Motto: Pe-un picior de Bai/Pe-o gura de rai...
Colegi de tura: Adina, Eugen, Costin, Emil, Cezar
Asa cum ne place mie si lui Emil, am stabilit cu circa o luna in urma sa mergem in acest we la una din stanele de pe muchia Petru-Orjogoaia. Propunerea mea a fost chiar stana din Orjogoaia, pe care o vazusem ultima data in vara intr-o tura de o zi in muntii Neamtului (http://cezarpart.blogspot.com/2010/07/rt-pe-creasta-neamtului-24072010.html). Costi ar fi inclinat spre stana de sub varful lui Petru sau (in cazul schimbarii traseului) spre stana din Zamora. Pana la urma am ramas tot pe muchia ce leaga muntii Baiului (creasta principala) de muntii Neamtului si apoi de valea Doftanei. La propunerea lui Emil (care a mai fost de vreo 3-4 ori in zona) am optat pentru intoarcere prin Secaria, o localitate/zona superba din Subcarpati. Cu cateva zile inainte de plecare, ne-am adunat la Emil intr-o seara pentru a stabili ultimele detalii. Atunci i-am cunoscut, in sfarsit pe Costi si pe Adina. Cu Costi am vorbit mult timp pe net (circa 2 ani) si nu am reusit sa ne vedem si cu Eugen mai fusesem tot asa acum ceva ani intr-o tura pe Valea Alba din Bucegi (in acea sambata de toamna am urcat cu totii pe vale si Eugen cu un colegul lui au pornit in fuga de la cabana Caraiman in jos; eu am coborat agale la Pestera si Padina si, datorita dezamagirii provocate de "urbanizarea" zonei, am urcat si dormit singur la excelentul refugiu din saua Strunga; continuarea turei se poate gasi in arhiva listei de discutii Alpinet2k). Pe Adina, prietena lui Eugen, am cunoscut-o acum si ne-a aratat ca este un adevarat om de munte care se bucura de toate minunile pe care i le da Parintele Munte. Asadar, dupa doua intalniri de pregatire a turei (traseu, mancare distribuita in toti rucsacii) am stabilit punctul de intalnire in Gara de Nord sambata dimineata la ora 6.00.
Ziua 1 - sambata 15.01.2011
Reusim sa ne adunam in gara in timp util, ne luam bilete dus-intors (pana in Sinaia) si ne urcam in personalul plin de muntomani. Ne asezam comod pe ultimele banci din spatele trenului cu gramada de rucsaci in locul de bagaje. Ne intindem la vorba si putin dupa ce se lumineaza, Eugen scoate primusul si facem niste ceai cald (asa de inceput de drum!). Mai dezgolim cateva portocale si ciocolati si scapam de cateva sandwich-uri din rucsac. Hotaram sa mai ramanem in tren si coboram abia in Azuga pentru a ne incepe lungul circuit in jurul muntilor Baiului (am urcat pe-un picior de Bai dinspre nord si ne vom intoarce in final printre picioarele/plaiurile sudice ale aceluiasi masiv). La 10.15 coboram in gara Azuga unde saptamana trecuta fusesem cu Radu in tura din valea Grecului. Imi desfac betele si iesim din gara spre DN1.
"Ia uite, lui nenea ii e cald!" ii spune o mama copilului sau cand il vede pe Emil doar in tricou. Acum inca e vreme de tricou, mai sus se va mai strica putin ;). Emil ma lasa sa conduc grupul fiindca doar eu mai fusesem pe prima parte de traseu. Asa ca trecem pe langa biserica din centrul statiunii vazand o ceata alba si confuza spre valea Azugii. Mergem spre sud vreo 150m pe DN ai apoi la un panou publicitar ("Observati stalpul indicator!!!" - nema stalp!) iesim din DN si incepem sa urcam cu mare drag de efort (10.25).
Urcam cateva zeci de metri diferenta de nivel si urmam poteca ce intra in dreapta in padurea de foioase. De zona asta de inceput nu imi aduc inca aminte si continui pana la un luminis care se vede in fata. Avem o panorama faina asupra Ostwand-ului (peretelui estic) al muntilor ce te invita mereu sa raspunzi "la a lor chemare"!
La 10.45 tinem o urma de forestier/ATV/tractor ce trece printr-un gard si urca in continuu in cateva serpentine inghetate. Abia acum zarim si primul marcaj: semibanda albastra (are o singura banda alba in loc de doua). Suntem sigur pe drumul bun si continuam pe o curba de nivel care ne da prilejul sa incepem o actiune spontana de colectare a PET-urilor din apropierea drumului. Incepem cu un sac pe care il umplem aproape imediat si urmele mizeriei umane incep sa umple si al doilea sac. Ne-am gandit ca, desi e o copilarie din partea noastra sa adunam dupa toti nesimtitii, macar curatam un pic rana facuta muntelui. De PET-uri vom scapa pe seara in focul zdravan de la stana! Vom vedea mai sus ca de fapt mergem pe semnul banda-albastra-banda alba-banda rosie (drapelul Frantei) care ne scoate in jurul orei 12.20 la golul alpin in punctul cel mai inalt al muchiei Sorica. Inainte de varf avem de urcat cateva zeci de metri direct prin zapada intarita. Adina merge un pic mai in fata din cauza frigului si a dorintei de peisaje si abia cand ajungem la ea, pornim tinta in sus spre varf. Emil isi testeaza noii bocanci de iarna rigizi si face trepte prin zapada placuta. Avem cu totii coltari (nu am permis nimanui sa vina in tura asta fara coltii de otel fiindca nu stiam peste ce putem da!), dar nu e inca nevoie sa ii folosim. Urcam spre albul din fata si acum doar hartile din minte ne duc pe drumul bun. Din varf (moment de regrupare) coboram o mica sa ce ne duce pana la limita stanga a partiei Sorica. Urcam pe marginea partiei pana la capatul superior al gondolei si facem o mica pauza de "admirare" a pantofarimii care urcase pe munte si vroia sa mearga si mai sus.
In dreapta noastra lasam in spate stana din partia Sorica secundara si urcam pe drum prin partea dreapta a varfului Urechea (1715m). Bravii "temerari" se opresc aici pentru cateva poze si se intorc infrigurati la gondola. Noi urcam mai departe dupa alti patru curajosi ce vroiau sa ajunga prin ceata deasa pana pe vreun varf mai inalt. Dupa varful amintit ii vedem ca fac ultima pauza pentru intoarcere. Ii salutam si ne continuam drumul pe drumul forestier ce merge pe culmea Baiului.
Imi aduc aminte de saua asta ingusta din tura din iulie amintita mai sus. Pentru cateva clipe ceata se ridica si vedem in fata noastra varful Cazacu (1753m). Noi suntem pe partea nordica a vf Butca si ne hotaram sa ocolim Cazacul fiindca nu vedem nimic prin laptele din jurul nostru. In fond trebuie sa simt si eu ceva nou in ziua asta (caci maine va fi un traseu nou aproape pentru toti). Asa ca tinem forestierul si dupa varf vedem doua umbre in fata noastra. La intalnirea intre oamenii cetii aflam ca incercasera sa mearga pe Neamtului si ceata i-a intors exact de sub varful Unghia Mare. Bun, asta inseamna ca avem urme pana acolo! Le multumim, le uram drum bun inapoi spre casa si mai inaintam vreo suta de metri pana ce vedem drumul ce porneste spre Orjogoaia spre est. E sub o panta de vreo 60-70 de metri de zapada inclinata la 35-40 de grade. Testam zapada si vedem ca e moale. Asa ca afundam calcaiele in zapada si da-i la vale pana in drumul dorit! La 14.15 suntem in drum si de aici tine curba de nivel pe sub Cazacu pana la baza piciorului sau estic!
