Ioana nu mai fusese de mulți ani în Bucegi. Îmi era puțin greu să cred că vine pentru mine în mijlocul Bucegilor (oarecum). Dar atunci când stabilești ca punct de întâlnire refugiul Strunga, te gândești un pic dacă celălalt va apărea. Aceleași gânduri le-am avut amândoi până în momentul în care ne-am întâlnit. Oare vine, oare nu vine? Eu am deja șase săptămâni la activ pe versantul estic al Bucegilor, mult mai accesibil fiindcă pe aici trece unul din cele mai importante drumuri din țară, DN1 de pe Valea Prahovei. Cei mai mulți vin cu trenul sau cu mașina, urcă până pe platou pe jos sau mai degrabă cu mijloace de transport pe cablu, bifează obiectivele turistice despre care se scriu foarte multe lucruri (nu e musai să fie și adevărate!) și se întorc fericiți că au văzut Bucegii. Fericiți că au fost în aceeași aglomerație pe care o găsești pe oriunde, fericiți că au fost la munte! Pasionații de munte vor altceva. Vor liniște, vor locuri unde nu dai de Porcus turisticus, vor locuri unde chiar simți muntele în frumusețea și sălbăticia lui. Vor să respire munte... Încep să vină destul de mulți și pe partea vestică a Bucegilor, mai ales cei care fac traversări de lungă distanță. Sunt și bicicliști, și bikeri (motocicliști) și în principal iubitori de munte liniștit. Așa că după scurta pledoarie pentru Bucegi devine oarecum logic ca punctul de întâlnire să fie Strunga și nu Sinaia, Bușteni sau ceva din est.
Ziua 1 - duminică, 4 august 2019
După ce pleacă seria de copii din tabără e liniște și am timp de bagaj. Îmi îmbrățișez colegii și pornesc la drum peste munte (16.30). Pentru unii pare ciudat, pentru mine pare normal. Mai ales că refugiul Strunga îmi este unul din locurile foarte dragi. Urc cu gondola până la cota 2100 sub vârful Furnica, cu gânduri și amintiri dragi spre Cota 1400 și cu emoții spre zilele ce vor veni. De la stația superioară a gondolei urmez poteca arhicunoscută spre Furnica și ajung la stația de sus a telescaunului Valea Soarelui. E vară, îmi imaginez pârtiile Lăptici 1 și 2 pline de zăpadă...
Trec prin gardul de protecție și cobor spre BR care vine din Șaua Dorului spre șaua Lăptici. Direcția îmi este foarte clară și descopăr un minicanion foarte fain înainte de a ajunge în valea Izvorul Dorului. Un mic vârf, pante abrupte, poteci de oi, pereți săpați de ape... Cum nu e pe trasee marcate, locul cred că e călcat de foarte puțini oameni.
O dată ajuns în marcajul BR, îl am doar de urmat până la Padina și apoi mai sus spre Strunga. Până în șaau Lăptici trec pe lângă o stână cu vaci și câțiva lătrători (își fac treaba de la distanță). Înainte de a intra în pădure dau un mesaj Ioanei să știe că mă apropii. Așa de ”acasă” îmi e pe aici... Ea pornise din Bușteni și inițial voia să urce pe valea Caraimanului (nu valea Seacă a Caraimanului, ci valea Caraimanului numită așa după apa Caraimanului care formează o faină cascadă sub cabana omonimă, cunoscută ca Jepii Mici - datorită apropierii mai mari a pereților față de mai larga Jepii Mari, denumită mai corect Valea Urlătorii datorită apei Urlătorii care traversează poteca - sau invers?). Era prea mult și vremea nu îi inspira siguranță. Așa că a mers cu o mașină la Piatra Arsă și de aici spre Babele și Omu pe ceață. Nu a văzut mai nimic, trebuia să facem cumva să revenim pe aici pe vreme bună. A avut mereu companie până la Omu și de aici coboară pe BA pe valea Obârșiei până la Padina și apoi urcă la Strunga pe BR. Eu vă povestesc de locurile astea cu lejeritate fiindcă îmi sunt prea cunoscute. Pentru cine nu a mai fost de mulți, mulți ani pe aici, locurile sunt clar noi sau cel puțin foarte schimbate. Și mai ales după traseul parcurs, ultima jumătate de oră pare interminabilă pentru Ioana. Mai avem doi colegi de refugiu, francezi, foarte cuminți. Au de gând să facă o traversare mai lungă.
Revin la traseul meu. Urmez BR la vale prin pădure și nu am cum da informații exacte despre poziția mea. Doar știu cam cât mai am de mers. Trec poieni care îmi trezesc amintiri din alte ture (pe schiuri sau cu bocanci, vară sau iarnă) și cobor panta mai înclinată până la drumul ce vine din dreapta, dinspre Plaiul lui Păcală. Nu mai urmez marcajele în față și cobor pe drum până la cabana Diana și apoi spre Padina.
Nu mă apropii de cabană și fac stânga prin niște porți. Știu că pe aici sunt niște culoare de pădure care ar trebui să mă ducă în drumul de Strunga. Potecile mă scot la o stână. Apare pe hărți ca stâna din Padina. Aș urma valea Coteanu și întreb băieții de aici pe unde să ies în poteca de Strunga. Mă îndrumă prin spatele stânei și ies în drumul de deasupra cabanei Padina. Mai merg două serpentine și ies în piciorul muntelui Colți. Ioana mă aștepta aici și până să vin a adunat niște ciuperci. Ce tocăniță va ieși... Ne ascundem emoțiile într-o îmbrățișare strânsă și îi dau rucsacul meu mic (am rucsacul mare în spare și pe cel mic în față). E aiurea să mergi pe munte fără ceva în spate!
Povestim una-alta, urcăm pe lângă stâna veche, apoi pe curba de nivel de sub Colți, îmi povestește așa pe scurt aventurile ei de pe parcursul zilei, temerile și oboseala dinainte de a ajunge cu bagajul la Strunga și emoțiile dinaintea întâlnirii. Refugiul este ok, îi fac o inspecție sumară și vă las pe voi să citiți ”cele zece porunci ale refugiului Strunga”. Noi ne băgăm la somn...
Ziua 2 - luni, 5 august 2019
Avem o totală zi de relaxare. Bine, măcar câțiva pași facem prin apropiere. Mai exact pe muntele Colții Strungii unde descoperim un vârf superb, un canion surplombat în partea de jos, multe lapiezuri între Strunga și Strungulița, vederi spre pereții vestici ai Bucegilor, garofițe, momente de pauză, vederi spre șaua Strunga cu refugiul și ciudatele găuri aliniate din apropierea refugiului... Seara mai povestim una-alta și, când ies la semnal (la vreo 20 de metri în fața refugiului) surprind imaginea nocturnă a căsuței dragi de sub șa.
Aveam nevoie amândoi de o zi în care am putea spune că nu am făcut nimic. Eu îmi frământ mintea cu planuri pentru ziua următoare. Suntem amândoi în concediu (sau în pauză între servicii mai bine spus) și nu avem termene de ajuns acasă sau la muncă. Așa că mă gândesc la Cheile Tătarului, la Drumul Grănicerilor, la un circuit pe nemarcate prin Strungile Mari sau la Horoabe. Daaa, asta vom face mâine! Trebuie să îi arăt Ioanei una din perlele bucegene. Îmi storc creierii să stabilesc dacă vom urca sau vom coborî prin vale. Data trecută (cu Adi) am avut multă apă și a fost mai ușor de urcat. Clar, asta facem și acum fiindcă am experiența văii la urcare!
Ziua 3 - marți, 6 august 2019
Strângem cât mai mult bagajele în refugiu și luăm la noi doar rucsăcelul mic cu cele necesare (apă, puțină mâncare, lanterne, haină de ploaie, tricouri de rezervă). Puțin după ora 9.00 pornim la drum și în vreo două ore de mers agale suntem la Padina. Eu chiar era să pierd telefonul din neatenție când m-m-am lăsat pe un mal de pământ. Noroc că am pus mâna pe buzunar și am simțit repede lipsa telefonului! Facem o pauză lejeră de o ciorbiță, o cafea și o limonadă înainte de a porni la drum.
Până la Horoabe vreau să îi mai arăt un loc secret Ioanei. Este vorba de Grota Pustnicului, puțin cunoscută publicului. Se spune că aici s-a nevoit un sihastru împreună cu un urs pe la începutul secolului XIX. Cert este că în peșteră putem găsi altarul, locul de dormit, multe ”sertare” naturale, multe ”candelabre” și în capătul peșterii bolul cu ”apa magică a dacilor”. Se spune că aceasta este apa vie care îi făcea pe daci nemuritori (explicația fizică este simplă: acel vas face parte dintr-un sistem de vase comunicante și de fiecare dată când bei apă de acolo, nivelul apei revine la cel inițial).
Ioana are puțină claustrofobie și la început intră cu teamă. Mai ales că eu i-am spus la ce să se aștepte cel mai rău: înainte de ”dormitor” este un culoar de vreo 2 metri unde trebuie să mergi pe burtă. La început aici era noroi pe jos, mai apoi cineva s-a gândit și a pus un izopren, acum poți merge ghemuit. Pas cu pas Ioana își depășește teama și chiar în capătul peșterii prinde curaj și merge singură pe unica galerie!
Ieșim din grotă și ne îndreptăm spre valea Horoabei. Cumva fac de ratez intrarea cunoscută și potecile ne duc la baza unui perete cu ceva trasee de cățărare. Trebuia cumva să descopăr ceva nou aici. Aproape sigur aici e pornirea în Turnul Seciului unde acum mulți ani se făceau competiții sportive și unde Salvamontul își desfășoară etapele de alpinism din școlile de pregătire profesională.
Găsim poteci care ne duc în firul principal al apei (pe la un punct de captare) și de aici avem doar de mers în sus. Recunosc fiecare pas, treecem pe partea dreaptă (geografic) a apei și urcăm pe la arcade și apoi tot pe fir sau pe lângă. Poteca e pe versantul drept, noi urcăm ceva săritori fix pe fir. Acum e uscat, nu avem apa de data trecută. Mă gândesc la Adi și știu că avem amândoi amintiri plăcute de atunci. Trecem prin canionul întortocheat, pe scara mare și apoi pe scara cu tavan, urmăm alte săritori, intrăm în junglă și din spate vin doi montaniarzi. Sunt Laurențiu Mohora și cu Attila Dobai. Laurențiu mă recunoaște dintr-o tură mai veche de la Dumbrava de pe Valea Cernei. Ar fi vrut și ei apă mai mare. Cum mai sus nu mai e cine știe ce apă, ei se întorc.
Noi continuăm prim junglă, trecem printre țancuri pe ambele părți ale văii, lăsăm pe dreapta ”cascada” aeriană, trecem o altă săritoare și parcurgem o zonă cu jnepeni mari și cu mici săritori pe firul apei. Nu ai zice că pe aici ar mai fi ceva trepte de stâncă! Între pereți facem o mică pauză de masă și de poze la flori.
Prin culoarul de jnepeni ajungem la o intersecție de văi. Data trecută am mers pe stânga, acum mergem pe dreapta. Culoarul continuă mai lejer și ieșim curând la pajiștea alpină.
Văzusem un cioban în față și vreau să îl întreb dacă la stână îl găsesc pe Nae, ciobanul cult cu care vorbisem data trecută. E trimis de stăpân cu oile undeva mai la câmpie... Ioana îl întreabă de urs. ”Da, îs trei, Roșu, Vânătu' și Brunul, fiecare cu teritoriul lui. Pe acolo urcă, de zici că e pe potecă! "Vânătu' urcă stânca din doi paşi!" Îi mulțumim pentru indicații și pornim la drum pe lângă stâna lor. Ajungem în Drumul Grănicerilor și mergem la stânga pe BR. Pentru câteva zeci de metri Ioana merge desculță să se încarce cu energia pământului.
Ne jucăm puțin prin lapiezurile din Strungile Mari înainte de a coborî la refugiu.
Ioana pregătește ceva de mâncare și, aproape de apus, urcăm cu mâncarea și cu berea în mână până sus, în șa, să admirăm apusul. Nu doar noi, și ceilalți colegi care veniseră în refugiu! Uitați și de ce am mers în șa (asta după ce am mers să umplu niște bidoane de la izvor, e bine și normal să le lăsăm pline dacă tot am folosit apa).
Ne vom pregăti pentru ziua următoare. Ioana venise aici cu gând că trecem spre Crai, eu tot i-am spus de o traversare prin Neamțului și Grohotiș spre Ciucaș (de ce nu și în Ciucaș!) de câteva zile (vreo 3). Timp am mai avea doar că vremea dă semne să se strice. Într-o doară Ioana zice de Colibița. La ea acasă! Gata schimbăm, mergem încolo peste două zile! Vorbesc să stăm la Căminul Alpin în Bușteni și stabilesc cumva și traseul. Va fi mult de mers, distanțe mult mai mari față de zilele trecute.
Ziua 4 - miercuri, 7 august 2019
Ne trezim ceva mai devreme, mâncăm afară și pe la 8.30 suntem aproape gata de drum. Verificăm să fie totul curat și închis și la 9.00 pornim la drum pe Drumul Grănicerilor (BR).
Mai fusesem ieri pe aici, zona muntelui Strungile ne e cunoscut. Urcăm printre lapiezuri și ținem linia culmii. E mult mai spectaculos decât pe potecă. Eu tot trag de Ioana și abia la crucea de pe vârful Colții Țapului facem pauza pe care o dorea de ceva vreme! Vă redau poezia ”De n-ai fost pe Retezatul” (semnată Traian Dorz) de pe crucea ridicată în memoria cuvioșilor pustnici Antonie Munteanu, Mihail Bădilă și a pustnicului necunoscut din Poiana Obârșiei.
”De n-ai fost pe Retezatul, pe Ceahlău ori Caraiman,
pe-acești munți cu vârfuri albe până-n cerul diafan,
cu-nălțimi de măreție și cu ape de mărgean,
și cu spații de lumină, și cu zări spre Canaan,
- de nu poți o dată-n lună,
mergi măcar o dată-n an...
Stai acolo singur, seara, sus, pe câte-un vârf ceresc,
să te afle-acolo roiul stelelor ce se ivesc,
să te afle-acolo luna printre creste răsărind,
în genunchi, cu ceru-n brațe
și cu lacrimi șiroind,
strâns lipit de sânul Crucii ca de-o inimă zvâcnind...
Lasă-te cuprins acolo de-al tăcerilor afund,
și de harul rugăciunii, 'nalt și tainic, și profund,
și de imnele de îngeri care-ți vor roi-mprejur,
de-a singurătății larguri,
de-al izvoarelor susur
ca de haru-mbrățișării Mirelui Etern și Pur...
Astfel petrecea adesea pe Tabor ori pe Carmel
și Iisus Mântuitorul și cei dragi ai Lui
cu El;
rugăciunea și-nălțimea, fără margini și sfârșit,
le transfigurau ființa într-un har desăvârșit,
iar când întorceau în vale
- aveau chipul strălucit.
Astfel îți va fi și ție totul legănări de vis,
zările părea-ți-vor albe trepte
până-n Paradis,
și când totul se va face
veșnicie și suspin,
vei primi îmbrățișarea Infinitului divin;
- când vei reveni,
tot chipul îți va fi de raze plin.”
Coborâm de pe Colții Țapului (2168m) prin culoare de jnepeni (cumva te strâng și te obligă să crești viteza ca să ieși dintre ei!) și pe o zonă golașă coborâm în poteca marcată în Șaua Țapului (2025m) de unde vom urca pe muntele Bătrâna și apoi pe sub vârful Bătrâna (2181m) coborâm la refugiul Bătrâna (2170m). Aici sunt doi italieni care vorbesc zgomotos și doi ciobani care se uită de la distanță la noi. Ne apropiem și unul din ei e cel de ieri. Ioana îi arată ursulețul de pe rucsac. ”Bată-l să-l bată!”
Trecem de jnepenii de pe Guțanu, ne intersectăm cu niște alergători foarte tineri, facem o pauză după marcajul PR de pe culmea Doamnele și urcăm susținut pe muntele Doamnele. Recunosc, cam trag de Ioana la urcare fiindcă știu că mai avem ceva de mers azi. Coborârea spre obârșia Văii Obârșiei ne va da momente de relaxare. Pe stânga se vede imensa vale Gaura, pe dreapta Obârșia cu Mecetul Turcesc. Abia acum Ioana vede clar pe unde a coborât acum câteva zile! Mergem pe sub calcarele vârfului Găvanele (2472m) și urcăm în șaua dintre acesta și vârful Ocolit (2503m). Chiar un grup cu un câine micuț ne întrebase de poteca de coborâre spre Babele! Aici doi bicicliști ne întreabă de traseul spre Doamnele și indicațiile sunt foarte simple: banda roșie! Nu mai urcăm pe Ocolit fiindcă Ioana fusese pe ceață în prima zi și mergem pe curba de nivel până după vârf și apoi urcăm la cabana Omu.
Eu am ceva probleme cu setea (de sus de pe Colții Țapului) și, cum luasem puțină apă la noi, sunt cam țâfnos. Ioana îmi ia trei ceaiuri și o ciorbă și se duc toate imediat. În timp ce le beau, ea găsește o prietenă cu care stă de vorbă și iarăși ne întâlnim cu Laurențiu și cu Atti. Nu mai știu ce plan aveau ei și reușesc destul de repede să îi conving să vină cu noi: doar le spun că mergem pe valea Morarului! Merg să schimb câteva vorbe cu George Porancia (”căpitanul de la vârful Omu”) și vom porni spre Capul Morarului și apoi la vale în stânga. Mergem toți patru pe vale!
Eu îmi aduc aminte secvențele importante din firul văii. Nu am mai fost de ceva ani pe aici și las colegii să exploreze. Ioana are ceva emoții pentru mine fiindcă am bocancii destul de tociți și cumva nu vrea să alunec sau să pățesc ceva. Nu e bai chiar dacă uneori poziția picioarelor nu pare să ofere siguranță. La o limbă de zăpadă înghețată Ioana se teme la trecere pentru mine (cu bocancii mei moi, de vară, nu am cum săpa trepte și dacă e să alunec, nu e bine ;)!). Ocolim pe sus pe deasupra zăpezii, coborâm pe niște tăpșane și dăm de o zonă cu ceva flori de colț. Motiv de pauză și poze! După marele S ne întâmpină din vale familia de capre negre, motiv de poze și filme. Mai jos, în zona canionului avem parte de o întâlnire de grad înalt: ursul de vreo 120-150 de kilograme coboară în fața noastră, pe potecă, dând agale din fundul mare! Îl lăsăm să coboare puțin și merg spre el să îl gonesc. Dacă vorbești frumos cu el și nu dai impresia că îl ataci, pleacă singur! Acum a intrat în jnepeni și de acolo ne urmărește să plecăm din locul lui de masă. O singură dată a bufnit, semn că l-am deranjat de la masă!
Continuăm pe potecă, mereu în jos... Trecem pe versantul stâng, coborâm prin pădure și le arăt ruina vechiului adăpost Valea Morarului, ieșim la marcajul TR și facem dreapta spre Poiana Coștilei. În 10-15 minute (după ce trecem valea Bujorilor) facem stânga spre casa de vânătoare Colții Morarului (scurtătură nemarcată). Facem o pauză la casa de vânătoare înainte de a coborî mai departe spre Gura Diham.
Eu cu Laurențiu coborâm în față tot luându-ne la vorbă și Ioana povestește în spate cu Atti de mașini. Mai încolo îmi va spune că am cam alergat pe aici față de valea Morarului. Nah, când e aproape plat și știu că mai avem ceva de mers... După vreo oră ajungem la valea Cerbului a cărei apă o trecem, fiecare pe unde crede de cuviință. Mai avem câteva sute de metri pe drumul forestier și ieșim la Gura Diham.
Sun pentru un taxi (50 de lei) din Sinaia care să ne ducă la Penny. Aici au colegii noștri mașina! De aici ne vor duce până aproape de Căminul Alpin și ei pleacă mai departe spre casă. Noi mâncăm ceva și ne retragem la somn. A fost o zi destul de lungă. Mâine pe seară avem tren spre Bistrița și ca urmare vom face o plimbare mai scurtă.
Ziua 5 - miercuri, 8 august 2019
Azi facem doar o scurtă plimbare până la Cascada Spumoasă. Este în partea inferioară a văii Caraimanului, pe partea stângă (geografic), în partea de jos a Văii Spumoase. Ne vom plimba pe aici pentru câteva poze la cascadă, pe sub pereții surprlombați cu pitoane și printre bolovanii imenși unde am făcut acum ceva vreme exerciții cu colegii din Clubul Alpin Român.
La întoarcere mergem pe PG de deasupra caselor (care face legătura între zona telecabinei, cimitir și partea centrală a Bușteniului). Pe deasupra Casei Românești vorbesc un pic cu Adi la telefon, cu gând la turele făcute împreună. Mergem la Cămin, ne luăm bagajele și mergem la gară pentru lungul drum spre nord (vagon de dormit). Dimineață vom fi ”recuperați” de o prietenă a Ioanei până acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu