Din primele câteva poze vă dați seama cu siguranță unde am ajuns (06.10.2024): de la Sebeș urc pe lângă lacul Oașa și apoi pe Transparâng. Chiar dacă toată lumea îi spune Transalpina, logica (preluată de la un prieten fiindcă are dreptate!) spune ca drumul traversează Parângul, nu Alpii! Spre ultimele serpentine intru în ceață și vânt. Așa de deasă este ceața că nu se vede la 30-40 de metri. Plus vântul care amplifică senzațiile de rece! Așa că doar stau câteva minute sus, lângă chioșcurile unde vara se vând de toate, mă urc în mașină și continui până la intrarea în Rânca. Parchez și mă bag la somn, în mașină! Adică îmi respect vechiul plan oprit de defectarea ambreiajului (plan de la începutul lunii iunie, după Maraton Apuseni)!
07.10.2024
Luni dimineață... Cine să urce pe munte când majoritatea oamenilor merg la muncă? Doar cine are zile libere sau altfel de program! Cu câteva poze în sus, spre curbele care urcă sub vârful Păpușa (2136m), strâng totul în mașină și pornesc la deal. De fapt, fiind singur în mașină, acum nu contează prea mult dezordinea. Dar dacă acum sunt ordonat, îmi va fi mai ușor mai încolo! Fac o pauză după vârful Dengheru (2084m) și apoi urc serpentinele (pe care venisem aseară, pe noapte!) în pasul Urdele, la 2145m. Se spune că este cel mai înalt punct de pe o șosea din România. Sunt drumuri auto care urcă mai sus (unul îmi aduc aminte că ajunge la Crucea Ateneului de deasupra lacului Iezer din masivul Iezer-Păpușa), dar asfaltat cred că aici este cel mai sus! Deasupra mea vârful Urdele se ridică la 2228m altitudine! Urmează apoi serpentinele care coboară spre șaua Urdele și la a doua serpentină mai jos este parcarea în care las mașina. Am surpriza să mai oprească, pentru puțin timp, încă o mașină lângă mine. Și chiar îi întreb dacă au vreo sticlă de 1-1.5 litri prin mașină fiindcă eu am doar bidon de 5 litri și vă dați seama că nu îl car după mine! Găsesc o sticlă de 1.5 litri și se scuză că nu este sigilată. Nu am nici o problemă cu asta! O clătesc bine cu apă așa cum se pregătesc sticlele pentru probe de apă din laboaratoarele de chimie (doar am trecut prin asta la un moment dat!), mulțumesc, umplu sticla și la deal. Este 11.45 și obiectivul meu nu este foarte departe. Dar se va mai lungi puțin tura fiindcă știți că Cezar nu poate sta cuminte, după un plan/program, mai ales când este singur și poate modifica oricând tura!
Planul meu (pe care îl și deconspir cu ocazia asta!) este să ajung la lacul Câlcescu despre care tatăl meu mi-a povestit de multe ori. Acum pe hărți apare Gâlcescu. Nu știu care variantă este cea corectă, eu doar scriu cum știu de la tatăl meu! Asta înseamnă marcaj BR până în șaua de deasupra Hornului Lacurilor și de aici coborâre pe marcaj TR până la Câlcescu. Dar veți vedea ce se va întâmpla de fapt! Trec de șaua Urdele aflată deasupra mea și apoi, pe curbă de nivel în urcare, ajung pe vârful Iezer (2157m) la 12.08. Câteva poze pe vârf și continui în șaua Iezer ce mă separă de vârful Mohoru. Începe să fie interesant fiindcă în față sunt valuri de ceață care vin unele peste altele. Încep urcarea pe piciorul Mohorului, destul de susținută. Văd că în spatele meu mai vin doi turiști. Spun asta fiindcă vor veni pânâ la momâia de pe vârf și nu par să aibă cine știe ce echipament de munte. Dar nu ai de unde ști ce dragoste de munte i-a mânat aici, chiar și cu echipament mai precar. Sau inconștiență... Poteca urcă pe sub vârf pe curbă de nivel și eu ies din potecă și urmez pantele înierbate până la momâia imensă de pe vârf (2337m). Placa este mică și suficientă pentru altitudine și pentru a admira acele de chiciură de pe pietrele din care e formată momâia. Le indic celor doi placa fiindcă sigur vor poză cu altitudinea, îmi mulțumesc și pornesc la vale, pe o altă latură a piramidei imaginare a Mohorului. Cobor în șaua Mohorul și apoi, ușor la stânga, este vârful Pleșcoaia. Vă dați seama că nu mă aleargă nimeni și merg și pe el, până la plăcuța pe care scrie 2250m. Are o momâie mai mică aflată chiar pe buza imensei căldări sudice de origine a apei Mohoru. Frumos și mai puțin explorat unghi!
Tot sunt valuri de ceață care îmi fac o deosebită plăcere. Este vreme perfectă pentru mers! Trec de șaua Pleșcoaia și ajung imediat deasupra Hornului Lacurilor (14.00). Un pic de pauză ca să mă gândesc ce să fac. Fie fac un dus-întors până la Câlcescu, fie găsesc apoi o altă soluție să mă întorc la mașină, fie fac cale-ntoarsă pe unde am venit. Adică și asta e o soluție chiar dacă nu e cea mai plăcută! Și muntele mă ajută să iau decizia: sub mine se duce ceața din frumoasa căldare a Câlcescului și pot vedea frumoasele lacuri Câlcescu și Vidal de deasupra primului. Deci decizia este clară: hai spre lacuri și de acolo văd mai departe!
