Încep întâi cu o nedumerire. Prima dată când m-am uitat pe poze ca să încep să vă povestesc am fost un pic nelămurit de o treabă: pozele sunt din 16-17 iunie și dacă te uiți în orice calendar înseamnă duminică și luni! Cum să fi plecat eu duminica și lunea în Crai... Mai ales câ știu că m-am întâlnit cu un grup de la ”Echipa de Munte”, am stat seara puțin la povești... În mod normal asta se întâmplă sâmbăta seara, la cabană... Dar apoi mi-a picat fisa. Ei plecaseră de sâmbătă dimineață, au dormit o noapte în corturi la Curmătura, au urcat în creastă duminică cu gând să doarmă în vreun refugiu și noi duminică ne-am întâlnit sus. Mai apoi luni mi-am terminat treaba și pe seară am ajuns acasă! Case closed :)!
Dar să o iau cu începutul. Cum sâmbătă seara am ajuns în București, duminică dimineața pornesc la drum. Clasic: tren IR până în Brașov, apoi tren regio particular până la Zărnești. Vreau mult timp pe munte și iau un taxi (e biroul chiar lângă gară, telefon 0744.505.880 sau 0727.515.880) până la intrarea pe poteca marcată cu TR pe la refugiul Speranțelor și pe brâul Ciorânga. Fusesem de câteva ori când era nemarcat (inclusiv pe Brâul de Mijloc și Padina lui Călineț, îmi rămâne mereu restanță Brâul Ciorânga, ramura de jos ;) ), coborâsem și ucasem pe el și după ce a fost marcat... Nu l-am parcurs cu GPS-ul până acum pentru a marca punctele importante. Și pe traseul făcut de cei de la Salvamont nu apare cine știe ce! Așa că... la drum! (PS: Chiar dacă toate astea par ușor de făcut, să știți că sunt ceva eforturi să pleci așa de mult în loc să te odihnești după zile de călătorie cu stres! Și mai sunt și bani cheltuiți, și mai e și oboseală... Ce vedeți voi pe net e doar partea frumoasă a călătoriilor, întrebările, uneori fără răspuns, nu prea se găsesc pe net!)
Într-o oră urc până la stâlpul dinaintea izvorului căpitanului Orlovski (sursă firavă de apă, permanentă, marcată cu o cârpă care probabil nu va trece de iarnă), îl marchez și revin la stâlp și pe marcaj. Cu alte ocazii am urcat mai departe pe Malul Galben sau am coborât pe Hornul Nisipos...
Am amintiri de prin zona asta marcată și mă mir cum urc așa de constant. Altă dată era noroi și chiar mă gândeam cum după o ploaie e așa o plăcere să urci pe aici :))! Acum nu sunt probleme, urc pe panta cu noroi și copaci, ies printr-o mică fereastră în culmea stâncoasă, continui mereu în urcare printre zone cu copaci căzuți, ajung la primul lanț pe care îl parcurg (spus corect fiindcă e pe lungimea lui!) pe o brâniță sub stâncă, trec de al doilea lanț în cățărare (am ”îmbătrânit”, sunt locuri în care mă țin de lanț!) și tot în urcare ajung în șaua din capătul de sus al Hornului Nisipos. Altă dată mă gândeam de ce nu au făcut traseul pe aici, în condiții uscate e mai ușor cu două balustrade pe pereți. Dar iarna sau pe ploaie...
Deasupra capătului Hornului este un frumos loc de panoramă spre valea Călinețului (cu țancuri și verticale pe partea sudică) și continui tot abrupt prin pădure până la Adăpătoarea Caprelor. E vorba de un mic bazin de beton construit sub o arcadă de stâncă. E un punct important! Uneori primăvara aici poți găsi apă!!! Continui pe brână la dreapta și uit un mic amănunt: la un moment dat trebuie să te uiți pe stânga pe perete fiindcă e un cablu pe care trebuie să urci. Dar deșteptul de Cezar e cu capul în nori și nu se uită... Imediat ce treci de el pe brână urmează o coborâre în descățărare într-un vâlcel și de aici nu mai e potecă. Îmi părea mie de sus că ar fi ceva în sus pe vale și de fapt nu e nimic. Aia e, Cezărică! Ai descățărat, acum trebuie să urci la loc. Și sub ăia câțiva metri de descățărat e o zonă cu pământ umed! Nu e bai, măcar știi să nu mai cobori în vâlcelul ăsta altă dată. Sau cine știe :)!
Revin la cablu, îl urc și pe o brână expusă ajung în șaua de deasupra Malului Galben. P-asta o recunosc dintr-o mie, mai ales că are o momâie fix în șa și apoi urmează un urcuș pe rădăcini!