Larga curba de sub Cazacu ma duce cu gandul la coborasul pe Schill unde poteca taie primul valcel pe care se pot forma avalanse (putin sub cantonul din platou). La 14.30 ajungem la un izvoras pe care Emil il stia de mult. Chiar daca e destul de rece si vantul ne sufla pe spate, apa curge vioaie si ne oprim pentru a ne umple toate recipientele cu apa (eu mai stiam de un izvor inainte de stana tinta, dar sansele sa gasim apa acolo sunt destul de mici!). Uite ca avem doar 8 litri de apa si Emil si-ar fi dorit sa avem circa 10! Vom vedea a doua zi ca era nevoie intr-adevar de atata apa! Inca nu suntem la baza Cazacului si pornim mai departe admirand "blana de tigru" intinsa pe piciorul Baiutului intre valea Prislop si valea Baiutul.
Continuam sa mergem prin stanga varfului Ceausoaiei si vedem ca la un moment dat Emil ramane in urma."E vreo problema?" "Nimic, e doar un carcel. De la smocurile astea de zapada mi se face carcel si se lasa el in timp!"
Dupa varf ne oprim la o mica cornisa pentru cateva poze de grup intr-o adevarata iarna (viscolul nu inteteste sa bata) (16.00)! Tinem stanga pe sub Muntele lui Petru si apoi facem putin dreapta. Urmam poteca pana am eu vaga impresie ca am schimbat directia de mers si ne-am indreptat spre sud. Emil are convingerea ca e buna directia de mers. Totusi scot busola fiindca nu vroiam sa riscam sa coboram pe culmea Prislop. E prima data cand folosesc busola pe munte si mi se pare ca ma inseala: arata estul in fata! Scoate si Eugen busola lui si se confirma directia! Asa ca pornim inainte si lasam in dreapta Varful lui Petru (1591m). Inca suntem in ceata si trebuie sa ne bazam pe instincte. Peste 10-15 minute se lumineaza putin si vedem in stanga o stana. E prea jos sa coboram pana la ea si mergem mai departe. La 16.30 vedem in sfarsit stana unde doream sa stam. Fetele ni s-au luminat si parca cineva ne-ar fi dat un intaritor extrem de puternic! Asta e, acolo mergem! Mai vedem si pe dreapta un alt adapost si ne gandim ca pe o vreme mult mai rea decat acum, aici ar fi raiul pe pamant. Noi insa mergem mai departe.
Marcajul ne duce pe stanga muchiei si ni se pare ca ar cobori prea mult spre valea Unghia Mare. Emil tine linia crestei si noi mergem un pic mai pe jos pe forestier. Drumul e plin de zapada ce pare destul de adanca si urcam pe curbe de nivel spre Emil. In creasta mai avem de facut un mic ocol pe partea dreapta a muchiei pana sa coboram in larga sa ce marcheaza punctul de legatura intre muchia Petru-Orjogoaia si Neamtului. Aici dam de niste ravene faine si de urmele izvorului pe care il stiam eu. Imi aduc aminte ca aici am trecut cu grija in tura trecuta printr-o cireada de vaci ce se uitau extrem de curioase la noi (asemeni multor vaci si oi din Norvegia - a se vedea in niste posturi anterioare).
Tinem niste curbe de nivel care ne coboara in jurul orei 17.15 (crepuscul) in largul platou in care se afla "castelul" nostru - hotelul la care ne vom caza peste noapte!Suntem cam indecisi in ce camere sa dormim. Cercetam toate camere cu paturi de lemn in care se poate dormi. Stana este mare si sunt patru incaperi in care se poate dormi: camera ciobanilor e cea mai bine izolata si are trei priciuri late cu saltele din lana pe ele. O alta camera mai mare are doar priciuri inalte si inguste. La exterior mai sunt doua camere in care bate vantul mai mult si usile se inchid ceva mai greu. E greu de luat decizia unde vom dormi fiindca Emil si Eugen sforaie destul de tare! Dupa indelungi permutari, cei doi "ursi" aleg sa doarma intr-una din camerele exterioare si eu cu Adina si cu Costi vom dormi in "VIP room", camera cea mai calduroasa! Ne apucam sa facem focul (Adina e maestra de ceremonii la masa) si pregatim o masa extrem de bogata: avem slaninuta cu ceapa, usturoi, supe de "viermisori" (cum spun eu supelor gen Vifon), sunca, vin fiert si preparate pe gratar - carnaciori si peste in staniol. Este un ditamai ospatul si ne gandim ca asa se cuvine sa sarbatorim Reveillon-ul pe stil vechi (asa cum au rusii Craciunul). E o distractie pe cinste si ne simtim atat de bine incat nu ne vine sa ne mai retragem la somn! Totusi pe la 20.30 ne cuibarim fiecare in sacii de dormit cu recente amintiri placute.
In camera de lux stabilim ca trezirea sa fie in jurul orei 7.00. Imi pun telefonul sa sune si si ne bagam nasul in saci sa ne incalzim.Ziua 2 - duminica 16.01.2011
Toata noaptea am avut parte de fosnetului geamului din plastic datorat viscolului care bantuie in afara stanei. Ca urmare am dormit toti trei cu intreruperi si cu rasuciri de pe o parte pe alta. Telefonul da trezirea si inca e intuneric afara! Il pun sa sune peste inca 10 minute si intre timp se trezesc si Adina si Costi. Deschidem usa de la camera si avem o mare surpriza: totul e plin de zapada! Cercetam camera in care am mancat si vedem ca toate pungile noastre inghetate sunt sub un strat fin de nea alba ce a intrat prin geam si prin toate gaurile stanei. Costi se duce sa verifice starea celor doi colegi care au dormit in camera exterioara. Emil si Eugen se trezisera si isi strangeau rucsacii cu frigul in oase. Era mult mai rece decat la noi in camera si speram sa vina cat mai repede la noi!
La ora 8.00 ies afara pentru cateva poze si analizez situatia: e ceata si viscol si noi nu stim exact sensul de mers. Noroc cu Costi care iesise pentru poze si pentru cautat drumul. Intr-un gol de ceata a vazut poteca ce mergea pe muchia din fata stanei.
"Pe acolo trebuie sa mergem!"
Revenim in camera si ne apucam sa topim zapada pentru ceai. Aprindem doar un primus si treaba merge destul de repede. Mancam in circa o ora si ne echipam de drum cu cagule si tot necesarul pentru viscol. Facem cateva poze de grup, curatam locul in care am stat si iesim in fata stanei pentru ultimele imagini (9.20).
In cinci minute pornim la drum. Coboram in vaiuga din fata stanei si urcam pe langa gard spre drumul vazut de Costi. Urcam cateva zeci de metri si caldura cagulei ma termina. Imi dau jos cagula de pe fata si parca e mult mai bine doar cu gluga de la geaca. Facem cateva poze in urma noastra cu ingradirile in forma de plamani, cu hotelul nostru de lux si cu padurea din fata noastra luminata de un soare difuz prin ceata.
Tinem un aparent drum forestier care incepe sa ne coboare pe culmea Orjogoaia printr-un culoar ce ar putea fi usor amenajat ca partie fara prea mult efort (de nedorit!!!).
Putin dupa ora 10.00 ajungem la un luminis unde un brad uscat plin de iasca ma duce cu gandul la hotelurile cu balcoane exterioare. In cateva minute ajungem la o intersectie de muchii."Ati mai fost pe aici?" ne intreaba Eugen.
"N-am mai fost, dar simtim ca drumul e la dreapta!"
Intr-adevar partia naturala coboara spre dreapta si razele de lumina incep sa isi faca loc in joaca lor de neoprit printre crengile copacilor si pe albul zapezii. Continuam printr-o padure un pic mai rara si mai facem o mica pauza de dezechipare. E asa de cald ca mai avem putin pana la mersul in tricou. La 10.30 zarim si primele marcaje CR ce ne arata ca suntem pe drumul cel bun. De fapt astea sunt si primele marcaje intalnite de la capatul muchiei Sorica de ieri de la pranz. Simt un fel de relaxare pentru ca am prins muchia potrivita si incepem sa facem urme prin ultimele pete de zapada. Urcam un mic varfulet al culmii si poteca face dreapta prin frunzisul uscat de toamna. Mai vedem din cand in cand cate un semn de confirmare si un simpatic semn ca o labuta de urs pictata cu albastru pe o placa de lemn fixata pe un copac. Drumul e clar si la 11.15 iesim intr-un luminis unde identificam satul Traisteni in fata noastra si valea Doftanei. Pe aici incep sa fie destul copaci taiati ale caror urme plang in jurul nostru. PET-urile de bere se inmultesc vizibil o data cu noroiul ce ne coboara spre firul Doftanei. Niste tineri brazi se chinuie sa reziste prin uscaciunea din jur.
La 11.45 dupa o ultima coborare pe forestier iesim in drumul mai larg ce coboara in Traisteni si mai departe spre Valea Doftanei, Cumpatu si Campina. Mai mergem cateva zeci de metri si vedem in dreapta iesirea din drumul forestier Orjogoaia. Deci pana aici ne-am incadrat in planul dorit! Eugen si Adina coboara un pic la rau sa isi spele bocancii. Credeau ca am termiant cu noroaiele! Noi (Costi, Emil si cu mine) ne curatam si noi putin bocancii la marginea unei balti inghetate (se vor murdari la loc). Punem papuceii la bete (protectiile din cauciuc pentru varful metalic) si pornim pe drumul deocamdata de pamant. Mergem in ritm vioi si la 12.15 suntem la statia hidrografica din Traisteni. Clar aici trebuie sa inceapa o localitate! De fapt sunt cateva case rasfirate pe dealuri care ne duc in 10 minute la intrarea in Valea Doftanei (12.25). Ne bucuram cu o oarecare retinere fiindca stim cat de lunga e Valea! Peste vreo 200m incepe si asfaltul ce bate cu forta in talpile tari ale bocancilor. E neplacut sa mergi cu bocanci cu talpa rigida pe asfaltul si mai rigid!In 10 minute trecem printre o casuta mica din lemn in stanga (in stil nordic) si vrem sa reclamam proprietarul pentru impozitul prea mic (evident in gluma fiindca asa e orice casa cu bun simt). In dreapta pe un vechi garaj au crescut niste pini de toata frumusetea. La ora 13.00 trecem pe langa vechea biserica din piatra acum daramata. Intrebam cativa localnici despre istoria bisericii si nu stiu sa ne spuna mai nimic. Pacat ca o astfel de ruina faina nu e pusa in valoare!
Mai mergem vreo 10 minute si intr-o curba un catel isi lasa copii cu care mergea si incepe sa se tina dupa noi. Vrea sa ne sara pe picioare si nu il lasam fiindca banuim ce are pe labute. Doar pe Emil reuseste sa il stampileze cu niste labute foarte simpatice. "Nu-i bai ca oricum trebuie sa spal pantalonii!"In cateva minute ajungem langa o statie de masina si Adina se plange ca are prea multe sosete si o bat. Asa ca ne asezam in statie si aflam ca in 10 minute vine masina spre Campina. Pana la drumul de Secaria avem 6 km si alegem sa ii facem cu rata. Soferul e binevoitor si accepta sa ii dam cate 2 lei pentru cei 6 km care ne-ar fi obosit nespus si care cu siguranta ar fi schimbat tonusul si ruta noastra. Multumiri Adinei pentru scoaterea sosetelor ;)!
Asa ca la 13.30 suntem la drumul de Secaria si vedem ca mai avem 4 km pana in localitate. Emil observa numele unui sofer pe un camion si intreaba "Adi? Cum putem scurta spre Secaria?" Parca stiindu-l de o viata, soferul Adi ii da ceva indicatii si ii confirma directia buna. Din curba urmatoare vedem panoramic intreaga Vale a Doftanei cu muntii Grohotisului in spate. Ultimele varfuri mai inalte din acest masiv au ceva pete de zapada pe ele. Scurtam o serpentina mai lunga printr-o curte deschisa cu cateva capite si capatam repede altitudine. Alte serpentine ne tin pe asfalt pana ce vedem o balustrada a drumului cateva zeci de metri mai sus in padure. Asa ca evitam drumul si urcam direct pe un picior de munte pana la acea balustrada.
Mai urcam 10 minute si Eugen incepe sa croncane pentru a lua masa. Stim ca e rau de foame si gasim doua buturugi solide chiar inainte de a iesi iarasi in asfalt (14.10). La inceput fara prea multa pofta, ciugulim cu totii cate ceva si parca pofta vine mancand! Asa ca vreo 35 de minute reusim sa stam in jurul buturugii mari (pe post de masa) tot luand una-alta din pungile cu mancare. Finalizam cu cateva felii de portocala si la 14.30 pornim mai departe la drum. Mai scutim inca o serpentina si peste 20 de minute gasim placa ce anunta intrarea in Secaria.
In fata noastra vedem varful cel mai inalt din zona in vesantul caruia este sapata o mare cariera de piatra. Noi nu mai ajungem pana la cariera fiindca Emil ne spune ca localitatea este undeva in dreapta noastra. Asa ca urcam pe dealul din dreapta evitand pe cat se poate noroiul (eu tin o curba de nivel usor ascendenta ce trece peste o "saritoare" - taietura in grohotis facuta de un alt forestier lateral) si ne indreptam spre un inceput de ulita vizibila marcata de un sir de brazi. In dreapta noastra padurea se indeseste la circa 50m diferenta de nivel sub drumul nostru. In varful dealului (langa sirul de brazi) vedem ca centrul e undeva joooos in vale! Avem doua optiuni: coboram in centru si apoi ocolim muchia din fata spre Comarnic sau facem dreapta, tinem culmile dealurilor si apoi pe langa casa lui tanti Cornelia coboram in Posada. A doua varianta e mai scurta si ca urmare pornim pe ulita cu zapada dintre curtile oamenilor. Ne insotesc cu indicatii si doi localnici care ne ghideaza pe un deal lat cat un platou de fotbal. Cu aceasta ocazie Eugen afla de la ei ca s-a mai intamplat sa dea ursul la oi prin zona. Emil il linisteste fiindca el nu a auzit de urs de cate ori a trecut pe aici. 
Din varful dealului localnicii ne mai arata o data directia si ne ureaza drum bun, ei coborand in stanga spre casa. Noi tinem muchia in continuare spre culmile sudice inzapezite ale Baiului si coboram intr-o mica sa plina de noroi. De aici urcam pe niste muchii de pamant pana in varful dealului urmator si apoi pe curbe largi de nivel depasim inca doua dealuri pana in saua unde se vede casa lui tanti Cornelia. Emil ne povestise atat de multe despre ea incat parca vroiam sa trecem pe acolo. Totusi ratiunea ne spune ca ora 16.15 este foarte tarzie pentru a manca un bulz la draga gazda a lui Emil. Resemnati, pornim in sus spre conducta de apa de unde vom alimenta rezervoarele noastre (aici e primul punct cu apa pentru care am scris mai sus ca am fi avut nevoie de 10 litri de apa in loc de 8). In 5 minute suntem langa stana de langa conducta si Eugen cu Costi se duc sa alimenteze. Revin la rucsaci si pornim mai departe sub "amenintarea" inserarii. Mai fac o ultima poza in spate inainte sa incepem sa coboram spre vaile intunecate (16.35).
Emil imi indica valea Florei spre care trebuie sa coboram si dupa ce prind directia, cobor cat de repede pot spre firul vaii. La ora 17.00 norii rosii incep sa se lasa cat mai mult spre orizontul de miazanoapte si avem surpriza sa vedem mai multe drumuri in fata noastra pe stanga vaii. Si mai mult, perpendicular pe directia noastra de mers e un mare gard de netrecut! Incercam intai prin stanga si apoi facem dreapta spre firul intunecat de apa."Parca e mai bine sa ramai in urma!" ne spune Adina a carei pozitii in spatele grupului o scuteste de toate ratacirile noastre. E si acum trebuie sa trecem raul! "Lasati pe mine!" Cobor abrupt prin desis in firul apei si sar apa peste cateva pietre. Ma opresc pe partea cealalta ca sa ii ajut pe toti membrii grupului. Emil reuseste sa intre pana la glezna in noroi si iesim cu totii teferi sarind un gard format din cateva nivele de sarma. Vedem un gard cu poarta cateva zeci de metri mai sus si reusim sa trecem de poarta de lemn care ne desparte de un drum forestier (17.05). Coboram pe drum si la un moment dat facem dreapta la o intersectie. Gresit pas! Acum nu mai e cale de intoarcere si trebuie sa trecem printr-o curte. Primul gard are poarta si e usor de trecut. In schimb pe al doilea trebuie sa il sarim ("zapacitul" de mine nu are probleme la sarit cu picioarele lungi). Pentru ceilalti iau rucsacii si fiecare se descurca cu atentie. Continuam la vale si peste vreo 30 de metri Eugen isi da seama ca a uitat batul langa gard si se intoarce dupa el. Adina ii ia rucsacul si coboram incet pana in valea Florei la un drum forestier larg aflat langa cursul de apa. Aici avem si un baraj care ii clarifica gandurile lui Emil: asta e drumul bun (17.25)! De aici da-i in jos pe forestier! In 20 minute trecem pe langa un canton forestier si stana unde cainii fac mare zarva la auzul pasilor nostri. Bine ca au gard si nu pot sa iasa! Continuam pe drum fara a avea nevoie de lanterne si pe la ora 18.10 suntem la o intersectie de drumuri. Asta dupa ce am vazut masinile incolonate de pe DN1! Prima tendinta e de a face stanga si revenim imediat spre dreapta. Intram printr-o poarta metalica ce ne scoate in curtea muzeului cinegetic din Posada. Uite ca fara sa vrem, vizitam muzeul (ma rog, doar curtea exterioara)! Ajunsi la poarta, rugam portarul un pic socat la vederea noastra sa ne lase sa trecem. Ii multumim si nu apuca sa ne raspunda ca am si pornit putin spre nord pe DN pentru a cauta un butic pentru o sticla de bere (sete mare!!!) Pana la urma Emil si Costi gasesc niste bere si coboram cu totii spre gara pe o poteca construita solid cu trepte de ciment. Alertam toti cainii pe intuneric si la 18.15 suntem in halta Posada (fara casa de bilete). In asteptarea trenului ne spalam bocancii si ne strangem tot echipamentul. Facem ultima poza de grup si la 19.10 vine personalul care ne va duce spre Bucuresti. Urcam pe prima usa aflata la indemana si la Comarnic (sta 7 minute) ne "retragem" in ultimul vagon in speranta unor locuri libere. Pana la urma aruncam si noi rucsacii langa cei ai AGTR si rememoram cu placere tura facuta. E distractie mare intre muntomani si mai apar si alti prieteni ai lui Emil (Gioaie si echipa care fusesera in Padina). Il revad cu placere si pe Vampiru' de care ma leaga ceva amintiri montane. Fara prea multa retinere, cuplam cu totii la ideea mea de a face piure cu slaninuta la primus. Punem primusul in functiune pe scara dinspre etaj si cu multa distractie, nici macar nu simtim cand trece timpul si ne trezim in Chitila. Super tare! Inseamna ca am ajuns in Bucuresti. La 21.24 debarcam in Gara de Nord veseli si inviorati dupa o asemenea tura faina. Avem bateriile incarcate pentru niste zile de munca in care speram sa revenim cat mai repede prin muntii dragi.
A fost o tura faina cu o echipa super si cu siguranta vom repeta tura prin alte stane ale patriei (probabil se va concretiza in a doua parte a lui februarie)!
Multumiri colegilor de tura pentru curgerea lina a tuturor evenimentelor si sa aveti ture placute oriunde ati merge!
