Plimbări de o zi prin munții Baiului 12-13.07.2014

Plimbări prin munții Baiului 12-13.07.2014

Colegi de tură: Ana Maria (Hana) Brașoveanu, Cezar Partheniu

A fost un week-end fain alături de Ana Maria (Hana) Brașoveanu. Nu ne-am grăbit, am povestit de toate, am urmat traseul propus, ne-am bucurat de Munte!

Ziua 1 - sâmbătă 12.07.2014

Vineri seara mă sună Ana Maria dacă poate să vină în tură și dacă nu mă încurcă prea mult. Binențeles că poate să vină și nu mă poate încurca nimeni în ture lejere! Cu mare drag mergem! Fiindcă venim din direcții diferite, convenim să ne întâlnim la 9.00 în Predeal dacă reușește să vină cu primul autobuz. Sîmbătă dimineață foarte matinal primesc mesaj de la Ana Maria că a reușit să ia microbuzul de la Târgoviște la Brașov (stă în Hăbeni la 20 de kilometri de Târgoviște!). Foarte fain, mergme împreună pe plaiurile Baiului! Eu iau un interregio care în două ore (plecare târzie la 7.00 din București) mă duce în gara arcuită din Predeal. Plăcută întâlnire, un sandwich matinal (mâncasem ceva și acasă cum mi-i obiceiul și nu strică ceva energie în plus!) la restaurantul din gară și la drum. Traseul e cunoscut până la Susai de week-end-ul trecut. La pensiunea No. 107 de după Cioplea mă joc cu cățelul cuminte de acolo, povestim și nu simțim cum ajungem la intersecția cu CA spre Clăbucet Plecare.

Niște tipi din organizarea unui concurs ne avertizează să fim atenți la bikerii care coboară în viteză ("Ăștia sunt nebuni și intră în voi :D!") (săptămâna trecută a fost concurs de ciclism, acum de motoare!). Fără vreo întâlnire motorizată urcăm până la Susai.

Trecem prin curtea hotelului pe unde era vechea cabană și mergem spre capătul poienii Susai. În stânga coboară marcajul TR spre valea Azugii și apoi spre Lacul Roșu/Găvan. Acum nu avem treabă cu traseul ăsta! Cotim puțin la dreapta și coborâm pe poteca lui Ceaușescu (TA) până la poiană/tăietură tot povestind de una și alta. Parcă poteca e așa de simplă că ne lasă să zburăm peste ea :D!

La capătul poienii lăsăm în stânga poteca pietruită și continuăm în față pe BA. De aici începe noul și pentru mine! Poteca merge ușor pe culme, mai urcă, mai coboară și ne apropiem de golul Clăbucetului Azugii.

Pe partea dreaptă a culmii ieșim pe un drumeag mai larg cu un izvor temporar în mijloc. Îi timpul pentru o pauză de alimentare cu apă și energie (adică niște batoane energizante și o jumătate de sandwich). Cu puterile refăcute continuăm pe poteca largă și elegantă.

Nah că semnele dispar și auzim lătrături de câine. Sunt desigur câinii de la stâna de sub vârf! Nu apucăm să mai facem câțiva pași că suntem înconjurați de câini. Știm amândoi metoda salvatoare. Ne punem spate în spate și cu bețele ne ferim de câini. La gălăgia de afară iese băiatul de la stână (care are în concesiune muntele și acum are grijă de oi), liniștește câinii și ne așezăm la povești. Întreb de marcajele noi de pe aici și ne spune că doar pe culme (adică pe unde am venit noi) sunt ceva marcaje. Mai departe pe drumul vechi spre păstrăvărie nu e nici un marcaj. Îs doar ceva marcaje de la concursul de biciclete care coboară pe piciorul Cenușeroaiei. Pe aici ne va îndruma mai încolo. Ne povestește de aventurile recente cu urșii (un urs care chiar cu o seară înainte a luat o oaie din țarc și le-a împrăștiat pe celelalte), cu lupii (care mergeau pe lângă oi fără să le atace), de câini (fiecare cu rostul lui, în special de micul câine care e cel mai brav la strângerea oilor - după cât de prichindel este, nu te-ai aștepta să fie cel mai bun câine al lui!) și de singurătate (de o lună și o săptămână e singur fiindcă i-au fugit ajutoarele când era să urce cu oile la stână). Speră să meargă treburile ceva mai bine la anu' că de nu, vrea să se lase de ciobănie. Ne duce după stână să ne scape de câini, îi mulțumim și ne vedem de drum în jos. 