După urcușul ăsta urmează o brână mică la dreapta și apoi un urcuș la stânga pe un vâlcel. Îl țineam minte ca fiind mult mai lung (aici am urcat o dată pe zăpadă și părea interminabil!). Acum ajung repede în zona de unde pleacă Brâul de Mijloc spre sud-est (mai bine zis urcare întâi la Scara de Fier și apoi mai departe în Padina lui Călineț și continuarea o știu iubitorii de Crai) și la stânga în câteva serpentine sunt la Refugiul Speranțelor. Știu că denumirea îi vine (poate e doar potrivire) de la speranțele pe care le recâștigi când ajungi aici! A fost și o veche cabană de lemn în apropiere, a dispărut și acum e doar acest refugiu. Îi mai spune și refugiul Ciorânga de la brâul pe care voi merge mai departe! Altă dată m-am întâlnit aici cu colegi de club care se pregăteau pentru trasee în Călineț. Acum sunt singur, doar beau niște apă și mai departe.
Cobor un pic pe brână, trec de intrarea în Vâlcelul cu Fereastră (cea de sus), trec pe sub pereți și prin fereastra de pe potecă, depășesc câteva mici săritori cu lanțuri (ce fain era când un erau lanțuri aici!), în canionul Ciorânga dau de o limbă de zăpadă pe care o ocolesc pe sub ea, revin la potecă și intru practic pe Brâul Ciorânga, ramura de sus. Aici e placa Dianei Monicăi Cusac de pe care vă redau fainul text (18 ani abia împliniți...):
”Bătrâne CRAI la tine am venit
Căci te iubesc din tot că-am auzit
Dorurile, ape line
Le-aș lua dar le știu bine.
Și la moartea mea când s-o ivi
Un mormânt de stâncă tu să-mi fii
Nimeni să nu mă atingă
Stânca grea să mă cuprindă.”
Și intrarea în Hornul Închis are o limbă de zăpadă... De aici tot începe urcușul pe brâu. E așa de fain și liniște pe sub pereți... Doar trecător mă întâlnesc cu un grup de patru drumeți care coboară spre Speranțe și Plaiul Foii, trec de intrarea în Ramura de Jos (niciodată nu am știut unde este, doar am bănuieli!) și ajung la capătul brâului sub peretele Ascuțitului. Cotesc dreapta și pe scurte serpentine mereu în urcare (sunt și câteva lanțuri) pe grohotiș ating ultimul horn care mă scoate în zona vârfului. Cotesc un pic stânga și sunt la stâlpul care marchează intrarea în traseul PR de creastă (trei ore și 55 de minute de jos din asfalt)! Am mers repede, normal se fac vreo 5 ore sau chiar mai mult (5:30-6:30 scrie pe săgeata de jos, de unde am pornit)!
Urc pe potecă pe sub vârful Ascuțit și aici sunt câteva grupuri. Unul din ei este din ”Echipa de munte” din Bistrița și tot aud discuții între ei. Sunt număr par și nu pot lua o decizie. Ioana ar tinde să meargă spre refugiul Grind II pe partea nordică a crestei principale (i se spune Creasta Nordică, dar eu nu prea sunt de acord cu asta. Partea nordică a Crestei Pietrei (mari a) Craiului este între vârful Ascuțit și vârful Turnu!), ceilalți ar tinde să coboare. Cumva au nevoie de un vot decisiv. Ioana mă întreabă ce fac. Eu oricum trebuie să cobor la Curmătură că am rezervare acolo. Și mâine am plan să merg în altă parte. Mai am un traseu de verificat! Așa că decizia e luată. Coborâm toți la Curmătura. Sper să nu fi influențat eu decizia. Trebuie cumva să țină cont de toți cei din grup că doar au plecat împreună! Eu sunt extra aici!
Coborâm deci pe Padinile Frumoase (TA). Cu grijă la prima zonă cu pietriș, apoi cu Ioana rămân mai în urmă pentru niște poze la flori, trecem prin hornul cu lanțuri, ajungem la grohotișul de pe Padini... Feri merge mai încet și chiar alunecă pe grohotiș și cade în fund. Auzim de la el o înjurătură îmbufnată. Credem că îl doare! O mică pauză! Continuăm apoi tot pe grohotiș în jos, facem stânga în pădure și apoi tot pe potecă ajungem în drumul larg de Curmătură și de aici la stânga la cabană! Eu mă opresc înainte de cabană fiindcă văzusem doi prieteni, Ștefan și Flore care stăteau tolăniți pe iarbă. Suntem bucuroși de revedere, mai povestim câte ceva și mergem tustrei la cabană. Colegii mei de drum își montaseră corturile, eu mă cazez într-o cameră mare cu mai multe nemțoaice (așa s-a nimerit, chiar nu am nici o treabă cu ele), îmi iau 3 ceaiuri pe care le beau automat și o mbs și apoi ies la povești cu cei cu care am venit. Cam când se lasă seara eu mă retrag la somn. Ei doar au de coborât la Botorog mâine, eu mai am ceva traseu de făcut!
Dimineață pe la 7.30 sunt în picioare, mănânc și fac ceva poze la starleta cabanei și pe la 8.40 îmi salut prietenii și pornesc la drum. E vorba de drumul arhicunoscut marcat cu BG care coboară pe deasupra poienii Curmătura, trece prin poiana Zănoaga și apoi tot la vale. Ca întotdeauna, în poiana Zănoaga mă opresc câteva minute pentru a surprinde câteva panorame ale crestei principale. Pe o parte e Craiul, pe cealaltă îs Bucegii...
La vale mă întâlnesc cu două grupuri, unul la noua băncuță de la izvor și al doilea în ultima serpentină înainte de a ajunge la Botorog (9.43, o oră de al Curmătura!).
Schimb rezerva de apă și dau să urc spre Poteca Piticilor.
”Bună ziua. Ați intrat în parcul național Piatra Craiului. Este taxă de intrare, 5 lei de persoană”. E un ranger de la parc. Plătesc taxa și atunci îl întreb și eu de traseul pe care îl am de parcurs. Se scuză că e nou și nu cunoaște exact zona dorită de mine. Bleah, păi așa superficial se face treaba la noi. Ajuți turiștii cu săgeți, dar nu poți da indicații despre zone mai puțin umblate. Dă să îmi arate o hartă, o scoate și (îmi pare rău că trebuie să mă laud!) îl opresc puțin: scot cartea de identitate și îl pun să compare cu cel care a lucrat la hartă, la partea de teren. E același om! Nu mai spune nimic și schimbă vorba! Mă rog, îl las să își facă treaba și pornesc la drum. Puțin spre chei și curând trec apa pe la panoul pe care e descrisă Poteca Piticilor. Urc și descopăr vechi marcaje BR și inexistența celor TA (așa e scris în hartă, după cum a spus administrația parcului!), schimb bateriile la GPS, ies la primele garduri și poieni și la fântâna acoperită fac o verificare scurtă a marcajului BR. Tot așa inexistent. Doar la ieșirea în chei știu că e un marcaj! Revin și urc printre garduri până la drumul din Măgura.
Beau două pahare de socată de la un băiat care stă la masa cu bidon pe marginea drumului (10 lei de pahar, e mult, dar măcar încurajez o mică afacere locală), cobor pe o altă potecă să verific dacă sunt marcaje, revin și merg pe drum spre Măgura. La intersecție este un panou informativ și fac dreapta pe drum până după biserică (două curbe). De aici voi coti stânga în sus spre șaua Măgura.
Mai schimb câteva vorbe cu o altă familie ce mă întreabă de tehnica GPS și urc pe poteca cunoscută (marcajele sunt tot așa rare de tot). Dă și câțiva stropi și pe lângă doi stâlpi ajung în șa. Aici sunt mai multe săgeți. Eu am de urmat marcajul TA pe sub Măgura Mare și apoi să fac stânga spre Padina Lupului. Hm, nici urmă de indicator! Trec de prima șeuță și văd că face un drum la stânga. Pe aici trebuie să fie.
Știam de o potecă ce coboară pe aici. Marcaje zero! Cobor câteva zeci de metri, poteca vizibilă face stânga în coborâre ceva mai abruptă și intră la dreapta pe grohotișul (din pădure) de pe Padina Lupului. Mai merg un pic și ies la poiana mare. Pe picioarele unui vechi stâlp dau de marcaj, verific un izvor la stânga și apoi cobor prin poiană. La al treilea stâlp o săgeată albastră mă dirijează la stânga pe un drumeag. Îl urmez până la o intersecție, fac dreapta și apoi tot pe drum cu piatră ies în asfaltul ce merge prin Tohănița. Deci drumul e cel bun! La asfalt fac cu mâna și mă ia un neamț. Nu prea vorbește română deși înțelege ceva. Mă duce fix la gară, cu vreo juma de oră înainte de tren.
Schimb câteva vorbe cu două fete pe care le întâlnisem la Curmătura, primesc de la ele o sticlă de apă cu o formă interesantă și plecăm cu trenul spre casă. Până în Brașov și de aici fiecare pe drumul lui. Pare-mi-se câ am timp și de o masă și o bere la ”împinge tava” din gară (asta până la trenul de București).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu