgul Câmpina înaintea înscăunării lui Vlad Țepes în 1476).

În spatele bisericii este Lacul Bisericii spre care găsim străduțele mici și întortocheate. Lacul este plin de pescari pe margini, are o zonă de promenadă care ne îndeamnă la leneveală. Lăsăm rucsacii pe o bancă, eu parcă nu prea am chef de mers, Ilinca pornește într-un tur al lacului în sensul acelor de ceas și cam când este pe partea cealaltă a lacului, îmi vine și mie cheful și pornesc la drum în sens invers. Ne vom întâlni pe marginea lacului!

În zen mood plecăm spre Lacul Peștelui, un batal de depozitare a resturilor de produse petroliere. E un loc care dezamăgește prin starea pe care o induce. E interesant ca efect mizer al industriei umane nepăsătoare față de mediu. Ilincăi îi aduce aminte de batalurile de pe lângă Roșia Montană unde vroiam inițial să mergem în vacanța pascală. Simt că nu vrea să stea prea mult pe acolo și eu parcă nu mă satur să merg prin bălării și să fac poze. Mergem ba printre boscheți uscați, ba pe malul de nămol cu resturi petroliere. Este un aspect trist fiindcă îți dai seama că oamenii distrug mediul și după aia se plâng că nu le e bine.

De la capătul lacului trecem pe lângă o fostă hală unde se debitează lemn pentru mici afaceri locale.

Trecem pe sub vechea cale ferată ce mergea până la Lacul Telega/Doftana/Ocnei și pe șoseaua ce duce la Telega ajungem la lacul ascuns vederii turiștilor rutieri.

 

Încercăm să ocolim lacul pe stânga pe sub marginile curților, trecem printre niște găini agitate și poteca se afundă în nămol sărat. Pe aici nu merge! Urcăm pe niște poteci în pădure în stânga și ajungem la o bancă de lemn în spatele curților. ne oprim pentru puțină apă și pe lângă porți ne găsim drumul care ne scoate la strada Zăpodie și la drumul spre Telega ceva mai sus de intrarea spre muzeu.

Unul din obiectivele turei este închisoarea Doftana. Citim ceva despre ea pe panoul explicativ de pe Drumul Fructelor și urcăm pe strada ce duce direct la poarta închisorii. Intrăm pe o gaură în gard (nu mai e paznic de vreo doi ani) și explorăm (vreo oră și jumătate) cam tot ce e accesibil din ruinele fostei inchisori (i se spune Bastilia românească fiindcă nici de aici - la fel ca din celebra închisoare franceză - nu a reușit să fugă nici un pușcăriaș). Ca să putem intra în clădirea principală, găsim deschisă o ușă spre sala de festivități. Prin sala în care încă se mai păstrează parchetul și un vechi birou de comandă, găsim o galerie laterală prin care ieșim ăn prima curte interioară. De aici Ilinca dă un ocol clădirii principale semirotunde și eu intru prin poarta principală. Fac un ocol pe dreapta prin sălile mari unde aveau loc instrucții, urc la etaj pe scările destul de stabile și îmi continui plimbarea. Spre etajul doi urc pe alte scări ceva mai șubrede și ajung în zona cea mai înaltă unde sunt celule mici chiar și la etajul trei. Acolo nu mă încumet să urc fiindcă sunt niște trepte semiputezite de lemn. Aparatul foto surprinde ceva unghiuri mai inedite. În ocol al clădirii mari ajung la camerele cele mai întunecate. Sunt la etajul întâi spre fațada porții principale. Camerele-carceră nu au absolut nici un geam, umezeala este foarte mare, ușile din lemn gros sunt căzute și lăsate în paragină, văd câteva preșuri (că nu pot fi numite covoare) sau împletituri de nuiele, văd chiar și bocanci sau urme de haine rupte și nu pot sta prea mult. Senzația de a trăi câteva clipe în locul în care atâția au suferit este teribilă. Pe de-o parte ești un simplu observator al obiectelor, pe de altă parte te transpui în corpurile chinuite și terorizate ale celor închiși aici! Frig, rece, întuneric, apă stătută, putregai, comenzi de bătaie și de supunere la cine știe ce tratamente inumane... Brrr! Am mai simțit și în alte locuri o pală de aer rece și fiorul chinurilor din perioada "de glorie" a inchisorii, dar aici intensitatea e maximă! Ne plimbăm separat și Ilincăi îi e tare greu pe aici. Locurile îi aduc aminte de excursiile de la Sighetul Marmației și Auschwitz. Chiar dacă au trecut ceva ani de la terorile din fiecare loc, mirosurile, imaginile, senzațiile rămân vii în cel/cea care a fost în acele locuri "de tristă amintire". Ne revedem peste ceva timp în curtea circulară din jurul clădirii principale și împărtășim puțin din impresiile personale. Nu poți vorbi prea mult despre senzațiile, teama, tristețea pe care le trăiești prin transbordarea în trecutul gri al locului.

Revenim la drumul principal, mergem până în centru la singurul giratoriu și aici facem o pauză de orientare. Vroiam să merg/em spre Vălenii de Munte și Adina ne ajută cu ceva informații despre satele și locurile prin care ar trebui să trecem. Am întors-o la serviciu când se pregătea să plece! Mulțumiri și acum pentru efort chiar dacă nu am mai ajuns în acele locuri! 

Știam de un loc fain în apropiere: lacurile sărate de la ștrandul Telega! Sunt lângă muntele de sare pe care vreau să îl arăt Ilincăi și mergem pe lângă ștrand pe stânga lui. Sunt un pic trist că a dispărut un lac sărat și au apărut două lacuri cu apă dulce în schimb Urcăm pe muntele de sare care îmi dă prilejul să fac multe cadre. Deși locul îmi e cunoscut, nu mă satur să deschid/întind obiectivul atât cât este nevoie în fiecare loc pentru detalii.

Facem pauză de masă pe sare și primesc un mesaj de la verișoara mea. Nepotul meu are o casă la Telega și aranjase cu un vecin să stăm acolo. Pe moment nu mi-a convenit situația, dar am acceptat-o și s-a dovedit a fi o variantă foarte bună. Noi care eram pregătiți să dormim în cort... Așa că pe la 16.30 coborâm în centru, ne luăm câte ceva de mâncare (ouă, ardei, pâine) și mergem spre Telega Vale. Ne întâlnim cu Luigi, vecinul și prietenul comun care are grijă de casă (ne făcuse focul într-o cameră), mergem la casă, mai stăm la povești și ne lasă să ne facem de mâncare și pleacă. Aici mereu ai câte ceva de făcut pe lângă casă! Soba de teracotă dogorește, tablele îmbie la câteva partide de table turcești (duble, ghiulbahar, dame sau butoiașe) și pe la 22.00 ne retragem la somn (de voie).

A doua zi ne trezim fără ceas sau altceva "ca boierii" pe la 10.00, facem câte o omletă și ne distrăm cu niște viniluri și casete din alte vremuri (Nicu Alifantis, Rolling Stones, Baniciu, Beatles, Phoenix, Romanian Rock Hits 1998, caseta audio - Talisman, Comapct, Vama Veche, Iris, Schimbul 3, Vita de Vie, Ioan Gyuri Pascu). După 13.00 urmăm sfaturile lui Luigi pentru drumul spre Doftana și apoi spre Câmpina. Pe lângă biserica albă urcăm spre Plai pe ulițe cu case lăsate în paragină. Păcat că unele sunt chiar frumoase!

Pe poteci-văiugi folosesc și eu bețele noi (ca să nu zic că nu le-am inaugurat) și ieșim pe Plai la casele de deasupra închisorii (partea de sus a Doftanei). Faine poteci de primavară încă fără multe flori! Spre nord se vad nori cenusii deasupra munților înalți! Coborâm pe străduțe până la lacul cu trei denumiri de mai sus.

 

Într-un părculeț aflăm de pe un monument că Nicolae Bălcescu a venit să organizeze aici mișcarea de la 1848 cu ciocănașii și maglașii din Telega.

Trecem pe lângă vechea gară muncitorească și eu "mă provoc" să merg pe podul de cale ferată renovat în anii '30 de germani. Ilinca nu are curajul ăsta și merge pe podul auto! 

După pod pe malul celălalt al lacului Peștelui urcăm pe strada omonimă până la capătul din amonte al batalului (pregătire pentru imaginea de la Geamăna pe care o dorim printre altele în scurta vacanță pascală), coborâm prin centrul orașului și inainte de tren (16.30) savurăm o prăjitură la o mica cofetărie cunoscută din altă tură. Pe seară (în București) merg singur la ultimele două filme ale festivalului "Cinema și Propaganda" de la Cinemateca Eforie (un scurt metraj animat "Raidul Păcii" și aproape tot filmul "Tudor" 1963). 

Zile simple și faine pe dealuri!