Mai fusesem pe aici într-o tură acum câțiva ani cu niște prieteni de la "Floare de Colț", București și știu direcția. Mergem prin poiana de sub stână până la capătul ei, coborâm prin pădure, traversăm un drum forestier plin de iarbă mare și continuăm până în firul Limbășelului. Aici ajungem pe potecă între un pârâu și apa mare (știam locul și o liniștesc pe Ana Maria că suntem pe drumul bun!). Ca să trecem apa (nu avem pod), urcăm vreo 50 de metri în amonte, arunc câteva pietre și rădăcini ca să fac cât de cât un loc de trecere și reușim să trecem fără să ne udăm. 

În drum e un TA neoficial care merge în sus spre Susai. Pe partea cealaltă a drumului căutăm vechiul drum spre Gârbova. Nici o șansă de marcaje! Coborâm pe valea Limbășelului pe lângă un observator de vânătoare și paralel cu cursul apei până la Păstrăvarie.

Știam pe unde urcă poteca pe piciorul Limbășel și căutăm ceva marcaje de aici în sus pe picior. Pe aici ar trebui să se termine traseul început mai devreme. E adevărat că de la Salvamont mi s-a spus că e marcat doar două treimi și cel mai probabil asta e bucata nemarcată! Ne întoarcem la păstrăvărie și coborâm pe valea Azugii spre Azuga spre DN și calea ferată. E așa de cald că parcă am fi la mare, nu la munte!

Ne e un pic de foame și ne oprim sub umbrela unui magazin. Ana Maria ia o pungă mare de pufuleți, eu niște mere și mergem spre gară să căutăm ceva cazare. Văzusem dimineață din tren niște numere de telefon afișate și îi spun Anei Maria că ar fi bine o cazare în zonă fiindcă de aici vom pleca mâine dimineață. Din prima ajungem la pensiunea "Casa Coca" și proprietarii sunt foarte simpatici și de treabă. Tanti Coca ne primește din prima ca pe niște prieteni și ne dă o cameră tare faină. Zici că nu e bună zona fiindcă se aud trenurile. Prin geamurile termopan nu se aude nimic și ca urmare somnul va fi mai mult decât perfect! Ieșim la o bere și luăm câte ceva de mâncare pentru dimineață de la un supermarket. Cât stăm la bere la masa din fața supermarketului, niște prieteni o recunosc pe Ana Maria și bucuria întâlnirii e mare. Cam după ora 20.00 ne întoarcem la pensiune, mai povestim câte și mai câte cu tanti Coca (foarte de treabă), mâncăm ceva de seară (din ce avem noi în sala de mese a pensiunii cu tacâmurile lor!) și pe la 21.00 începe somnul de voie (recuperare pentru noaptea trecută).

Ziua 2  -duminică 13.07.2014

Duminică dimineață ne trezim pe la 7.00 și vedem că afară plouă cu găleata. Ce facem? Ne trec niște gânduri de retragere... Ana Maria reușește să intre pe telefon pe internet și vedem (www.meteoblue.com) că undeva pe la 8.00 s-ar opri ploaia. No bine atunci! hai să mai așteptăm puțin! Și chiar așa a și fost! Mâncăm, strângem bagajele, mai vorbim cu tanti Coca și la 8.45 o salutăm și pornim la drum direct spre podul peste Azuga și apoi pe DN spre sud până la stația de unde se intră în traseul marcat cu TA pe piciorul Sorica. Din alte urcări pe aici eu știam că este u nmarcaj TA care urcă prin altă poiană. Se pare că traseul a fost modificat parțial pentru a fi mai plăcut! Rar vedem un vechi și vag marcaj bandă albastră-bandă albă-bandă roșie verticale (cum e steagul Franței)! Acum urcăm relativ lejer pe un drum de exploatare prin câteva mici poieni, trecem pe lângă un observator înalt (de unde se vede versantul estic al Bucegilor) și continuăm printr-un culoar printre copaci. E așa de liniștit și de plăcut că parcă te îndeamnă să stai, nu să mergi :D! 

Fiindcă abia s-a oprit ploaia, avem parte de zone cu ceață mistică și chiar înainte de ieșirea din pădure soarele se uită la noi cu un curcubeu în jur lăsând raze printre frunzele unui fag. Parcă e un înger venit special pentru noi! Uimitor moment! 

Iesim imediat din pădure și la golul vârfului Sorica am parte de ceea ce mi-am dorit: ceață la sol, văcuțe enigmatice și un drum lejer care ocolește varful pe dreapta! Fain se văd Bucegii de pe piciorușul ăsta de munte (scuze pentru poza noi-la, e singura poză de grup :D)!

Urcăm pe drumul proaspăt marcat cu TA uneori foarte mari, trecem de capătul de sus al pârtiei Sorica și facem o mică pauză la capătul gondolei. 

Mai departe urmăm drumul larg pe lângă antena de transmisiuni, Popasul Schiorilor și micul lac mâlos, urcăm pe sub Cazacu întâlnindu-ne cu un băiat cu două fete care vroiau să coboare tot pe Piscul Cainelui (ca și noi). E normal să intrăm în vorbă (uneori da, alteori doar pentru un salut!) și ne ghidăm unii după alții. Eu le explic pe unde trebuie să coboare și ne intersectăm din când în când. Pe la șaua Cazacu (unde vine CR de pe culmea Petru-Orjogoaia) ei o iau înainte, îi depășim între Băiuțul și Baiul Mic (se simte la ei nevoia de mâncare :D!), facem pauză după Baiul Mare și ne depășesc. Eu urc cu ei micul vârfuleț din față ca să le arăt pe unde e vârful Piscul Negru de unde trebuie să coboare la dreapta pe piciorul Câinelui. Ne bucurăm de panorama Văii Rele în dreapta noastră (vest), văd trei semne BR vechi (săptămâna viitoare deslușesc ce e cu ele - sunt printre puținele marcaje de pe vechea potecă de creastă!) și mergem după colegi. 

Îi lăsăm în față (ei nu mai merg pe vârful Piscul Cainelui, ci îl ocolesc pe un drumeag pe dreapta, vest) și pe urma lor coborâm pe culme. Am ținut neapărat să merg pe vârf pentru a putea uni ușor track-urile de săptămâna asta și de săptămâna viitoare (asta fiindcă traseul merge spre vârfurile Mierlelor, Răzoare, Doamnele și Tituleni și piciorul Florei spre Posada)!

Trecem printr-o cireadă de vaci strânsă de doi băieți, dau un Algocalmin și un Ibufen unuia dintre ei ca să îl lase durerea de măsea și la vale. Eu am de toate în trusa medicală, dar la cât de rar o folosesc, aproape că nici nu știu pentru ce e bună fiecare pastilă :D! Noroc cu Ana Maria care știe ce face fiecare pastiluță! Până să ne întâlnim cu vacile, am cules ceva cimbrișor care părea să miroasă foarte natural! Abia acasă când am desfăcut punga, am simțit mirosul de balegă. N-am mai păstrat plantele pentru ceai că cine știe ce pot ascunde!

Lângă pădurea de zadă suntem încolțiți de vreo 7-8 câini furioși și aplicăm metoda de ieri: spate în spate și cu bețele spre câini! Se liniștesc (nu definitiv) abia când vin ciobanii din pădure cu oile de îi calmează. Sunt de la aceeași stână cu cei cu vacile de mai sus! Continuăm coborârea pe culme pe plaiul lung până la primele poieni apropiate de pădure.

Dăm de vechi marcaje PA (am văzut și imediat sub vârf marcaje!) și prin poieni lungi ajungem la pădure. 

Vin cu noi două sinăience simpatice care nu au mai putut sta de căldură cu prietenii urcați cu ATVurile (ei vor să facă porumb copt!). Una din ele are un coș de picnic british foarte elegant! Coborâm toți patru povestind de toate, înainte de drumul de la fosta cabană Piscul Câinelui (acum e privată) ajungem din urmă pe cei trei de mai devreme ("Ce noroc pe el să fie cu două fete! Dar uite, Cezar e cu trei :D!), îi dau o fașă elastică uneia dintre ele care schioapătă de dureri din genunchi, trecem de intrarea de la cabană și pe drumul forestier auto coborâm în serpentine până la străzile asfaltate din Sinaia. 

Fetele ne sugerează de unde să ia Ana Maria o mașină până la intersecția de Târgoviște. Primesc înapoi fașa care a ajutat (tare mă bucur că am fost inspirat să o iau sâmbătă dimineață!), îi ghidez pe cei trei spre gară și apoi pe scări spre parc în sus (drumul clasic de acces de la gară spre stațiune) și găsim stația de bus. 

Apare un microbuz de Ploiești. Sus în el (17.40)! Ana Maria coboară în câteva minute la intersecția de Târgoviște (mulțumiri reciproce foarte rapide!) și are baftă de o mașină chiar până la ea în Hăbeni (îmi dă mesaj când ajunge așa cum am rugat-o), eu merg spre Ploiești (aici primesc mesajul colegei). Microbuzul intră prin Câmpina pe străduțe, face o pauza de 10 minute în care îmi iau o apă și niște sucuri cu pulpă și mergem mai departe până la Ploiești (18.55) la McDonald's-ul din Nord. Iau un taxi (10 minute) până la Ploiești Vest (scuzându-mă pentru cursa scurtă) și bilet la regio 3008 (clasic) până la București (19.31-20.53). Pe drum mai recuperez ceva din lectura articolelor din revista România Pitorească, seria primă din 1933. Metrou, baie fierbinte și somn de voie mulțumit de cele două zile foarte faine!  

Un scurt rezumat în cifre: 41.2 kilometri în două zile, 1790 metri urcat, 2170 metri coborât, 1895 metri altitudine maximă (1891 pe GPS), peisaje și oameni extraordinari!

Festivalul Alpin Busteni 5-6.11.2011

Festivalul Alpin Busteni 5-6.11.2011

Festivalul alpin organizat de Clubul Alpin Roman este unul din cele mai importante evenimente din lumea alpina romaneasca. El concentreaza de fapt o buna parte din ceea ce alpinistii nostri reusesc sa faca la nivel de performanta in Romania si, cel mai principal, in lume. Si nu sunt putine aceste reusite! Oameni de inalta valoare au reusit trasee la care unii nici macar nu viseaza: Zsolt Torok, Janos Torok (Joe Indianul), Minerva Torok si Cristi Tzecu cu 14 (sper sa fi retinut corect) trasee extrem de dificile din peretii nordici ai Alpilor, noua "doamna a alpinismului romanesc" Felicia (Nusa) Enache cu reusita pe Cho Oyu (la o varsta respectabila de 55 de ani dintre care peste jumatate dedicati muntelui in AGTR) alaturi de fiica ei si de Cristina Pogacean in expeditia pe Shishapangma, Dinu si Marlene Mititeanu prin parcurgerea celor 3 Mont Blanc si coborarea dupa o zi-maraton, Vasile Cipcigan, Ovidiu Ratiu, Teodor Tulpan si Adrian Andone in Alaska, Sasa Koncz si Sorin Nichiforiuc in traseul MacIntyre/Colton, Grand Jorasses, Marian Anghel in Caucaz, Alex Gavan pe Makalu, Himalaya (fara oxigen), ascensiunile pe Kilimanjaro, Jbel Toubkal si Ararat ale Cameliei Manea in expeditii CAR (sau particulare), Mihai si Andreea Cernat prin performanta de a parcurge creasta Meridionalilor pe forte proprii. La un moment dat a avut loc decernarea premiilor CAR pentru performante deosebite (premii la prima editie), moment plin de emotie pentru toti din sala. Atmosfera a fost deosebita si in ciuda micilor probleme tehnice si a timpului (proiectiile s-au terminat in jurul orei 23.00), reusita evenimentului este notabila. Pentru aceasta trebuie felicitati "oamenii din umbra" care au facut posibila aceasta intrunire prin eforturi doar de ei stiute, zecile de iubitori de munte, alpinisti de renume in lumea "noastra" care au realizat multe premiere si au deschis calea pentru generatiile recente (am avut onoarea sa vina Paul Fozocos, Alexandru Floricioiu, Cezar Manea, Sasa Halibei, Mircea Ordean, Liliana Becea - doar pentru a mentiona cateva nume si a-i ruga pe ceilalti sa ma ierte daca nu ii mentionez), foarte buni alpinisti tineri (imi vin in minte Silvia Murgescu si Catalin Pobega cu reusite remarcabile - a se vedea www.silvique.ro si Daniel Sardan, Gabi Colea), buni prieteni de munte (Irina si Laviniu Craciun, multi colegi de la CAR Cluj Universitar, fosti si viitori colegi de ture), bunul prieten George Porancea, alpinist, om de munte, meteorolog la statia Omu, care abia a coborat cu fiul sau de sus de la 2500 m ... Ce sa mai spun, fosta sala de mese a Caminului Alpin a fost neincapatoare pentru acest Festival (au fost cu siguranta peste 150 daca nu chiar 200 de oameni in acea sala)! Si (asa cum am afirmat de curand despre Ref. Sperantelor din Frumoasa Craiasa), cate ar putea povesti peretii Caminului Alpin daca ar putea! 

Pe langa acesti "giganti" ai alpinismului, noi (eu si Iuliana) ne tot intrebam ce cautam acolo, parca nu ne simtim incadrati in "peisaj". Si totusi iubirea imensa pentru Munte ne-a facut sa venim aici, iubirea pentru Bucegi (imi vin in minte trasee si pereti de aici pe care nu mai stau sa le insirui), placerea de fi intre confrati intru Pasiune (expresie preluata de la domnul Dinu) si intre Muntii si crestele datatoare de viata, curaj, sperante, dorinte, amintiri...

Festivalul a fost un bun prilej de a face cateva plimbari de admirare a Bucegilor. Sa vedem cam pe unde ne-au dus pasii dornici mereu de nou.

Ziua 0 - vineri 4.11.2011

Ne dam intalnire in gara in jurul orei 21.00. Acceleratul meu ajunge in mai putin de doua ore si jumatate din Bucuresti si nu am timp sa ma plictisesc si sa visez la munti fiindca imi ocup cea mai mare parte din timp cu o intalnire neaspteptata cu un fost coleg de facultate. Povestim de toate si iata ca vine timpul sa cobor "acasa". Iuliana venise cu cateva minute inainte si ma astepta in gara. Stiu ca nu e frumos sa te lasi asteptat, dar de data asta nu tine de mine:D! Intram la magazinul din coltul strazii Valea Alba sa mai facem ceva cumparaturi si urcam la Caminul Alpin unde avem placuta surpriza sa ajungem cam in acelasi timp cu cele doua masini ale colegilor clujeni. Ne bucuram de revedere (ca intr-o familie separata de distanta si timp) si urcam in camere. Pentru noi (clujenii) sunt rezervate trei camere (4, 5, 6) si, chiar daca nu se respecta in totalitate locurile in camera, noi intram in camera in care suntem repartizati. Si in prima seara vom fi singuri in camera! Cautam sa aflam cam pe unde merge fiecare in plimbare sambata si ramane sa stabilim maine unde vom merge. Intentia mea ar fi sa merg cu clujenii (la propunerea lui Dinu pe Morar si apoi pe la Timbalul din Balaur), dar dupa cum veti vedea nitel mai jos, tehnica nu m-a ajutat ;).

Ziua 1 - sambata 5.11.2011

Ora de plecare stabilita de Dinu este 7.00-7.20 in functie de ora la care ajunge colegul nostru Cosmin Munteanu din Brasov. Asa ca eu aveam telefonul pus sa sune la ora 6.00, fiind hotarat sa merg cu ei. Dar prin nu-stiu-ce intamplare, telefonul nu suna, si, cum eu sunt mai lenes de dimineata, reusesc sa fac ochi exact cand colegii porneau din fata caminului spre Munticel. Pfuh, ce bine ca nu am promis aseara ca merg, caci astfel pierdeam masa de dimineata ca sa recuperez! Alti colegi au plecat sa fixeze un cablu in Malin, altii la catarat in Rasnoave (mai exact in peretele Animalelor din Postavaru), noi inca am ramas la masa de vorba cu Irina si cu Dan. E musai sa mergem pe undeva, ca doar nu om astepta proiectiile in casa! Imi strofoc eu mintea si scot ideea de a merge pe Muchia Lunga pana la Diham. O tot stresez pe Irina sa imi mia explice o data intrarea in traseu (cum de altfel am stresat-o de cateva ori) - de acum va trebui sa gasesc alt element de noutate pe aici ;) si pe la 9.00 iesim din Camin si pornim spre valea Cerbului, nu inainte de a ne zgaia un pic la tabloul Costila-Caraiman lucitor in soarele diminetii! 

Coboram prin spatele Caminului pana in valea Cerbului pe o strada (acum asfaltata) pe care anul trecut coborau copiii cu saniile (strada care ajunge la bariera de pe Valea Cerbului), facem dreapta (spre Busteni) si dupa ce trecem de podul unde se separa cele doua sensuri de mers iesim din asfalt spre stanga pe drumul pietruit al unei vile. Ocolim vila si incepem sa urcam pe drumuri forestiere sau potecute pentru a prinde cat mai repede muchia Lunga. Culorile toamnei, covorul de frunze, ceva urme de motoare, totul e interesant prin padurea in care se formeaza un culoar chiar pe muchie. Sa fie natural sau "sapat" de om?

Povestim noi de una si de alta si cautam drumul cel mai larg spre varful Grecului. Suntem fortati sa iesim din muchie fiindca panta creste vizibil ;). Ocolim prin pe nordul muchiei si drumul ne duce (10.40) la prima poiana luuunga. In sfarsit ajungem la golul alpin si vom avea belvedere asupra intregului perete estic al Bucegilor. Facem o pauza de imbracare fiindca vantul incepe sa bata si ne ingheata mainile. Asa faini se vad Bucegii aliniati unul dupa altul de la nord la sud: Tiganestii, Bucsoiul, Morarul, Costila, Caraimanul, Jepii, Furnica, Varful cu Dor ... si restul dispar din raza noastra vizuala! Abruptul este insa departe, este momentul sa ne uitam si mai aproape fiindca frumosul este peste tot! De fapt si in viata cam la fel fac cei mai multi: se uita spre departare / spre ceilalti si pierd aproapele / sinele! Langa noi sunt doua frumoase zade gemene de culori diferite, verde si galben, culori care se armonizeaza cel mai bine in natura (frecvente apropiate)!

Imi indrept privirile spre creasta Balaurului si caut cu privirea colegii din Timbal. Am impresia ca i-am vazut la un moment dat si le trimit intr-o clipa toata bunatatea si linistea Muntelui din noi! La 11.00 pornim spre varful Grecului si in cateva sute de metri suntem in golul alpin al acestuia. In jurul orizontul cuprinde masivele apropiate: muntii Baiului, Neamtului, Piatra Mare, Postavaru, Codlea si "parintii" Bucegi! Vedem saua Grecului si pana sa coboram la ea, mai avem de urcat o culme impadurita. Pana la ea coboram spre padure si din dreapta primim TG care vine pe langa o urma de stana fara acoperis. 

Limita superioara a culmii este descoperita si doar cativa brazi stau in bataia vantului si in dreapta vad o stanita pe care nu o mai vazusem pana atunci. Cobor pana la ea sa testez conditiile din interior si ii voi spune Iulianei verdictul: starea e jalnica, e mizerie si chiar nu se poate sta aici! Totusi imi plac romantismul si credinta ciobanilor.

Coboram pe culme spre Dihamul Militar unde se pare ca doar animalele au voie: indicatorul spune "Accesul persoanelor strict interzis!" :D. 
In 10 minute trecem pe langa pilonii din Saua Grecului si ajungem la stalpul indicator. Suntem indignati (tehnic vorbind) de nesiguranta scarilor cvasi-verticale de urcat pe pilon (lipseste grilajul de protectie). Vroiam sa mergem direct la Diham, dar "turma" de turisti in blue-jeans si adidasi (veniti probabil cu masinile pana aici) ne "forteaza" sa schimbam drumul. Ne-am simti "jigniti" sa mergem alaturi de acesti turisti de oras pe acest traseu "dificil" pana la Diham :D!
La indicator e un marcaj CA spre Poiana Izvoarelor. "Hai pe acolo ca nu am fost niciodata!" Iuliana cupleaza imediat fiindca nici ea nu mai fusese de mult pe aici. Urcam pe sub o stana mare si parasita acum pe ceea ce pare a fi un drum de ATV-uri "ca sa poata ajunge orice turist la Izvoare" :( ! Cu atentie la ursi (conform indicatoarelor de pe copaci) vedem cum "natura vindeca totul" (isi vindeca ranile facute de om si vindeca ranile facute de altii) si mergem pe o placuta curba de nivel spre Poiana Izvoarelor.

Cand credeam ca ajungem undeva sub cabana, iesim intr-un picior dezgolit cu o mare si necunoscuta stana la marginea padurii. Chiar e interesanta zona si merita cercetata in conditii de vreme mai rea. Mai facem cativa pasi prin padure  (drumul e asemanator cu cel dintre Gura Diham si Izvoare) si iesim in poiana larga de deasupra cabanei. Aici dam de un fenomen la noi destul de cunoscut: acelasi marcaj in trei directii! "Pai pe ceata macar unul sa fie gasit :) !" imi explica Iuliana si inteleg logica buna. Surprind pe card marea ce se lasa deasupra vaii Prahovei strajuita de gigantul Caraiman si urcam pe CA pentru a cobori apoi spre PR.

In padure gasim in copac doi bocanci cu talpile dezlipite agatati de doua ramuri. Asta e deci locul de odihna al bocancilor (pe unde si-au trait viata)!

In 5 minute suntem la PR si facem dreapta spre Diham. Plimbare lejera! Inainte de Diham dam de viitoarea "statiune" omonima: cateva vile acoperite cu lemn care se incadreaza destul de bine in peisaj. Partial imi amintesc de casele austriece si norvegiene si am doua observatii: mi-ar place sa fie acoperite cu pamant si iarba (ca in traditia nordica) si sa fie deschise publicului. Cu preturi decente ar putea obtine aici multi potentiali prieteni si clienti! Coboram pe langa gardurile caselor si apoi pentru scurt timp schimbam marcajul in TA pana la Diham. O capita de fan si o galerie de pini ne intampina la coborarea finala spre cabana.

Intram la mama Oara si o gasesc cu aceeasi bucurie cu care o vedeam si acum 14-15 ani cand mi-am sarbatorit aici ziua de nastere. Schimbam cateva vorbe, mancam cate o ciorbita de burta si eu o mai asezonez cu o mamaliguta cu lapte acru. As fi vrut sa aud obisnuitele cantece de munte, dar acum e liniste in sala de mese. Insa citesc crezul cabanierei care a facut-o sa reziste aici atata timp in ciuda multor probleme:

"Doamne, da-mi taria sa Te iubesc pe Tine si intreaga creatie a Ta!"

In hol si la troita ma opresc cateva momente spre amintirea lui Ion Bordea, cabanierul care acum cativa ani a depasit pasul mortii fizice.

Iar voi prieteni, dragii mei,

Prin munti cand v-avantati

De mine sa va amintiti

Si-un yodler sa-mi cantati!

"Copilul muntilor"

Dupa masa urmeaza o siesta placuta in alintul razelor de soare.

De retinut motto-urile de pe afisul Salvamont Bran:
"In natura fi civilizat, mai ales atunci cand nu te vede nimeni !!!"
"In natura a distruge insemnele turistice=a-ti taia creanga de sub picioare !!!"
"Iubesti muntele? ... si muntele te iubeste! ... dar ... NU te iarta!"
La 14.40 ne hotaram sa plecam inapoi spre Camin. Cum trebuia sa ajungem la proiectiile festivalului, grabim pasul si alegem varianta cea scurta "pe conducta". In 25 de minute suntem in saua Grecului ("parca am mai trecut pe aici" :D)  si mai departe pe TA coboram spre Gura Diham. Eu o iau un pic prin padure pe sub poteca pentru a varia un pic traseul (asta fiindca din lipsa de timp renuntasem sa coboram pe valea Cracu Dihamului). La 15.50 ajungem la drumul asfaltat si de aici ii dam bice spre Busteni sperand sa gasim vreo ocazie sa ajungem mai repede. Ma mira ca la data asta doi ciobani inca mai coboara cu oile pe aceasta zona inferioara a vaii Cerbului. Scurtam drumul pana la Camin pe PG ce urca spre Kalinderu si apoi mai departe spre Silva si ajungem in timp util la festival. 
Sala Caminului e arhiplina si asta ne bucura nespus. Ceva detalii despre seara lunga si superba sunt in primele randuri ale acestei descrieri. Inainte de culcare caut ceva idei pentru ziua urmatoare. Domnul Dinu a propus o plimbare scurta pe Clabucetul Taurului (cu urcare pe valea Limbaselului si recuperarea colegilor in Predeal) si pana la urma discutiile prelungite de seara si de a doua zi vor anula aceasta plimbare "in favoarea altor Annapurne" (biserica fortificata din Viscri - Weisskirche = "Biserica Alba") www.viscri44.ro .

Ziua 2 - 6.11.2011

In seara asta trecuta nu am mai fost singuri in camera si personal m-am bucurat de prezenta lui Mircea Sandulescu, a lui Catalin Pobega si a Silviei Murgescu, toti oameni de valoare ai Muntelui romanesc. 
Ne trezim pe la 9.00 si aflam ca Dinu si Marlene au renuntat la tura datorita placerii de a avea alaturi atatia oameni de munte si de a vedea si alte locuri in drum spre casa. Asa ca imi pun mintea la lucru si gasesc rapid solutia: Clabucetul Azugii! Stiam drumul de acces dintr-o tura mai veche cu colegii de la Floare de Colt Bucuresti. Mancam ceva de dimineata, salut toti prietenii dragi intalniti si in jurul orei 9.30 coboram spre gara sa vedem ce variante de trenuri avem. Aflam ca trenurile pentru amandoi opresc in Azuga si ni se intareste planul! Mergem cu primul microbuz pana in Azuga in dreptul garii (3.5 lei de fiecare), lasam un rucsac la responsabila de gara (cu multumiri si putina indignare fiindca in orice tara ideala si in orice gara ar trebui sa fie un loc de lasat bagajele) si pornim prin Azuga spre capatul ei estic de unde se ridica cele doua partii, Sorica si Cazacu. Continuam pe forestierul de pe valea Azugii pana la pastravarie, intersectie de unde incepe micul nostru circuit. In stanga e valea Limbaselului pe care ne vom intoarce si in fata-stanga cautam o cale de acces spre piciorul ce urca spre Clabucet. Am o bucurie nemaipomenita sa vad baiatul si fetita (cateii) care ne insotisera pe Unghia Mare. Se gudura pe langa mine si ma joc un pic cu ei. De asta data nu vor merge cu noi la drum! Dupa pastravarie bem cateva guri de apa fiecare si pornim pe langa gardul pastravariei. Urcam in panta cu pamant si radacini pana la o potecuta ce se formeaza in ascensiune usoara. O urmam spre est si apoi dupa o curba stransa inapoi spre vest ajungem in culmea pe care o stiam eu. 

Intr-o ora de urcare, fiecare in ritmul lui, ajungem la golul alpin. Chiar la un moment dat eu m-am pacalit crezand ca un luminis arata iesirea din padure si de fapt am mai mers inca vreo 20 de minute pana sa dam de prima poiana (12.20). Iuliana e super incantata de peisaj. Nu credea ca de pe neinteresantul Clabucet al Azugii se poate vedea asa de frumos in jur. Aceleasi masive enumerate mai sus se intind unul dupa altul! De data asta doar Bucegii raman sa ii vedeti!

Vedem ca in spatele nostru mai apar trei turisti. banuiesc ca sunt de la FdC si mi se va confirma mai tarziu. Noi "fugim" de ei pana pe varf (1586m) unde ne oprim pentru cateva poze. Ne ajung din urma, le fac cateva poze de grup si ei pleaca mai departe spre Susai si apoi spre Predeal. Noi avem planul ceva mai scurt (coborare in Limbasel) si mai stam nitel pe varf in lectii de gimnastica (poze in aer :D). Mi-a ramas in aparat o poza extrem de faina in care Iuliana incearca sa prinda clipa de fericire si sa nu o mai lase sa plece!

Coboram un pic sub varf intr-o adancitura in pamant ca sa ne protejam de vant in timp ce mancam. Asa gustoasa e mancarea aici pe vreme senina si in mangaierea suava a curentilor de aer! Dupa masa ne si intindem pentru zece minute pentru siesta si cu greu (asta fiindca ne preseaza timpul) ne ridicam la ora 14.00 si pornim mai departe la drum, nu inainte de a lua orice urma de civilizatie cu noi. Eu stiam ca trebuie sa mergem un pic spre nord si apoi sa coboram pana la un drum forestier. La buza unei pante mai abrupte Iuliana vede un picior ce pare sa coboare in directia dorita. "Hai intr-acolo!" Super idee! Uite ceva nou si cu mult soare!

Trecem pe langa o alta fosta stana fara acoperis. Iuliana face ceva miscari de gimnastica printre lemnele de structura a adapostului si continuam pe picior tot mai jos spre o a doua stana aflata intr-un peisaj de basm. Cum sa nu fii linistit si impacat cu Dumnezeu in astfel de locuri! Coboram pana la stana pe care o vizitam si a carei atmosfera pare sa ne tina in loc. Ne uitam in toate zarile si ne intrebam ce poate fi mai frumos si mai fin decat asta! 

Greu ne desprindem de locul de basm si inaintam prin poteca ce ne duce printre lujerii uscati si maronii. Solitarul domina ultima parte a golului alpin inainte de a intra in padure.

Poteca ciobaneasca ne arunca in invalmaseala padurii pe piciorul Cenuseroaiei. Cativa copaci fulgerati si cazuti la pamant acopera curand tot ceea ce puteam sa mai vedeam in urma. Parca simt ca am intrat in alta lume prin care cobor spre realitatea populata de noi, specia ce (doar) crede ca poate domina Natura! Masivitatea padurii dovedeste de fapt cat de minusculi suntem in mana Vietii!

Tot tinem directia in jos amintindu-ne mereu cat am urcat si cat mai avem de coborat. La un moment dat un bocanc al Iulianei comenteaza. Protectia lipita de curand in varful bocancului pentru a tine talpa nu vrea sa mai stea si flutura spre necajirea Iulianei. Si atat de buni au fost acesti Raichle de trei anotimpuri! "Cat mai tin, o sa ii mai plimb pe unde merg!" imi sugereaza Iuliana. Ora 15.00 ne gaseste la iesirea firului Cenuseroaiei in valea Limbaselului. Trecerea apei e usoara fiindca, fata de alta data, nivelul apei e foarte mic.   Facem o scurta pauza pentru o eugenie si putina apa si continuam in stanga pe drumul forestier larg. Ne intalnim cu cativa biciclisti care coboara in graba pe langa noi si cu o masina care urca (cine stie unde). Dupa 40 de minute de mers ajungem in dreptul pastravariei. Cu aceasta incheiem circuitul pe care il incepusem cu cateva ore mai devreme si despre care nu banuiam ca va fi asa de frumos. Mai prind cateva nuante de toamna si coboram in graba spre Azuga. 

Ora 16.00 ne prinde la intrarea "oficiala" in Azuga. Parcurgem intreaga statiune si fiindca mai aveam circa o ora pana la tren, cautam un restaurant pentru o ciorbita de burta. Intarzierea de aici ne face sa ne grabim fiindca eu risc sa pierd personalul spre Bucuresti. Ajungem in gara o data cu trenul, abia apucam sa luam rucsacul si sa imi iau ceea ce ramasese aici in rucsac, ca trebuie sa sar in tren si sa merg cu nasul spre Bucuresti. Noroc de colegii de la Floare de Colt cu care ne intalnisem pe varf. Atmosfera si buna dispozitie ne insoteste pana la Bucuresti. Iuliana a mai avut de asteptat inca vreo jumatate de ora pana la acceleratul spre Sibiu (accelerat pe care l-am intalnit in Sinaia).
In final trebuie sa va multumesc pentru rabdarea pe care ati avut-o de a citi, sa multumesc colegei de tura pentru toate momentele palcute, celor care au realizat Festivalul Alpin de mare exceptie, celor care au luptat atat pentru performante si au dovedit ca Omul poate sa isi depaseasca limitele cu foarte multa perseverenta si nu in ultimul rand Muntelui pentru ca ne leaga in curatenie sufleteasca si sincera caldura interpersonala!