Cascadele de pe valea Cormaia 31.08.2019

Până să urcăm sus, pe munte, eu tot mă uit pe harta zonei fiindcă e nouă pentru mine. Și sunt atâtea locuri în apropiere că mi-ar  trebui săptămâni, zi de zi de mers, să descopăr ce e pe acolo. De la cetăți dacice la muzee, la păduri, la țancuri, la cascade... Da, cascade! Găsesc pe hartă cascadele de pe valea Cormaia! Evident că Ioana a fost prin locuri așa cunoscute și mă duce de dimineață. Mai ales că putem ajunge cu mașina și apoi ne putem continua planurile de munte. Trecem dealurile din valea Bistriței în valea Someșului Mare și ne oprim la intrarea în valea Cormaia. Aici găsim panoul următor:

Mergem pe drumul cu TR, lăsăm în dreapta drumul spre cabana Farmecul Pădurii și facem stânga pe drumul forestier. Conform hărții ar trebui să avem trei cascade: Poderei, Cucului și Detunata. Sunt mult mai multe și doar la cascada Cucului vedem un chioșc amenajat (la care se tot lucrează, bravo asociației care face asta!) și un pod amenajat peste apă (16 km de la intrarea pe vale). Lăsăm mașina și cu Maga cu tot (cățelușa) urcăm mai întâi pe poteca în serpentine, apoi o coborâre la apă (totul e amenajat cu cabluri) și urmează o scară metalică. Maga urcă cu emoții și mai mult, la coborâre, ne temem pentru ea și preferăm să o coborâm în brațe pe zona cea mai riscantă. Urmează o a doua scară și apoi intrăm în adâncul văii. Cascadele tot continuă. Nu poți înainta pe fir și urc un pic pe o potecă în pantă în partea stângă. Maga e după mine! Când consider că e prea riscant și expus (aici nu mai e amenajat) ne întoarcem la Ioana care ne aștepta pe un prag deasupra scărilor.

Coborâm la mașină, facem un pic de mișcare cu Maga (adică vine după noi în spatele mașinii), mai vedem ceva cascade pe stânga și trecem de un cablu al tăietorilor de lemne. Un șofer de TAF ne avertizează că nu trebuia să trecem și oricum se strică drumul. Ne întoarcem, găsim un loc de masă și apoi, ”cu burta plină” mergem spre munte. Nu fără a face o pauză la ferma de mure a unui prieten al Ioanei pentru o degustare! Pe valea Bistriței și prin Mureșenii Bârgăului ajungem pe altă parte la Colibița și de aici ați citit în postarea anterioară...

Pirin 3-10.10.2015 - ziua a patra

Miercuri, 7 octombrie! Mă trezesc dimineață și e cam răcoare în cameră. Merge, mai ales că nu mai am de gând să stau mult și să pornesc la drum. De aseară cabanierul îmi spusese de niște variante mai simple de mers față de drumul E-4 pe care merg eu. Fiindcă am uitat să vă spun la vremea respectivă: sus la cabana/refugiul Tevno Ezero cabaniera mi-a deschis ochii, sunt pe traseul european E-4, un traseu care teoretic pleacă din Pirinei și ajunge până în munții Eladei, Peloponez. Așadar fără să știu, m-am înhămat la câteva zile dintr-un ”Camino” de trekking din Bulgaria. Așa cum anul trecut în Stara Planina intrasem pe o scurtă perioadă pe E-3, altă rută ce merge prin Bulgaria și teoretic și prin Carpații noștri. În fine, închid paranteza și revin la ziua de ”lucru în teren”. Las camera curată, dau un telefon acasă (de pe terasa cabanei) și cobor cu tot bagajul în sala de mese. Dimităr, cabanierul este acolo și mă întâmpină binedispus. Îi cer o omletă și două ceaiuri și mi le face repede, cât mănânc iese pe afară și se sfătuiește cu un prieten și se hotărăște să mă ducă circa doi kilometri cu mașina până la intrarea în E-4. A înțeles de aseară că vreau să merg pe jos în continuare și îmi propune să rămân la o cabană în șaua Srumena Djamiia. Așa dedusese el de pe harta mea (până la Petrovo unde intenționez să ajung îmi spune că e prea mult de mers pentru o zi)! Vreau să îi plătesc și sunt surprins când îmi cere practic doar banii pe cazare, pe ciorba de aseară și pe omletă. Restul din partea casei! Ieșim din cabană, mă joc un pic cu una din pisicile cabanei (mai devreme se jucau într-un brad) și la drum. Sunt surprins de mașinuța lui mică cu care se bagă pe drumurile de piatră din mica stațiune Popovi Livadi. În 20 de minute suntem la intrarea în traseu, îi mulțumesc și cu curaj pornesc la drum. Teoretic ar fi doar drum forestier toată ziua... Chiar dacă nu găsesc pe hartă, Dimităr îmi spusese să urmăresc mereu săgețile spre Parilski Prohod (nu știu ce o fi aia, probabil i-o cântat caneva prohodul vechiului marcaj pe care merg eu!; Paril e o localitate aproape de granița cu Grecia-Greția în bulgară).

Drumul de mașină este destul de monoton și mă bucur de fiecare marcaj, de fiecare curbă de fiecare mic refugiu care îi dă culoare, de fiecare rază de soare, de fiecare intersecție, de fiecare poiană... Elemente care mă opresc mereu să identific pe unde sunt... Chiar la un moment dat trece o mașină a parcului și șoferul/rangerul mă întreabă dacă nu vreau să merg cu el. ”Ne, blagodaria, marș!” Tradus asta înseamnă ”Nu, mulțumesc, mers!” Trec de refugiul Dâlgia Ciuciur (nu știam eu aseară de ce vorbeau ei la masă când spuneau de Ciuciur), las pe dreapta drumuri spre vârfurile Murata și Sveștnik, trec de o cascadă cu amenajare hidro, fac poze la razele ce trec printre copaci și la foioșii însoriți, las în stânga un drum spre vârful și refugiul Mlaki sau spre vârful Mutorog... În poiana de sub Mutorog aud un huruit destul de urât. Mă opresc să văd ce ”monstru” vine! Sunt două camioane cu lemne care înaintează prin noroi. Îi salut fiindcă sunt pe munte chiar dacă nu îmi place ce fac. Aici nu am un 112 sau altă metodă să verific dacă e ceva legal. Și oricum cu limba lor nu te poți înțelege cu ei... Drumul ocolește următoarea poiană pe stânga, mai văd câte o săgeată cu traseul E-4 și surprinzător, câteva mașini cu garda joasă venind din sens opus. La cum e drumul, nu mă așteptam să văd astfel de mașini aici. Se pare că e destul de circulat... Las în spate vreo două refugii, grupuri de pietre masive ascunse printre copaci și pe dreapta trei cai tare cuminți și simpatici, continui în coborâre lejeră pe drumul uscat și însorit și văd că prin pădure de foioase drumul face dreapta și urcă într-o mică șa undeva pe la 1600 de metri. În spate mă uit la vârful Mutorog și la fratele lui împădurit Ușite. Cam pare să se termine zona montană... Mai cobor pe drum vreo zece minute pe lângă un zid-construcție-ruină și ajung în șaua Srumena Djamiia. E o intersecție de drumuri și în loc de multele cabane (care ar trebui să fie aici) e doar o stână-adăpost cu pereți din plastic. Mă opresc lângă ea să beau niște apă și să identific încotro merg mai departe. Mă ajută și o săgeată pe care scrie E-4 și îmi indică aceeași direcție ca mai devreme...

Deocamdată drumul e tare frumos. La fel ca mai înainte e drum de mașină și chiar la intrare am văzut și un marcaj. Unul singur pentru o mare perioadă de timp... În zece minute ajung pe drum într-o șa cu o intersecție de drumuri în unghi drept. La stânga drumul pare să urce, la dreapta să meargă pe o culme și în față coboară. În mod evident traseul continuă în față și zona mi se pare tare interesantă. Sunt o grămadă de bolovani și zone cu grohotiș și mici plăci șistoase. Și pe deasupra mai este și vegetație de zonă uscată cu arbuști mici și țepoși sau iarbă alungită. Ies un pic la dreapta pe drum pe un mic picior până ce druul dispare între bolovani, mă bucur de peisaj și caut să acumulez cât mai mult în camerele video naturale și revin la intersecție. Drumul coboară prin unduiri șistoase și face dreapta spre pădure. 

O mică șa și încep să urc pe partea cealaltă pe un drum mai mult folosit pentru lemne decât de către turiști. Semne nu prea sunt, explicația fiind mutarea traseului E-4 spre Paril. Eu nu țin cont de asta, pe stânga trec pe lângă niște cai care nechează curioși de apariția mea, Trec vale după vale și la un fir mai adâncit în munte aud deasupra niște tăietori de lemne. Sunt prea departe să îi întreb de drum și continui printre stive de lemne pe marginea drumului până pe muchia primului picior de munte.

Și de aici cam urmează distracția. Drumul începe încet-încet să se piardă în favoarea frunzelor și plantelor din ce în ce mai mari. Dacă pe aici era drumul înainte înseamnă că trebuie să fie o potecă ceva... Tot urmez drumul vag până ce acesta coboară la firul apei. Clar aici e ceva putred și mă gândesc unde e ultimul semn. Tocmai la ieșirea din șa pe drum. Ce să caut eu până acolo? Hai mai bine să ascult sfatul înțelept al muntelui de a urma firul văii. Și care vale să fie cea bună? Trec pe malul stâng al firului unde mă aflu și logic e că dacă îl urmez la vale, voi ajunge într-un final la câmpie. Chiar de țara asta e formată mai mult din dealuri și munți! Versantul e înclinat și cu covor mare de frunze, cobor pe laterala bocancului până la firul apei și pe lângă un izvor mocirlit urc pe partea dreaptă. Și mai departe merg tot deasupra firului văii. E destul de lejer și ajung într-o poiană mică. Una din multele din partea de jos a picioarelor de munte! O traversez și printre arbuști țepoși merg spre a doua poiană pe poteci vizibile. Mă opresc puțin fiindcă văd un corcoduș și mănânc din el până mă satur. Ce bucurie mai mare poți să ai să găsești ceva fructe comestibile în mijlocul junglei... Continui pe poteci mai clare sau mai confuze și intuiesc o potecă ce coboară chiar spre firul apei. Pe ea trec pe partea cealaltă a pârâului și surpriză, dau de două marcaje BR. Mare bucurie care e doar aparentă! Poteca cu marcajele urcă în stânga până la un fag uscat și încolăcit și sub el coboară pe partea cealaltă a micului picior de deal spre o stâniță. E de fapt tot un adăpost de lemn acoperit cu plastic (un fel de boșcă acoperită cu folie cu un mic țarc) și nimic mai mult. Părea să fie o potecă la nivelul stânei și nu e prea clară. Ce e de făcut? Tot în jos pe poteca de animale. Pare să fie folosită ca retragere a animalelor și a oamenilor și se afundă în arbuștii mari și cu mulți țepi.

Poteca de capre și oi mă conduce la stânga prin măceși și chiar mă întreb unde duce. Oricum prin altă parte nu pot merge la cât de des e totul pe aici! Știu că trebuie să cobor cât mai în firul văii ca să pot să urmez cursul apei. După un mare ocol la stânga ajung în firul unui pârâu și nu îl mai trec, doar urmez piciorul din dreapta lui spre vale. Ocolesc niște trepte de stâncă, trec prin mici poienițe și văd că de multe ori mă apropii de firul apei. Asta e, sper să fie apa bună! De multe ori nu am cum să ajung la canionul îngust format de stânci pe lateralele apei și trebuie să îmi găsesc poteci care urmează versantul (de cele mai multe ori doar pe cel drept fiindcă îmi e imposibil să trec pe cel stâng) trecând peste vâlcele care mai de care mia înclinate și cu mici canioane! Mai dau de poieni mici, mai intru în pădure... Tot timpul deasupra firului apei Belbovska (să nu credeți că recunosc pârâul pe hartă ca să îi știu numele, merg după instinct și bazându-mă pe logica unui singur fir de apă mai mare și mai importantă în zonă). Când am posibilitatea cobor la firul văii și apa acum este destul de mare și lată (undeva cam pe la doi metri lățime și puțin mai adâncă de gleznă). Noroc că mai sunt și pietre pe care mai trec de pe o parte pe alta a apei. Ba mai ocolesc mici săritori, ba mai merg pe lângă apă, ba mai sar de pe o piatră pe alta, ba mai urc pe versantul drept... Valea pare la un moment dat să se lărgească și să se liniștească și chiar am surpriza ca apa să dispară total pe partea dreaptă într-o peșteră. La cât de calcaroasă e zona, oricând mă aștept aici la tot felul de văgăuni. De fapt ”găuri” și scurgeri tot văd pe pereții văii... Cât e zona fără apă merg mai cu elan la vale și chiar când reapare un mic pârâiaș păstrez aceeași viteză. Urmează niște mici cascade și ies într-o poiană mai lungă. E vizibilă poteca de-a lungul ei și apoi poteca mă duce pe versantul stâng. Și se îmbogățește volumul de apă cu o conductă gri de vreo 10 centimetri diametru. Iupiii, asta înseamnă zonă umblată dacă e vreo captare pe aici! Și deci bucuria unei poteci sigure spre stația de captare. Iau apă și continui pe drumul de exploatare care merge pe stânga văii, urmăresc mereu să am conducta aproape și văd că aceasta se întrerupe pe segmente. Nu mă sperie fiindcă tot trebuie să ajungă la zone populate... La 16.40 ajung la o stână pe dreapta și începe să bureze. Nu prea mult, doar cât să îmi pun fâșul pe mine și mai departe la vale. Stâna este de fapt o casă nelocuită cu țarc, fără zonă de muls/preparare brânzeturilor. Inspectez casa rapid și continui la vale. 

Pe partea stânga se formează un drum și după vreo sută de metri drumul începe să urce la stânga. Eh, cum să merg eu pe drumul forestier? Îmi trecuse gândul ăsta prin minte și l-am gonit repede. Doar merg pe firul văii cum am zis și trebuie să ies undeva... Văd poteca pe firul apei și dă-i la vale. Este poteca de exploatare a conductei și asta îmi dă curaj. Și mai mult, conducta gri la un moment dat este acoperită într-una albă mai mare. Presimt că este din ce în ce mare și mai importantă și mă țin după ea. Sunt amenajări hidro și parapeți pe anumite zone, pe altele conduca chiar coboară aproape vertical printre copaci... Ajung la firul apei și acum o altă conductă neagră flexibilă mă conduce în jos pe sau pe lângă firul apei. Mai ocolesc niște săritori, mai mă las prin vreun tunel format pe sub stânci (cine a coborât de la cabana Cheia din Buila-Vânturarița pe cheile Cheii înțelege la ce mă refer), mai sar pe lângă vreo cascadă, mai caut pe dreapta văii drumul aproape de conductă prin poienițe mici, mai sunt zone de vale liniștită... Tot pe firul apei cam în jurul orei 19.00 am surpriza tare neplăcută: urmând conducta pe firul apei dau de un șir de săritori mari care compară cu canionul ”Șapte scări” din Piatra Mare. Și cum nu e nici o conductă, nu mă pot aventura la vale. Nah, acum belea, Cezare! Ce să faci că nu prea ai timp de pierdut. Și mai e puțin și se și întunecă și tu ești în toată jungla asta a nimănui... Trebuie să faci cale-ntoarsă până la stână sau să găsești o cale de a ocoli canionul pe deasupra văii. Bun plan ăsta ultimul! Urc abrupt pe panta de pământ și în câteva minute mă lovesc de o altă piedică: stâncile se înalță aproape verticale în sus și nu găsesc nici un vâlcel printre ele. Hm! Analiză rapidă de moment! Voi găsi apoi seara pe hartă că zona asta de stânci se numește Anastasia și undeva după ele este localitatea Belbovo. Deocamdată nu știu asta și trebuie să hotărăsc rapid ce fac. Cobor la poteca pe care am venit, pe conductă mă întorc la stână și rămân acolo peste noapte. Revin la poteca de mai devreme, o urmez cu pași repezi la deal, reușesc cu ”talent” să evit săritorile și prin zona de mlaștină/junglă/desiș/apă/stânci ajung în doar o oră la drum. Sunt salvat, de aici mai fac zece minute până la stână pe ploaie. E ora 20.10 și am un loc unde dormi în siguranță... Indiferent ce va fi mâine, hotărăsc să merg pe drumul forestier pe care îl văzusem mai devreme. Trebuie să ducă undeva la localități și ca urmare la civilizație...

Plouă mărunt și apăsător și caut să mă organizez cât mai bine. În primul rând scot frontala și cercetez casa. Am godin, o masă cu bancă și un pat unde pot dormi 3-4 persoane. Îmi schimb hainele ude cu altele uscate, găsesc pe sub prici tot felul de lemne și mai mult coajă de brad uscată și din ea încropesc un foc în godin. La început e firav, apoi prinde viață și treptat încălzește tot metalul godinului și coșul bine izolat. Când văd că focul s-a aprins bine, iau sticla și o umplu cu apă afară la râu. Deocamdată e clară apa, mâine nu voi mai putea bea de aici la cât va fi de tulbure și cu nămol! Îmi pun pe godin hainele la uscat și le mai întorc din când în când să nu se ardă. E destul de greu să fierb apa pe godin și ca urmare aprind primusul ca să îmi fac repede o supă ”cu viermișori”. Nici nu mai contează ce e acolo, cald să fie! Mănânc cât de cald se poate, îmi scot sacul de dormit și îmi pregătesc patul. Încă e abia ora 21.00 și mă întind un pic pe bancă cu capul pe rucsac. Cumva vreau să reflectez la cât de bine și cât de liber sunt aici în mijlocul pustietății... Studiez harta și îmi dau seama că sunt la Belbov Preval după curbele de nivel și îngustimea văilor. Și drumul ar trebui, conform marcajului de pe hartă, să urce mâine pe drum... Ațipesc pe bancă și nu știu ce zgomot mă trezește brusc după vreo două ore și ceva. Mă trezesc brusc, mă dezechilibrez și cad pe jos. Bună trezire! Ah, nu e nimic grav. Doar o reacție necontrolată! Mă uit la ceas: e 23.40! Verific hainele de acum uscate și jarul aproape stins, las hainele doar pe sârmă, nu pe godin, mă bag în sac și adorm în cântecul ploii. Nu vrea deloc să se oprească!

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știu că după ce ați văzut minunile Bihariei, povestirea și imaginile de aici nu mai sunt chiar așa de faine. Avem și în Bucegi cascade frumoase (și destule). Doar să știm pe unde să le căutăm! Îmi doream de mult să ajung la Vânturiș, am fost de două-trei ori la lacurile de sus de sub buza platoului, e timpul să și urcăm pe valea Vânturiș spre cascade. Mă informez din articul lui Ică Giurgiu din MC și de la prietenii care au mai urcat la cascade, mulți îmi spun că e zonă cu urși și că nu ar trebui să mergem doar doi, că nu e momentul potrivit să urcăm la cascade fiindcă apele sunt mari... Până la urmă suntem hotărâți: mergem, urcăm cât putem și gata! A little bit of unstoppabble!

Cu personalul clasic de dimineață (6.35) și cu cartea Iuniei în rucsac, pornim spre valea Prahovei. Eu ațipesc o bună parte din drum și Ilinca e atât de fascinată de carte încât o termină până la Sinaia. Nu fac multă reclamă fiindcă însăși minunea asta de fată este propria ei reclamă, dar ambiția și descoperirea Sinelui și-au găsit frumusețea în cartea și în viața ei și pentru mine e acum o sursă de energie și inspirație.

La 9.15 suntem în Sinaia în gară, urcăm pe lângă stația de telecabină și capela Știrbei. Până acum am trecut doar așa în grabă pe aici. Măcar pentru câteva poze și tot trebuie să mă opresc. Capela "General Ion Florescu" (Știrbei) a fost construită pe domeniul Știrbei în 1878 și pictată de Gheorghe Tătărescu. Capela este abandonată și necesită lucrări de restaurare (se aude la Ministerul Culturii sau la Primărie?).

Pe blazonul familiei Știrbei (poate voi reuși cândva să ajung pe domeniul Știrbei din Mogoșoaia fiindcă au un program de vizitare tare aiurea) este un mare îndemn: FAIS QUE TU DOIS (Fă ceea ce trebuie). Urcăm spre drumul de Cotă și pe străduțe ne îndreptăm spre cartierul Izvor știind că va trebui să mergem tot spre sud prin pădure spre Calea Codrului. ne pierdem un pic pe străduțe și întreb un om ce trecea pe acolo cum ajungem pe Calea Codrului. "Vă duc eu că am treabă încolo". Cred că mai mult pentru noi a făcut acel ocol! Ne urcă pe deasupra ultimelor case și prin pădure pe un traseu marcat neoficial de bicicliști cu CG (nu are și fondul alb). Panta e măricică, omul urcă cu mersul rapid de locuitor de la munte și ieșim într-o șa unde ne lasă fiindcă are alt drum. "Într-un minut ajungeți la Calea Codrului". Așa este și imediat suntem 100 de metri la sud de Taverna Sârbului pe drumul parțial asfaltat.

"Ghidul" ne spusese să mergem pe primul drum la dreapta. Așa că după ce surprind o groapă de gunoi chiar lângă asfalt, găsim primul drum și facem dreapta. Greșit dar cu efecte bune! Urcăm un pic pe el și recunosc de jos locul în care Adrian Ciorbă a fost alergat de urs la coborârea de la peștera lui Bogdan. Drumul nu e bun că duce la carieră și noi avem altă treabă! Facem stânga pe pragul de sub carieră, dăm de ceva urme de urs și revenim la Calea Codrului.

Ajungem la izvorul construit în 1897 de Ion Gâtej, ne răcorim cu apa lui rece, mă încântă masa pătrată din beton de lângă izvor și continuăm pe drum pentru a traversa curând valea Zgărburei. Tentează pe cineva o urcare pe această vale? O fi posibilă?

În 10 minute ajungem în punctul cel mai înalt al Căii Codrului. Aici într-un container-baracă un paznic stătea singur și ne-am bucurat reciproc de prezență. Ne-a povestit că aseară a venit ursul și i-a luat sacul cu mâncare și croissante lăsate de băieții de la tăiat lemne (se pare controlat sub Ocolul Silvic). Ne-a arătat ceva urme pe container în partea de sus (!) și ne-a liniștit că pe aici urșii vin doar la mâncare, nu atacă oameni. Stătea de pază ca să nu vină țiganii să îi fure lanțurile și ce alte fiare mai are pe acolo! Chiar dacă sunt bariere puse, țiganii tot trec cu căruța pe lângă ele. Stăm vreo 10 minute de vorbă și pornim mai departe vreo 800 de metri până la drumul Vânturiș. Aici se poate ajunge în urcare pe serpentine din DN71 care leagă Sinaia de Târgoviște (11.00). De aici urcăm cu descrierea din MC în mână. Urmăm malul stâng geografic al izvorului Dorului pe drumul puternic denivelat până în locul unde se desparte pârâul Izvoraș ce urcă spre vârful Vânturiș. Noi urmăm varianta de forestier spre dreapta și urcăm pe același mal stâng al Izvorului Dorului prin pădurea proaspăt înverzită.

Drumul e de câteva ori distrus de ape și îl găsesc instinctiv mereu în sus. Din când în când câte un pod confirmă calea bună.

În 25 de minute (așa cum ne spune descrierea) ajungem în capătul de jos al poienii Vânturiș și suntem întâmpinați de niște steluțe foarte faine.

În mijlocul poienii este o masă din lemn care deocamdată nu ne îmbie la pauză (1020m altitudine). Avem de ales între două variante: fie mergem prin colțul din stânga sus al poienii pe lângă firul apei, fie mergem prin colțul din dreapta sus al poienii pe conductă până la cascada aflată la 1170m altitudine. Alegem varianta din stânga (pentru a le combina mai apoi) și pe lângă niște mici flori ale Paștelui (Anemone pulsatilla) intrăm în pădure.

Drumul se pierde în pădure și ajungem în pârâul Dracilor mai sus de conducta de care citisem în descriere. Văd conducta suspendată la câțiva metri, coborâm în firul văii seci și urcăm pe versantul drept până la capătul conductei. Conducta are o fisură din care apa țâșnește cu zgomot puternic. De aici vom urma conductele până la cascadă. Poteca pe conductă urcă lejer și vizibil, la un moment dat trecem pe un capac de canal.

Eu merg cercetaș și mă apropii de firul Vânturișului. La un vâlcel mai înainte se întrerupe conducta și trebuie să găsim o soluție. Mergem pe versant până putem să coborâm în fir, revenim pe partea cealaltă și eu prind elan pe conducta ce continuă. Ilinca e ceva mai în spate și sper că vine după mine. Mai merg două-trei minute și ajung la Cascada din Vale de care povestește Ică în articol. Nici o șansă să treci la cât de mare e apa! Fac ceva poze și mă mir că nu vine Ilinca. O strig și nu am succes. Vuietul apei e prea puternic. Mă întorc pe conductă strigând-o tot timpul pe Ilinca. Mi-e un pic teamă pentru ea. Tot strig, mă întorc la vâlcel, mă învârt peste tot și o aud răspunzând. Răsuflu ușurat și ne întâlnim la conductă. Urcase vâlcelul pe altă parte, rătăcise un pic prin pădure mai sus de conductă și nu mai știa pe unde să meargă. Urmăm amândoi conducta până la cascadă și de frumusețea apei în bulbuci uită de eveniment. E și destul de obosită și îi e teamă să nu fiu dezamăgit dacă renunțăm.

Treapta de 8 metri din descrierea lui Ică Giurgiu e acum o ditamai perdea de apă. În mod evident e ceva mai multă apă decât atunci când e făcută descrierea! Și tot așa de evident că nu vom putea să urcăm mai sus prea mult timp. Îi simt oboseala Ilincăi și o întreb dacă vrea să mergem mai departe. "Dacă vrei tu...". Urcăm puțin pe partea dreaptă a cascadei (în sensul de urcare) pe piciorul de munte vreo 10 minute. Eu dibuiesc cam pe unde ar trebui să mergem pentru cascada mare. În fața noastră e un țanc stâncos după care e o curbă a văii la dreapta și ar trebui să ajungem la baza cascadei. Ilinca e obosită rău și îmi spune că ea nu mai merge și că mă pot duce singur dacă vreau. Asta-i bună! Cum să merg singur când am venit amândoi? Simt o combinație de tensiune și hotărâre în Ilinca. Îi zic că mai urc puțin să văd dacă pe acolo e poteca și apoi ne întoarcem. Fără nici un pic de supărare că nu am ajuns la cascadă! E frumos ce am văzut până aici, e frumoasă descoperirea drumului și altă dată când și apele vor permite, vom urca mai sus. Acum pornim la vale și nu mai mergem până la cascade ci urmăm piciorul în jos pe unde se rătăcise Ilinca. Când găsesc o cale cât de cât ușoară, facem stânga și ieșim în vâlcelul unde ne despărțisem mai devreme (în care se întrerupe conducta).

Drumul ni-i cunoscut acum, conducta ni-i ghid. La vâlcelul Dracilor coborâm pe sub conductă direct în fir și de aici căutăm o soluție să urcăm pe versantul celălalt. Apa a mușcat mult din maluri și panta de pământ fărâmicios este mare.

Niște trepte de iarbă ne oferă soluția căutată, urcăm iarăși "pe pământ tare", revenim la conductă și lejer la ora 14.50 suntem în poiana Vânturiș. De data asta ne așezăm la masă și scoatem cam tot ce avem de mâncare de prin rucsăcei. Vreo jumătate de oră ne relaxăm la soare și masă și ca să nu mergem pe același drum, propun Ilincăi să descoperim unde duce un drumeag din partea de nord-est a poienii. De fapt este conducta de mai devreme, deci sigur trebuie să ducă spre Sinaia!

Drumul de pădure e foarte fain și liniștit, din când în când găsim marcaje veloturistice și câte un podeț peste pâraie sau peste zonele noroioase și după 20 de minute vedem un semn indicator pentru coborârea spre Calea Codrului de mai devreme. Facem dreapta (est) pe aici, îmi aduc aminte că paznicul nostru de mai devreme ne spusese că pe aici vin motocicliștii cu "drujbele" lor și se întorc pe drumul mare. Că tot zic de drujbe, tot paznicul ne spusese că într-un fel l-a bucurat când a căzut un "drujbar" în noroi pe drumurile de lângă baraca lui! Avem (din păcate) și semne lăsate de oameni (marcaje moto) și găleți de vopsea aruncate în voia sorții. Pe aici concursul sau traseul moto o avea ceva aprobări ale ocolului Silvic (vă dați seama că e întrebare retorică)?

Ajungem fix în spatele barăcii paznicului, mai schimbăm câteva vorbe cu el și ne felicită că am ajuns așa de sus mai devreme, trece șeful lui cu mașina după ce adusese mâncare băieților tăietori de mai jos de pe drum, ne răcorim la fântâna lui Gătej, continuăm pe Calea Codrului pe unde am venit și după drumul ce duce la carieră (vă amintiți că pe aici urcasem inițial mai devreme) pe dreapta vedem doi localnici. Soțul seamănă extrem de mult cu Sigurd (cu barba și părul mare și creț), profesorul de norvegiană din 2009-2010 din Stavanger. Intrăm în vorbă cu ei, Doru e fost salvamontist (așa ne-a spus) și pictor sinăian, soția lui e constănțeancă venită după bărbat. La început Doru e un pic reticent crezând că suntem ceva turiști de ocazie și curând se lămurește de pasiunea mea pentru munte. Se oferă să ne ducă pe un drum mai scurt spre Sinaia să nu mai ocolim pe toată Calea Codrului. Mergem pe la ei pe acasă, povestim de munte, de narcisele din Baiului, de tot felul de flori și plante utile, de simplitatea unei vieți sub munte. Le spun de leurda culeasă de curând din dealurile Proviței și chiar îmi oferă o pungă de leurdă culeasă cu o zi înainte. A ieșit foarte bună salata din acea seară ;)! Ajunși la ei acasă, simt mirosul casei de la bunicii mei din copilărie și tare fain este. Casa e construită integral de Doru în timp. Ne-au servit cu un lichior de rhododendron și au găsit prin cămară un orcănel de dulceață de soc. Am luat două-trei lingurițe (o bunătate, yamiii!) și ne-au zis să luăm borcanul acasă. Oameni de nota 20! Și ca să fie pachetul perfect soția ne conduce o parte din drum spre gară. Ne povestește că va trebui curând să vină la București la fata lor care e studentă la kinetoterapie. Știu cum e să fii student în alt oraș și pe bani puțini! Fata lucrează part-time pentru a mai câștiga ceva să se descurce. Mulțumim încă o dată pentru toate și promit să ne auzim după Paști să mergem la narcise. Coborâm spre centru și ajungem la gară la 17.50 pentru a lua trenul regio obișnuit spre București. La întoarcere Iunia mă bucură pe mine cu ceva din experiențele ei prin lume și simt că azi am mai făcut un pas spre cunoașterea și bucuria Sinelui universal.

Vânturișul, vale cu cascade foarte frumoase ascunse în pădurile Bucegilor, mi-a arătat primii pași și mă va primi și altă dată cu brațele deschise!