marți, 31 decembrie 2019

Râmnicu Sărat 02.12.2019

Din Buzău (mă rog, am ajuns cu un autobuz în Buzău) varianta cea mai simplă ar fi să merg direct în București. Era să spun ”acasă”, dar atât de mult călătoresc că mereu re-definesc termenul ”acasă”... Pot să ajung și diseară, nu mă grăbește nimeni. Am mai multe motive să merg în... Râmnicu Sărat! Primul motiv ar fi că de mult Adi îmi spunea că vom merge. Acum dorința/promisiunea e la Nicușor... Un alt motiv ar fi că în Râmnic am niște prieteni, Camelia și Virgil Sava, cărora le-am zis din vară că voi ajunge cumva. Acum sunt aproape, am ocazia să îi vizitez. Vă închipuiți că, fiind prima dată în oraș, îmi și fac un plan de vizitare până mă pot întâlni cu Camelia (e profesoară de română și are ore). Dar... am surpriza să mă aștepte în stația de autobuz de lângă gară! Și-a eliberat vreo două ore și vrea să îmi fie ghid în oraș! La asta nu mă așteptam!!! Și mai mult, îmi ia bilet pentru tren spre București. Nici nu mă lasă să refuz! Nu știu ce am făcut să merit asemenea ”tratație” :). Mulțumesc!

Ne urcăm în mașină și mergem la intrarea fostei închisori de la Râmnicu Sărat, celebră pentru cei care au fost închiși aici. E închis și îmi face o prezentare a închisorii. Abia apoi aflu că lucrarea ei de doctorat este puternic legată de acest loc.

”Închisoarea de la Râmnicu Sărat este atestată pentru prima dată într-un document datând din octombrie 1901.

De la înfiinţare până în 1938, aici au fost închişi deţinuţi de drept comun cu pedepse de până la doi ani. După instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea, la Râmnicu Sărat au ajuns primii deţinuţi politici, mai exact vârfurile Mişcării Legionare, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, asasinat împreună cu alţi 14 legionari, „Nicadorii” şi „Decemvirii”, în drumul spre închisoarea Jilava în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938.

După 1940 au fost transferate la Râmnicu Sărat Ana Pauker şi Liuba Chişinevschi, aspect speculat ulterior de propaganda comunistă. Astfel, într-un articol din 1950, regimul comunist blama condiţiile şi tratamentul aplicat fruntaşelor comuniste în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

După instaurarea totalitarismului roşu, în închisoarea de la Râmnicu Sărat a ajuns o serie de reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili.

Cei care au ajuns aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti„ instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.

Închisoarea a funcţionat o perioadă ca punct de tranzit pentru deţinuţii politici, care erau transferaţi în alte centre de detenţie pentru executarea pedepsei. După 1952, odată cu încheierea oficială a „experimentului Piteşti”, la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchetă o parte din deţinuţii implicaţi în torturi.

Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), şi Mihai Godo (preot iezuit). O altă figură reprezentativă care apare printre deţinuţii de la Râmnicu Sărat a fost liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu. Un caz aparte este cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, care a fost arestat la ordinul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici şi Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeţ.

Pe lângă cei amintiţi, la Râmnicu Sărat au ajuns şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie precum Vasile Luca şi secretarul acestuia, Alexandru Iacob.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).” (istoricul de pe http://memorialulramnicusarat.ro).

Cu dor de a povesti mai multe (chiar dacă e un loc ”greu” unde aș vrea să stau, să simt, să aflu mai mult) mergem să rezolve câte ceva la liceu și apoi la Primărie unde îmi prezintă cele două monumente importante pentru noi ”Draco” și ”Lupa Carolina” (primul e mai important dacă e să vă spun părerea personală!). De altfel și Primăria este monument istoric important, pe placa de pe ea citesc că orașul este atestat documentar din 1439 ca punct de trecere între cele două țări române (punct unde se schimbau caii trăsurilor, deci un important târg!) și declarat municipiu în 1994. 


Traversăm Parcul Central cu ceva monumente (monumentul memorialului și fântânile cu inscripția orașului) și trecem pe lângă casa în care a trăit Menelaș Chircu (1864-1940), intelectual cu preocupări de autodidact, unul din animatorii culturali ai Râmnicului. Este fondator al ansamblului Chindia (1912) în ideea de a păstra muzica, tradițiile și costumele specifice Râmnicului. Mai multe puteți citi aici. Camelia ține să îmi arate literele MC de pe ambele porți :)! Pe lângă casa de cultură ”Florica Cristoforeanu” mergem în fața Colegiului Alexandru Vlahuță și apoi ne întoarcem puțin la colegiu fiindcă mai are ceva de rezolvat. În timpul ăsta pot observa bannerul cu cei 130 de ani de funcționare ca instituție de învățământ începând cu 1889 ca gimnaziul de băieți ”Vasile Boerescu”. Stăm la o cafea/capucino și o pizza la povești și apoi mă lasă în fața Primăriei fiindcă are ceva treabă. Îi mulțumesc și mă va prelua soțul ei Virgil pentru alt obiectiv :).



Pentru a ajunge trec prin Parcul Central a doua oară și ghidat de google maps ajung în Parcul Brâncoveanu la Muzeul Municipal. În fața muzeului este singura zonă unde a mai rămas trotuarul istoric din Piatră cubică. Cu Virgil vizitez muzeul municipal (foarte interesant!) și curtea complexului brâncovenesc. 

”Complexul mănăstiresc situat aproape de malul râului Râmnic, în zona central vestică a orașului Râmnicu Sărat, astăzi monument istoric, este pomenit prima dată la 1593. Tot atunci i-au apărut principalele componente, inclusiv fortificația înconjurătoare, ridicată din cărămidă. Înainte de ansamblul ridicat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în anii 1691-1697, existent şi astăzi, în acest perimetru a funcţionat mănăstirea grecilor, atestată documentar la 13 decembrie 1593, având o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe. Aşa cum se arată şi în pisania din 1697, biserica brâncovenească a fost ridicată den temelie în locul acesta, unde mai nainte o mică biserică de lemn era şi închinată acelui Sf. Munte Sinai. Ansamblul se dezvoltă perimetral în jurul bisericii, cu o curtină aproape dreptunghiulară, din care fac parte integrantă și casa domnească (spre vest), stăreția și chiliile (spre nord). Construcția a fost înzestrată cu turnuri rectangulare la exteriorul și la mijlocul laturilor de sud și est, și turnuri hexagonale pe colțurile de sud-est și sud-vest.

O fază inițială a conținut un perimetru doar cu puțin mai restrâns, dar care dispunea deja de elemente de fortificare. Sectoare din vest au fost demolate la șantierul inițiat și sprijinit de către voievodul Constantin Brâncoveanu și unchiul său, Mihail Cantacuzino (1691 – 1697). Totodată, caracterul militar al unor turnuri a fost diminuat în favoarea unor construcții rezidențiale. Intervenții la a doua curtină au avut loc și în cursul secolului al XVIII-lea, probabil între anii 1784 – 1793, ca urmare a unui mare incendiu. În secolul al XIX-lea, părți importante din curtină au fost demolate, în locul curtinelor apărând un simplu gard.” (sursa: https://turismbuzau.ro/complexul-brancovenesc-ramnicu-sarat/).

Biserica este închisă și, prin cunoștințe la muzeu putem vizita și beciurile înalte în curs de amenajare. Vorbim despre câteva detalii arhitecturale înainte de a ieși la suprafață și a merge mai departe.


Virgil știe un loc fain unde bem o bere și mâncăm niște plăcinte foarte gustoase (cu carne și cu brânză) undeva în Piața Centrală.

”În 1885 oraşul cunoaşte o primă lucrare de sistematizare, Hala de carne, refăcută în anii 1935-1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonă de civilitate şi civilizaţie, unde normele sanitare şi de igienă puteau fi controlate de specialişti. Nouă ani mai târziu, hala de carne devine o anexă a unui ansamblu mai vast, Piaţa Centrală a Râmnicului, amenajată în 1894. Sunt realizări ce probează saltul în marea familie a oraşelor, fapt confirmat curând, în 1897, şi de înfiinţarea Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică. În 1897 s-a creat şi Serviciul îngrijitorului cişmelelor comunei Râmnicu Sărat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cişmigiu“.” 

Cu papilele satisfăcute, ne întoarcem prin același Parc Central și Virgil rămâne la Primărie cu ceva treabă (clădire în care Camelia mai devreme îmi prezentase o expoziție de istorie a orașului). Îi mulțumesc și lui pentru ghidaj/orele sacrificate pentru mine și merg spre gară.

”Prima gară din Râmnicu Sărat a fost construită după planurile inginerului Anghel Saligny. Pentru că era prea departe de oraş, a fost construită o nouă gară, care a rămas şi astăzi o bijuterie arhitecturală. Actuala clădire de călători, construită în stil italian, este opera arhitectului Nicolae Mihăescu şi a fost construită între anii 1897-1898.   Monument istoric, Gara din Râmnicu Sărat era la sfârşitul secolului al XIX-lea cea mai frumoasă carte de vizită a oraşului. Construită iniţial departe de oraş, actuala gară este cea de-a doua construcţie de acest tip, aşezată  mai aproape de oraş  în urma repetatelor interpelări ale deputaţilor râmniceni I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C.C. Datculescu, conform “Gazetei Săteanului”, din ianuarie 1891.” (sursă: https://adevarul.ro/locale/buzau/foto-gara-ramnicu-sarat-bijuterie-arhitectonica-incarcata-istorie-1_533b93470d133766a86d32e2/index.html). Pe aceeași pagină putem citi și câteva menționări istorice ale gării cu arhitectură în stil italian.



Mulțumit de explorare (”călător sunt pe pământ”), cu trenul mă întorc direct spre București...

duminică, 29 decembrie 2019

Buzău 29.11-01.12.2019

Se fac trei luni de când bunul meu prieten Adi, a ales alt drum decât cel lumesc. Probabil că și-a îndeplinit misiunea în viața asta... Îi facem o pomenire, cum se face creștinește, sâmbătă dimineață la biserică. Chiar dacă nu rezonăm cu tot ce se face în biserică :) Vin de vineri după-amiaza, mai stăm la povești și ne pregătim pentru tot ce trebuie făcut sâmbătă...





Sâmbătă dimineață e răcoare și bine, norii jucându-se pe cer...
La biserică, după slujbă, pomenire în biserică și la mormânt, am surpriza ca preotul să mă cunoască. Am fost colegi la școala de ghizi și ne cunoaștem de la aplicația din aprilie 2019 :)!

Acasă suntem doar noi, din familie!

Duminică ne adunăm la un grătar, cum se face de 1 decembrie, mai povestim una alta și abia luni plec spre casă.


De fapt nu spre casă, voi mai face o vizită la niște prieteni buni, 30 de kilometri la nord de Buzău? Unde? Vedeți în postarea următoare :)!

MNLR 27.11.2019

Fiindcă am plecat ceva mai devreme de acasă, intru pentru câteva minute în catedrala Sfântul Iosif din București. Aici sunt concerte de tot felul (am fost la câteva) și acum e doar slujbă...

Fără a reuși să-mi fac rezervare, la fața locului (MNLR) mi se garantează un loc la piesa ”1919 Misiune regală”. Este un regal al actriței Liana Ceterchi și mă bucur că am putut veni!

Cum piesa începe la 18.00 ajung ceva mai devreme și, pe repede înainte, vizitez câteva din sălile Muzeului Național al Literaturii Române (str. Nicolae Crețulescu, 8, în spatele bisericii albe de pe Calea Victoriei din București). Aș vrea să stau mai mult, sunt atâtea de citit aici...









Bran-Sohodol-Predeluț 22-24.11.2019

Pentru week-end-ul ăsta Mihaela vrea să îmi îndeplinească o dorință mai veche și în același timp să meargă într-un loc nou pentru ea: refugiul Agățat din Parâng. Facem tot felul de socoteli pentru cum să ajungem acolo. Eu aș putea chiar de miercuri seară sau de joi dimineață să plec din București. Mihaela reușește să își ia ziua de vineri liberă, deci ar putea pleca de joi după serviciu. Așa ar vrea și să ajungă undeva după miezul nopții... Evident că aș merge cu ea chiar dacă sunt doar două ore de la asfalt la refugiu. Doar că avem o mare problemă: nu a reușit să își schimbe cauciucurile pentru iarnă și acolo ninge la greu. Cu cauciucurile de vară nu se bagă! E un pic tristuță și îmi propune o altă variantă: fiindcă trebuie să mergem să votăm duminică și fiindcă este și ziua lui Vlăduț și o organizează în Predeluț (cu trupa veche din Ursul Trubadur, toți cunoscuți ai Mihaelei, o parte și ai mei), ce ar fi să mergem acolo? Ok, mergem. Eu vin cu o propunere: dacă tot are vineri liber, hai să plecăm de vineri dimineață (până la urmă va fi de joi seara cu o pauză la Pitești peste noapte)! 

Ziua 1 - vineri 22.11.2019

Trecem peste detaliile drumului (niște drumuri noi pentru amândoi în anumite zone) și pe la 11.00 ajungem în Bran. Azi avem plan de plimbare în Sohodol, un sat de munte pe care îl descoperisem pe hartă. Mihaela s-a documentat despre sat și vă voi da detalii ceva mai jos. Deocamdată lăsăm mașina la intrarea din Bran spre Poarta și mergem să căutăm niște gogoși (pofte :) !). Nu găsim gogoși și Miha e un pic tristă. Îi trece repede :)! Îi propun să vizităm muzeul satului de aici și imediat ”cuplează” la idee. Intrăm așadar spre castel, prin bazar și în stânga, după primărie, mergem spre muzeul satului.
Muzeul satului brănean a fost înființat în 1960 și cuprinde 16 construcții de arhitectură populară așezate în jurul casei cu curte închisă din 1843 din satul Peștera, adusă aici în 1961. Casele reprezintă cele trei variante arhitectonice: cu o singură încăpere (înc. sec. XX), cu două încăperi - tinda și casa mare (sf. sec. XVII) și cu trei încăperi - tindă, căsuță și casa mare (jumătatea sec. XIX) și o casă musceleană care are în plus și o încăpere destinată alimentelor. Partea pastorală e reprezentată prin hodiță, hodaie (am dormit în câteva până acum), stână obișnuită (îmi provoacă zâmbete știind în câte stâne am dormit), stâna pentru telemea. Partea ”tehnică” e reprezentată de un joagăr pentru tăiat lemne, de piua cu ciocane, de dârsta cu vâltoare și de varniță (cuptorul pentru var). Plătim cei 8 lei taxă de intrare și ne plimbăm în voie prin fiecare casă. Miha e mai în față și eu mai rămân puțin la poze. Tot vrea să găsească gogoși :)! Mă va aștepta la primărie, mai căutăm gogoși și, fără succes, intrăm la restaurantul Galeria Bran pentru o zeamă caldă, un ceai/cafea și poate și un desert. Ne vom sătura cu câte o ciorbiță de fasole în pâine, băutura caldă și apoi niște papanași. Pe care îi recomand, dacă se poate în sala-peșteră care se deschide de mâine (îi fac o vizită de explorare)!















Spuneam de Galeria Bran... Uite și câteva poze:



Mergem la mașină și de aici pe o ulicioară intrăm spre Sohodol. Dacă până la noi nu trecea nici o mașină printre vilele de aici, acum parcă s-a adunat tot traficul Branului pe ulicioara strâmtă! Îi lăsăm să treacă, urcăm pe uliță urmând indicațiile Google Maps și la un moment dat ne oprim pentru că am găsim o comoară sub pomi: mere mai acrișoare (eu) sau dulci și mari (Miha). Facem schimb și tot mergem mai departe. Intrăm în asfalt (strada Reitești) și pe ea vom face o pauză pentru belvedere unde o uliță merge la stânga spre Vila Bran și pilonul cu antene. 

Evident că suntem aici cu lecția pregătită și știm ce vrem să vedem. Așa că urcăm la dreapta pe strada amintită, trecem de pensiunea Contele Vladimir (interesant că are două parcări pentru mașini cu tracțiune simplă sau 4x4) și vedem pe stânga două case alunecate spre firul vâlcelului. Vom întreba și auzim mai multe variante. Cea mai plauzibilă e că au încercat să blocheze un izvor și acesta, având putere, a luat pământul la vale. Și pe el vila în construcție și casa bătrânească! Am auzit și varianta conform căreia proprietarilor nu le păsa fiindcă au făcut-o cu fonduri europene și urmăreau să mai ia bani... 
Facem dreapta pe strada Bradul Înalt și avem noroc cu un localnic foarte vorbăreț și glumeț care ne arată unde era bradul înalt care a dat numele străzii și apoi pe cei plantați după ce acela a căzut. Ne duce de la pensiunea Daniela (aflată la cota 1000, foarte cochetă, recomand!) până la ulița/strada Muchia Hotarului pe care vrem să coborâm spre cele două biserici din centru. Ne tot povestește de toate și apoi ne lasă și coboară la un vecin. Eu îmi și imaginez circuite pe schiuri de tură pe culmile de pe aici! Fiindcă, uitasem să vă spun, Miha descoperise că Sohodolul (sohodol înseamnă ”vale seacă”) este singurul sat din comuna Bran răsfirat pe dealuri, restul fiind sate liniare! Eu descoperisem că sunt șapte (7!) sate Sohodol în țara noastră! Coborâm și ne oprim la o troiță pentru niște poze. E un nene cu oile acolo și intru în vorbă cu el. Ne place amândurora să vorbim cu oamenii și să mai aflăm povești. Astfel ne spune că e amărât fiindcă la un vânt recent (de care știam) i s-a smult acoperișul casei fiului său și acum sunt amărâți fiindcă iar trebuie să investească vreo sută de milioane (bani vechi, circa 10.000 de lei) pentru un acoperiș nou. Intrăm în vorbă și de altele și zice de caș afumat. O chem pe Miha, poate vrea să luăm! Bineînțeles! Intrăm în ograda lui și luăm câte o bucată de caș și ca supliment primim și o bucată de slană. Cumva ne înțelegem la preț, deși am impresia că a forțat un pic nota: eu înțelesesem de 30 de lei roata și de fapt el ceruse 30 de lei pe kilogram! Nah, brănean cum ar spune localnicii! Îi mulțumim și mergem mai departe. Ne spusese că la troița următoare să facem stânga și vom merge tot înainte (aici o ajung pe Miha din urmă, pornise la drum să nu mai stăm la povești că urma să ne prindă noaptea!) și apoi pe Drumul lui Marin coborâm spre Biserica nouă Sfânta Treime.







Biserica a fost construită inițial din lemn la 1820. Preotul Dumitru care slujea la biserica veche a socotit că trebuie să construiască o biserică în zona de sus a satului pentru a face față nevoilor enoriașilor. Se pare că biserica a fost construită de meșteri sași, cu fundație de piatră și deasupra lemn și mai apoi ziduri de piatră, au fost ceva greșeli de construcție rezolvate în timp. Biserica a fost restaurată în 2009 și acum pare foarte modernă (sursa: https://ziarullumina.ro). Doar că e închisă, facem câteva poze din cimitirul care o înconjoară și la poarta mare de lemn și coborâm spre centru și biserica veche.
Pe drum facem poze la câteva case specifice zonei, cu gemulețe cu găuri între cărămizi. Miha intră în vorbă cu o femeie curioasă de ce vrem noi să facem poze la casele astea... Eu rămăsesem mai în urmă să fac o poză la o casă făcută în 1907. Mă latră un câine și nu mă interesează. Doar stau mai departe și observ un nene care iese cu un lighean să arunce apa din el. E un pic gârbovit și am impresia că și el e de la 1907! Mai coborâm un pic și în centru mergem pe lângă centrul cultural (cu atelier de meșteșuguri) spre Monumentul Eroilor. Miha ține să îmi facă o poză (full size, nu poză de profil!) și coborâm pe strada Valea Sohodolului spre biserica veche. La un moment dat ne oprim inspirat și întrebăm un (pare!) localnic cum ajungem la biserica veche. Nu e de-al locului și bănuim (toți trei) că poteca dintre garduri urcă spre biserică. E fascinant cum au lăsat poteca asta (un metru și ceva lățime) ne-cadastrată pentru acces spre biserică! Când ne apropiem de biserică avem o surpriză foarte faină: este o biserică fortificată!



Biserica are hramul Sf. Parascheva și este declarată monument istoric. Este o biserică inițial construită din lemn de către arhitectul Krentzer în 1812, are formă dreptunghiulară și a fost pictată în 1817 de Nicolae Zugravul din Turcheș.

Punem telefoanele pe vibrație și din priviri ne înțelegem să intrăm. De la început suntem fascinați de biserică. Parcă intrăm în transă! Ne așezăm timizi în două strane pe dreapta bisericii și ascultăm slujba (printre căldura lemnului și a icoanelor parcă - vorba lui Creangă - ”îmi saltă inima și acum de bucurie”). Probabil momentul este cel mai potrivit fiindcă e fascinant. Miha observă pe partea dreaptă niște picturi în care sfinții nu au aură și în schimb au căciuli dacice... Părintele ne miruiește de trei ori pe frunte și pe mâini (știa numele fiecăruia din biserică, pe noi ne-a întrebat numele nefiind de-ai locului). Senzația de calm și durată a uleiului de mir pe mâini (ca simbol al rănilor de pe cruce) și pe frunte (probabil pentru a deschide comunicarea cu divinitatea)... În biserică sunt mulți copii. Unii ascultă slujba, alții tot ies sau intră în biserică. Amândoi preoții sunt foarte calmi. Cel tânăr mi s-a părut extraordinar. Pe lângă vocea extrem de caldă și puternică, părintele are așa un dar de a atrage și de a se juca (oarecum). Reușește să îi țină cuminți mângâindu-i pe cap și fiecăruia dintre copii îi zâmbește cu atâta drag de parcă ar fi copiii lui. Are har pentru locul ăsta! Miha remarcă slujba mai specială și la sfârșit preoții mulțumesc copiilor care au venit din sat și din împrejurimi, de la școală, pentru slujbă. ”Eu am venit de la grădiniță!” spune dulcica și timida Anastasia care e foarte aproape de noi! Stârnește zâmbete și fiind timidă, e luată în brațe de tatăl ei :)! Parcă aud și nu aud cuvintele slujbei... Dar e așa de caldă... Așa cum am simțit căldura slujbei ținută în rusă de Crăciun după rit vechi și auzită la televizor acum doi ani la Riga... Cu o felie de cozonac și un pahar de vin în bucătăria hostelului în care am stat, cu mama proprietarului... Cred că special a trebuit să ajungem aici pe înserat pentru a prinde momentul extraordinar! Renunțasem la niște ulițe care rămân de explorat cu altă ocazie!


No, acum e întuneric și trebuie să ajungem la mașină. Google Maps ne dirijează la fiecare intersecție și, după urcarea pe strada Feroilor și doar înainte de a coborî pe ulița Iacob Flucuș la strada Reitești ne mai oprim pentru o panoramă nocturnă spre Sohodolul nostru.
Ne oprim la timp pentru a intra pe ulicioara care ne duce direct la mașină. Miha primește mesaj de la niște colegi care veniseră la pensiune și urmează să ne întâlnim la Galeria Bran. Făcuse așa o reclamă la papanașii pe care i-ați văzut mai sus...

După alte povești la un ceai urcăm la pensiune unde Miha îi primește pe toți care vin cu câte un pahar de vișinată de acasă și cu povești despre  Sohodol. E atât de încântată că mai-mai m-ar face și pe mine să mă duc pe acolo, chiar dacă am fost mai devreme :)!

<3 :="" a.="" a="" adev="" adun="" afinat="" alegem="" am="" apoi="" at="" avem="" br="" bucur="" buuuuunnniii="" c="" caz="" ce="" ceva="" chiar="" chio="" ciugulim="" combina="" conteaz="" cu="" dar="" de="" descoperit="" devreme="" e="" entuziasmat="" este="" eu="" fa="" fac="" fiecare="" fiindc="" g="" galeriei="" i="" ii.="" im="" ina="" kalacs="" kurtos="" l-am="" la="" lango="" le="" lini="" lungim="" m="" ma="" mai="" merge="" miha="" minunatul="" mirosi="" multe="" muzic="" n="" nc="" ne="" nevoie="" noroc="" nt="" nz="" odihn="" p="" pahar="" pe="" pensiunea="" pove="" poveste="" retrag="" reu="" rul="" s="" satul="" se="" serve="" sim="" sm="" sohodol="" somn="" sosire="" st="" sunt="" sus="" t="" te="" ti="" toat="" tor="" trupa="" un="" unde="" usturoi.="" vedem="" veveri="" vom=""> Ziua 2, sâmbătă, 23.11.2019


De aseară stabilisem să mergem pe Spinarea Dragonașului (copyright Miha). Ce este asta? E culmea Măgurii pe care nu fusese până acum! Are marcaj BR (acea BR trans-carpatică despre care îmi place mie să spun mereu!) între Bran (aproape de fostul loc al inimii reginei Maria, acum se numește Platoul Inima Reginei Maria - aici are loc Răvășitul Oilor în fiecare an!) și Fântâna lui Botorog și până acolo trebuie să vedem pe unde să urcăm. Gazda (care stă cu noi la povești și astfel aflăm și despre veverița care a dat numele pensiunii și a trăit 11 ani în interior și despre căpriorul alb pe care avem șansa să îl vedem în apropiere) ne spune pe unde să urcăm spre Spinarea Dragonașului. Adică pe strada Principesa Ileana, ceva mai jos de biserică și școală (unde vom vota mâine!)! 

Mâncăm lejer de dimineață și până sunt colegii gata, eu ies de fac câteva poze la terasa pensiunii. E o gospodărie închisă, cu două case pe laterale, terasă acoperită cu grătar în spate și animale și mai în spate. În terasă e o frumoasă expoziție de scule și îmbrăcăminte tradițională. Unii ar zice că sunt puse haotic. Mie îmi place!





La 11.30 suntem gata de drum, cu mănuși și căciuli fiindcă sus e (ceva) mai frig! Știind potecile marcate de pe aici, le sugerez să urcăm dinspre Bran și să coborâm fie pe mijloc, pe vechiul TA din șaua Măgurii, fie prin capăt pe la Botorog. E cam lungă a doua variantă, sunt aproape sigur că vom coborî pe la mijloc. Eu credeam că urcăm de pe Platoul inimii reginei Maria și, după cum v-am spus, gazda ne spusese de un drum mai fain. La intrarea pe strada Principesa Ileana vom aștepta cele două colege care nu au mai avut loc la noi în pensiune și au stat la altă pensiune mai jos. 

Doar să nu uit un lucru: chiar dacă ne grăbeam, eu tot merg vreo sută de metri până la biserica Adormirea Maicii Domnului din Predeluț. 

”Are o istorie aparte deoarece este prima încercare nereuşită de catolicizare a zonei. Acest lucru este demonstrat de faptul că nu este orientatată ca o biserică ortodoxă obişnuită. Biserica  a fost construită în anul 1836. Între 1988-1989 a fost pictată de pictorul Toma Condrea păstrând elemnetele stilului gotic. Iconostasul a fost donat de biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului şi este monument istoric.

Construcţie in formă de navă cu pereţi din cărămidă şi piatră, pe o temelie înaltă de piatră. Are un turn conic, ascuţit, asemănător bisericilor catolice în stil gotic. A fost pictată în interior de pictorul Toma Condrea în prima jumătate a sec. al XX-lea. În aspectul arhitectural al bisericii au fost introduse multe elemente ale stilului bizantin, odată cu pictura. În interior a fost boltită. În plan are o tindă, naos şi pronaos, altar, iar deasupra pronaosului este un balcon pentru cor. În interior, de jur împrejurul pereţilor sunt montate strane.” (sursa: http://www.visitbran.com/ro/Biserica-ortodoxa-Bran-Predelut/Biserica-Adormirea-Maicii-Domnului-u22785.html).




Mergem cu toții pe strada amintită printre case colorate în verde, specifice zonei și la intrarea în pădure vedem o veche săgeată pe care e un marcaj șters BA care duce spre vârful Măgura. Rog o colegă să înregistreze track-ul pe telefon fiindcă e ceva nou și pentru mine. urcăm pe drum cu castelul Bran în spate (unghi mai rar), trecem pe sub câteva pensiuni și după ultima casă cotim stânga și urcăm în serpentine pe ceea ce pare a fi încercarea eșuată de a face o pârtie aici. Un coleg observă niște păstrăvi de fag și cu bățul reușim să îi rupem. Doar că se duc la vale și se va duce după ei prin frunze! Eu nu cunosc ciupercile și seara am un pic de reținere la ciorbița ”de burtă vegetală” (adică cu acești păstrăvi tăiați felii și fierți bine). Voi mânca dimineață cu poftă! Continuăm pe drumul clar și pe vechile marcaje BA până în linia culmii unde dăm de marcajul BR refăcut! Facem o pauză de regrupare înaine de a porni spre vârful Măgurii!




Pornim spre vest, spre vârful Măgura. Ieșim la linia culmii și vedem în spate Sohodolul pe unde ne plimbasem aseară și Poarta care se lungește pe vale spre valea Gaura. Urcăm pe una din ”cocoașele dragonașului” și panta se domolește la o pădure de mesteceni tineri. Doar că vântul ne bate cu putere. E doar sfârșit de noiembrie! Ne și miră că nu e zăpadă... Cu Miha merg la stânga printre mesteceni până la o hodaie și revenim la colegi pe poteca de culme. După vârf se luminează iarăși și vedem satul adunat Moeciu de Jos și casele care urcă spre Peștera. O colibă stă în prim plan... Mai urcăm pe următoarea cocoașă și apoi ne lăsăm la dreapta pentru a ajunge în șaua următoare unde sunt zidurile de piatră. Eu ies din potecă și fac stânga spre niște case. ”Trișeeeeezi!” Eee, știu eu ce vreau să văd aici! Cobor printr-un gard de vreascuri direct între două case. Niște mâțe fug pe după case și dau de un nene. 
”Ești singur?”
”Nu, suntem vreo 15. Uite-i cum apar pe culme”
”Uite-o acolo în față, cum o duce vântul...”
Nenea e singur și bătrân și nu vrea să își lase casa după ce s-o dus soția. Mai avea 2-3 vecini și restul jos în Măgura.
”Să mai dai pe aici, bine?”
Revin la colegi și urcăm pe nordul muchiei spre pădure.





Intrăm în pădure și suntem bucuroși că suntem protejați de vânt. Fiecare merge în ritmul lui și eu sunt undeva în prima parte a grupului. În stâncile din stânga noastră văd ceva ce pare a fi o grotă. Anunț colegii că urc până acolo. Știam de ceva grote prin zonă, grote în care se spune că s-ar fi ascuns la începutul comunismului oameni care nu erau de acord cu sistemul (acum le spune ca fiind parte din rezistență!). Sunt două cavități pe care le explorez cu mare drag. Sunt uscate și cred că așa sunt tot timpul anului fiindcă sunt protejate de vând, ploaie și zăpadă...







Revin la colegi și nu îmi e rușine să spun că la un moment dat mă las pe fund pe o pantă mai mare. Am găsit și eu panta cea mai mare în loc să mai merg un pic pe sub stânci și apoi să revin la potecă! Continuăm prin poteca plină de frunze până în ultima șa dinainte de vârful Măgura. Ne bate vântul puternic și pun și geaca pe mine. Urcăm (suntem trei) prin pădurea bătută de vânt și la un moment dat o auzim pe Miha ”Aici e vârful! Aici e vârful! Hai sus!” În zona vârfului (unde vom merge pentru poza de vârf) crengile copacilor sunt acoperite de brumă albă. E superb! E început de iarnă! Sau mai bine zis toamnă târzie! Vin toți colegii pentru poză și apoi revenim la potecă pentru a continua drumul.

Pe platoul de sub vârf avem parte de câteva raze de soare și la noi, și spre creasta zimțată a Crăiesei. Ce bucurie să avem atâta lumină! Câteva poze (”Cezar, uite, mai e o grotă sub vârf!” ”O las pentru altă dată!”) și mai departe ne lăsăm pe poteca înclinată ce coboară în șaua Măgura. Unde iar începe vântoasa...






Ne lăsăm sub șa la un loc protejat pentru masa de prânz (eu din grabă am luat doar apă și câteva ciocolățele) și negociem traseul mai departe. Unii ar vrea să ne lăsăm direct la vale spre Tohănița. Eu nu prea sunt de acord fiindcă știu că sunt niște ruperi de pantă pe aici. Nu mai bine mergem pe traseul pe care îl știu? Reușesc, fără prea multă nevoie de convingere, să dirijez grupul pe ceea ce știam eu că ar trebui să fie poteca marcată spre Tohănița. Mergem un pic pe curbă de nivel pe nordul vârfului Măgura și cotim la stânga pe o potecă evidentă pe un picior al muntelui pentru câteva sute de metri pentru a coti stânga (după regrupare la schimbarea de direcție) spre firul vâlcelului și apoi dreapta pe fir, prin frunze. E așa distracție la frunzele astea și e normal să nu grăbesc grupul. Eu doar voiam să coborâm din munte pe lumină. Acum că suntem între case și ne apropiem de șosea, poate să se întunece!


Între pensiunea Tohănița și Casa Elim ieșim la șosea (după o turmă cu mulți câini) și de aici facem dreapta și mergem pe drum, din poveste în poveste, spre Predeluț. Uite ce imagine avem în față:

Cu 100 de metri înainte să urcăm ulița spre pensiunea noastră ne oprim la un magazin sătesc să mai luăm câte ceva pentru  diseară. E vorba să facem grătar cu toate cele asociate. Eu găsesc ceva de ce îmi era dor: salam de biscuiți! Iau o bucată mare pentru toți fiindcă știu că se va mânca! Eu cred că apuc doar 2-3 felii :)! Grătar, voie bună, dănțuială... Nu particip la toate, prefer să citesc o vreme pe scările pensiunii până la somn...

Ziua 3 - duminică 24.11.2019

Mâncăm de dimineață lejer, fără grabă, ne strângem bagajele, mulțumim pentu cazare și, cu mașinile coborâm spre centrul satului. Mergem în grup la vot la școala din centru (e un pic aglomerație când venim noi la secția de votare!) și apoi fiecare merge spre casă. Aaaa, înainte de plecare facem o ultimă poză de grup la monumentul eroilor de lângă școală.
Noi vom mai face o pauză de câteva poze la ieșirea din Râșnov/Rosenau. Doar câteva poze și și apar niște băieți care ne cerșesc bani. Fără succes! Măcar de ar mai schimba și ei placa... Știu că e o părere personală în continuare: știu că familiile de țigani sunt sărace și copiii cerșesc când văd rumâni, dar măcar să mai spună și altceva. E adevărat că acasă nu vorbesc română, dar pot să mai învețe și altceva în limba noastră în afară de ”nenea, dă și mie un baaaan”. Dacă ar spune o legendă așa cum a făcut băiatul simpatic de la Orheiul Vechi, poate i-ai da ceva bani pentru efort... 

Drumul spre casă merge bine. 

Mulțumiri Mihaelei și trupei din Ursul Trubadur. Chiar m-am simțit bine cu ei. Poate vor mai fi și alte ocazii să mergem prin ture...