Cobor pe zona înierbată de sub muchie și intru în horn. Poteca mă duce în serpentine pe grohotiș și aproape că ies pe zona înierbată. Se văd cele două lacuri și știu că undeva la stânga mea se află lacul Păsări. Știu din poze cât de fain este și pe loc schimb direcția la stânga, pe niște curbe de nivel imaginare și apoi pe un grohotiș cu bolovani mari. Se conturează apoi o potecă ce mă urcă în buza căldării faine în care se află lacul. Este superb și mi se arată ochilor pe măsură ce mă apropii de el! Ca un suflet care se deschide treptat, pe măsură ce îi descoperi cu răbdare toate secretele! Malul drept al lacului îmi arată și posibilitățile de campare (dar nu ăsta e gândul meu!) și ajung la punctul în care acesta pleacă pe un vâcel și cu ceva cascade mici spre Câlcescu. Se prevede o coborâre inrteresantă pe care o străbat fără probleme, fără traseu marcat. Dar ai nevoie de intuiție să ocolești pragurile care apar sub tine și apoi zona cu multă umiditate pe care nu o poți observa de sus! Potecile imaginare mă duc la nivelul lacului Vidal pe ale cărui maluri le explorez pentru unghiuri cât mai inedite!
Ceva mai jos este marele și fainul lac Câlcescu pe care îl pozez, tot așa, din mai multe unghiuri. Vă redau o imagine panoramică înainte de a vă spune ce decizie iau mai departe!
Din lac pornește la vale Motrul și pe lângă el marcajul CR. Văd pe aplicația OsmAnd că am de coborât o altă căldare faină și apoi, după trecerea apei pe partea stângă și ceva mai la vale revin pe al doilea pod pe partea dreaptă și la a doua apă care vine din dreapta ar fi o distanță mică pentru a ieși la golul alpin de sub Cărbunele (2162m). După acest vârf este asfaltul și e imposibil să nu găsesc eu o soluție să ajung la mașină. Deci decizia este luată și pornesc la vale pe marcajul CR. De la 15.10 cobor prin căldare și apoi prin jnepeni, trec Lotrul la stânga, în zece minute găsesc o săgeată ce îmi indică 1 1/4 ore până la Câlcescu (la deal probabil că atât se face după ce ai urcat atâta drum!) și într-o jumătate de oră trec de acel ”al doilea fir de apă din dreapta”. Sunt pe un drum de exploatare și văd că pe primul picior la dreapta este un alt drum de exploatare, în pantă. Sunt inspirat să urc pe el fiindcă nu știu dacă se putea chiar pe fir. Ceva mai sus, de pe drum, văd o imensă cădere de apă ascunsă în pădure. Vă dați seama ce prag de 25-30 de metri este acolo! Mulțumesc în gând că mi-a ieșit acest drum în cale și pe el și apoi pe un pic de urcare mai abruptă prin pădure ies la golul alpin. Am reușit! De aici trebuie să fie plimbare fiindcă am vizibilitate și este un calm de vis. Care de obicei este dat celor ce umblă și nu stau doar cu nasul în ecrane!
Ce clar pare drumul de aici... Întâi urc la drumul ce urcă în două serpentine spre stână. Nu știu cum îi spune, dar tare presupun că are numele Cărbunele, după vârf. Sau posibil să îi spună Iezer, după lacul și vârful care se află în dreapta mea... Cert este că urc tot la deal, trec peste un prag ce separă căldarea mare în două căldări mai mici și apoi urmez potecile de oi care mă scot, inimaginabil de elegant, în șaua dintre vărfurile Cârbunele I (2181m) și Cărbunele II (2162m) aflat chiar deasupra drumului asfaltat. Ce belvdere faină am în toată căldarea de sub mine din care izvorăște Latorița de jos!
Așa de fain se unduiesc potecile suspendate făcute de oile care vara își duc veacul pe aici. Sincer, este superb cum trec peste un prag sau străbat vreo mini-căldare și abia aștept să ajung la mașină. Așa că las potecile să îmi ghideze pașii și ajung la parcare (unde este stâlpul de marcaj de unde am pornit) la ora 18.00. Mulțumesc în gând Bunuțului pentru toate minunile pe care mi le-a arătat în astea câteva ore! Bine, de ce să nu recunosc că e vorba aici și de ambiția de a continua atunci când sorții par să fie potrivnici! Că doar e vorba aceea: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă!
Aranjez cât de cât ce mai e dezordonat prin mașină, schimb bocancii cu adidași ușori și la drum spre casă. Cu atenție la drum și cu gând spre frumusețea pe care mi-a fost dat să o văd printre lacurile Parângului, mai cunoscute și mai umblate decât cele din faina căldare Roșiile! Dar asta deja este altă zonă și deocamdată m-aș pierde în amintiri, până voi mai ajunge în tura clasică organizată de colegii și prietenii din CAR Filiala Cluj! Și de ce n-am face și ture în Parângul sudic, ceva mai sălbatic și mai puțin umblat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu