Acasă la Pietriceaua 16-17.01.2016

Acasă la Pietriceaua 16-17.01.2016

Colegi de tură: Simona P., Cezar Partheniu

Ziua 1 - sâmbătă 16.01.2016

Vorbisem cu Simona să facem o vizită prietenilor noștri, familia Dilimoț, din Pietriceaua. Cu o listă de locuri ce ar trebui văzute în zonă, pornim dimineață cu trenul regio clasic (6.20) până la Câmpina (8.14). Până la microbuzul spre Pietriceaua (12.30 din autogară) sau cu mașina cu Nicu Dilimoț avem ceva vreme de plimbat prin Câmpina. Hai spre muzeul-castel Julia Hașdeu, cel mai cunoscut loc din Câmpina. Înainte de a trece podul peste Prahova ne oprim câteva secunde la o troiță cu multe simboluri tradiționale.

Pe strada Nicolae Grigorescu (vă dați seama că pe lângă denumirile de străzi care apar aproape în orice oraș de la noi, apar aici străzile Nicolae Grigorescu și B.P.Hașdeu) avem surpriza unui lac și părculeț nou amenajate. Gheața nu e groasă peste tot, unghiurile și rățușca zgribulită sunt tare simpatice...

Pe aleea Redutei, strada Rahovei și apoi pe bulevardul Carol I ajungem la castelul-muzeu Julia Hașdeu. Încă nu e deschis (iarna programul începe de la ora 9.00 și se termină la ora 17.00) și până să intrăm în curtea muzeului, vis-a-vis este un atelier de cioplitorie în piatră și un frumos câine lup elvețian alb în curtea vecină. E tare jucăuș și tot timpul vrea să îi pasăm mingea din gură. Chiar dacă îi dă drumul ceva mai greu...

Intrăm în curtea castelului, admirăm eleganța unei pisici și statuia lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu, unul dintre cei mai mari români patrioți din ultimele decenii. Pe nume Tadeu Hâșdeu, s-a născut la Hotin în Basarabia a luptat pentru românism prin foarte multe domenii. Chiar una din societățile fondate de el, ”Românismulu” și-a avut o lucrare publicată în câteva numere (aprilie 1870-august 1871). Prin lucrări apar ca nume Hăjdîu, Hășdeu sau Hæjdîu... 

Până să intrăm în muzeu (10 lei intrarea, 10 lei taxa foto/filmat, reduceri pentru grupuri, elevi pensionari, veterani, văduvele veteranilor, persoane cu dizabilități, preșcolari intrare liberă, intrare gratuită în fiecare zi de joi, luni închis) facem câteva fotografii la simbolistica din jurul intrării și la forma unică a ferestrelor. Intrarea inițială, o ușă imensă din marmură se deschide foarte rar și permite intrarea prin tunelul cu ferestre chiar în templul central... Până acolo vă expun legile universale din spatele celor doi sfincși.

Legea religiosa

Crede în Dumnedeu.

Crede în nemurirea sufletului.

Crede în darul comunicării cu cei duși.

Legea morală

Iubesce și ajută nemul.

Iubesce și ajută pe cine te ajută și te iubesce.

Iubesce și te ajută fără a precugeta la folosul teu.

Legea socială

Nu necinsti pe tine însuți

Ca să te cinstească alții.

Nu necinsti pe alții 

Ca să te cinstești pe tine însuți.

Nu necinsti munca

Căci munca e vieața.

Legea filosofică

Când faptul ții,

Atunci adevărul scii.

Când nu vrei să crezi

Atunci nu poți să vezi.

Când cauți dovada,

Atunci găsești tăgada.

Intrăm, lăsăm rucsacii la intrare și ascultăm cu atenție multe din explicațiile audio-ghidului. Fiecare simte și înțelege ce vrea de aici, nu are rost să expun modul în care înțeleg eu toată construcția și viziunea castelului. Las mai jos doar câteva imagini...

Într-o plimbare prin curtea castelului putem vedea mai bine simetria castelului din spate (se poate observa central o cruce imensă), casa în care a murit Hașdeu și o expoziție de sculptură abstractă cu 22 de exponate. În centru este imaginea abstractă a globului terestru cu România ”dodoloață”, cum a auzit Lucian Blaga de la un copil în satul Lancrăm în drum spre marea Unire de la Alba Iulia. Nicu ne sună că vine mai pe seară și avem timp să mergem la autogară la microbuz.

La subsolul castelului (rol al iadului unit cu cerul prin coloana centrală din templu) sunt două expoziții speciale. Una conține lucrări ale copiilor în urma unei tabere de artă și a doua conține fotografii după publicațiile originale prezidate de B.P. Hașdeu. Sunt imagini din publicația bilunară ”(Lumina) Din Moldova” (1862-1863) în care sunt tratate multe domenii. Redau poezia ”Ionasicu Vodæ (1574)” din primul tom.

”Sângele rosiesce din belșug;

Iatâ că-l ajunge ostea romînescâ!

sună tot mereu:

                          Vai, amar si-aleu!

D'o asia năvală Domnul te ferescâ!

                             

Ast-feliu Ionasicu-Vodâ poruncesce.

Pala duce horâ; al sâgetei cînt

                           S'acordezâ'n vînt

Si'ntr'un pept de dusiman falnic amutiesce!

Nu mai vezi pâgînii; vrau să zic, de-i cati,

                             Îi privesci culcati:

Iarba înnegritâ d-azi li-i asternutul!...

Inima-mi tresare, cîndu'n cârti citesc,

                             Cât de bărbătesc

Fostu-ni-a o datâ, fostu-ni-a trecutul!

D'unde pînâ unde vine un boier:

                                  Zanea vistier,

Aducînd cu sîne un vizir seu pasiâ,

                                   

Sâ deschidem darâ punga cea vrâjmasiâ!>

                                       

Domnul cu iutielâ strigâ: Mâi, fârtati!

                                     ”Dracului sâ dati”
”Turcul și boierul pe-o spînzurătore!”

Mai putem vedea câteva pagini din publicația umoristică ”Satyrul” (1866), ”Archiva istorică a României” (1864-1865), publicația științifică și literară  ”Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1883), foaia societății ”Românismulu” (1870-1871) despre care am mai menționat mai sus, cursul ”Principii de filosofie comparativă” susținut în 1874-1875 la Facultatea de Litere din Universitatea București, revista cu caracter enciclopedic ”Revista nouă” (1887-1895) și câteva ”curiosități”, ”serbări naționale”, ”năbădăi dramatice” ale Iadeșului sau ”istoria unui avocatu” din același ”Satyrul”. 

Fascinați de complexitatea personalității lui B.P. Hașdeu, mergem pe strada Carol I spre muzeul ”Nicolae Grigorescu” (fără a-l vizita) și spre Lacul Bisericii. 

Doar facem câteva poze la biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, cea mai veche din Câmpina (prima biserică fortificată e menționată la 15 decembrie 1476 la o răscruce de drumuri înainte venirii la tronul Țării Românești a marelui domnitor Vlad Țepeș - notiță din istoricul bisericii), trecem calea ferată și pe strada Bogdan Petriceicu-Hașdeu ajungem până la autogară. 

Ajungem la fix la microbuzul de 12.30 care pleacă la 12.30 spre Pietriceaua (6.5 lei/persoană). Cam într-o jumătate de oră urcăm prin Brebu (mănăstire și lac) și pe valea Lupului (apa se numește Lupa!) ajungem în culmea și drumul principal al Pietricelei. La început Pietriceaua era doar un cătun la dreapta intersecție și drumul de căruță cobora pe Dealul Hoților prin Poiana Cerbului până la actualul lac din Brebu. Lăsăm la dreapta drumul asfaltat spre Aluniș și după aproape doi kilometri la stânga microbuzul are stația finală la Căminul Cultural din centrul satului (unde este statuia comemorativă "Steaua Păstorului"). Aflăm că avem mașină mâine la 13.30 și la 17.30 și pornim la drum în sus spre Vârf. În mers facem o primă pauză la biserica satului, monument construit în 1948-1951 de enoriași sub îndrumarea preotului Gheorghe Popescu. În cimitir este troița-monument dedicată fiilor satului căzuți vitejește în cele două războaie mondiale.

Puțin mai departe vedem un pârleaz la dreapta și aș vrea să mergem pe acolo prin livezi, doar să nu mergem pe drumul cunoscut. Trecem din livadă în livadă peste pârleazuri, după unul din ele vedem o turmă de oi și intrăm în vorbă cu ciobanul. Îl cheamă Boieru și părinții lui sunt nașii soților Ion și Maria Dilimoț spre ale cărei povești, drag muzeu și familie ne îndreptăm noi. El ne povestește că are ”doar” 150 de oi și că băiatul lui, coborât la Plopeni Sat, are mult mai multe. Când are multă lână, coboară cu oile și lâna la fiu-său cam în două zile (sau o zi lungă de vară) și de acolo fiul duce luna la tors la mașina de la Băicoi. Uite că încă nu s-a pierdut de tot tradiția, aici în sat se mai toarce și se mai lucră în lână (care oricum îi mai rezistentă decât plasticele de pe noi)! Omul, deși aflat la anul 2016, parcă vine de undeva din alte lumi simple, frumoase, cinstite și corecte! Ne spune o taină a oilor: știe de la ele că de mâine vine zăpada fiindcă oile mănâncă mai mult decât de obicei. Și veți vedea în pozele de mâine că predicția oilor e mult mai bună decât cele ale meteorologilor...

Salutăm mâna puternică a lui Boieru și, peste alte câteva pârleazuri și un pârâiaș cu un pod inteligent amenajat, și ajungem la o fântână cu un lemn cu ureche special făcut să ridici găleata cu el. De la fântâna alegem poteca de la stânga și urcăm la prima poartă. Măi să fie, e casa lui Milică, prietenul și vecinul Dilimoților! Recunoaștem casa după lacul făcut special pentru păstrăvi și pe lângă casa bătrânească semi-căzută (mâine aflăm chiar de la Milică istoria casei bătrânilor) ieșim la uliță la crucea de piatră pe la care pornisem la drum data trecută. La stânga în câteva zeci de metri ajungem la gospodăria familiei Dilimoț unde suntem primiți cu mare bucurie, vorba cântecului Mariei Dilimoț:

”Pietriceanul e om bun,

Dacă te vede străin

El nu te lasă în drum

Te cheamă că e om bun.” 

Stăm la povești, mai facem câte ceva în casă, spre seară începe să ningă, ne bucurăm de venirea iernii și nu simțim cum timpul trece cu țuică, bulz, voie bună, prieteni și oameni dragi. Cam pe la 21.00 mergem la somn în admirația viscolului care nu încetează să adune straturi de zăpadă peste tot. Povestea de iarnă se completează din ce în ce mai mult și dimineață vom vedea că am trecut în alt anotimp...

Ziua 2 - duminică 17.01.2016

Bună dimineața! Altă zi, alt anotimp... Totul e îmbrăcat în pătura albă de 15-20 de centimetri... Și ninge ușor viscolit. Așa da iarnă! Știm că gazdele ne așteaptă mereu cu căldură și acum cu masa de dimineață. Hai doar să ieșim puțin la plimbare prin grădină... Copaci plini de zăpadă, fulgi ce ne lovesc fața, valuri albe printre pruni... O feerie...

Observați ceva mai puțin obișnuit la poarta din imaginea de mai sus? Cum am mai fost prin grădină și o cunosc cu ochii închiși, ieșim pe o poartă laterală cu gândul de a reveni pe drum după căpițe. Parcă am mai coborî puțin spre casa vecinilor... Trecem pe lângă grajd și la casă vedem o femeie care ne cheamă în casă la o prăjitură. Cât de simplu și frumos! Tocmai ce a dus în casă niște lemne pentru mama ei care acum e coborâtă jos în sat la biserică...

O urmăm și facem și potecă pe unde mergem. Ea și fata ei, Georgiana, merseseră pe alte poteci să dea la animale... Pe aici nu au făcut urmă... Chiar glumim pe seama asta: uite, au venit să ne facă potecă! În casă la căldură aflăm că îi spune Nina și că sunt buni vecini cu Gina și Dudu. Păi cum altfel, să nu se ajute oamenii unii pe alții la munte și în condiții grele... Intrăm în bucătărie unde e cald lângă sobă și ne servește cu un pahar de țuică fiartă și cu niște prăjituri foarte bune făcute în casă. Că aici ei au aproape tot ce au nevoie, rar mai cumpără câte ceva! Mai vin și doi frați ai Georgianei și prietenul ei și stăm la povești la căldură. Fără să ne așteptăm, Nina scoate dintr-un dulap două perechi de șoșoni înalți de lână. ”Ăștia sunt pentru voi!” Abia acceptăm. Cum am putea să mulțumim pentru cadoul făcut așa unor străini veniți pe nepusă masă? Măcar cu o poză de familie la care fetele, timide, nu vor să iasă... Nu știu cum sunt oamenii de pe aici că parcă te simți acasă la oricine te-ai duce... Până la poza de familie dăm un pic zăpada adunată în fața ușii, doar o mai trece efectul țuicii... Poza și pornim la drum că suntem așteptați... Poza este chiar dovada că băieții chiar dau zăpada la o parte... Urcăm pe lângă casă și pe uliță, pe lângă căpițele Dilimoților și pe drum ne îndreptăm spre casă.

Mai vorbim puțin cu al nostru paznic ce latră să rupă lanțul (îl și rupe ceva mai încolo, sigur nu de la prezența noastră) și revenim la Dudu și la Gina și apoi încă puțin la tanti Maria. Până să intrăm în casă, ne întâmpină nea Milică și ne povestește câte ceva despre casa bătrânească și din ale lui vii amintiri. Îl salutăm cu drag și intrăm la masă în casă (cu toții lucrăm la cartofii prăjiți) și apoi mergem la tanti Maria în ”bojdeuca” ei. Nu știu dacă așa se spune pe aici și tare îmi place cum își alintă cămăruța ei mică și mai bogată decât multe case mari! Ne place să o auzim povestind și căutând poezii și lăsăm microbuzul de prânz. Plecăm cu cel de 17.30! Timpul trece fără să ne dăm seama și se face ora 16.00. ne luăm rucsacii aproape goi și peste o jumătate de oră suntem pe ulița care ne coboară în alte 30 de minute la Căminul Cultural de unde luăm microbuzul spre Câmpina (același șofer, aceiași 6.5 lei/persoană).

E prima dată când merg iarna în Pietriceaua și drumul pe Valea Lupului e superb. Copacii sunt plini de zăpadă, cu crengile lăsate, serpentinele se scurg una după alta la vale, trecem curând pe lângă căminul de bătrâni și intrăm în Brebu și mai apoi pe lângă lacul și mănăstirea Brebu. Altă dată le vom vizita, acum sunt mai importante vizita și povestirile Mariei Dilimoț. Microbuzul trece valea Doftanei și în Câmpina coborâm înainte de a ajunge la autogară. Trebuie să ajungem la gară cât mai repede la tren și scurtăm pe străduțe intuitiv până la valea Prahovei și apoi la gară la casa de bilete. Trebuie să ne grăbim puțin și avem noroc că doar e nevoie de o viză pe biletele luate dus-întors (reducere 10% față de prețul integral al biletului). La fix urcăm în trenul regio care la 18.40 pornește spre București (20.41).

Ca și în vizitele trecute la familia Dilimoț, am avut parte de atâta căldură și bucurie sufletească pe care doar niște suflete de adevărați români o pot oferi!

La oameni faini în Pietriceaua 21-22.11.2015

Motto:

”Pietriceaua e un sat

Peste munte cocoțat

Parcă cineva-ntr-o doară

A luat casele în poală

Și le-a aruncat așa

Și pe deal și pe vâlcea”

Colegi de tură: Vali, Simona, Emil Engel, Cezar Partheniu

De ceva vreme plănuisem cu Emil să mergem în acest week-end la stâna lui Cornel Secăreanu din partea de sus a Pietricelei. Emil ne-a anunțat prezența și nu puteam să ratăm muzeul Mariei Dilimoț din partea a mai de sus a Pietricelei (nu chiar din Vârf, ceva mai jos). E suficient ca să întrebi de familia Dilimoț și oricine din Pietriceaua știe să te ducă la ei! 

Ziua 1 - sâmbătă 21.11.2015

Cum nu avem drum prea lung de făcut, plecăm mai târziu decât de obicei spre valea Prahovei (7.40 cu regio din București Basarab). Înainte de ora 10.00 suntem în Câmpina și ne pornim la drum după o vizită în trecere prin parcul de lângă gară (mai precis aflat în Poiana Câmpina). Cu siguranță mareșalul Alexandru Averescu avea o mustață interesantă, cea din bustul din centrul parcului ne pare tare comică... Trecem podul și urcăm la dreapta spre oraș. După niște covrigi ieftini și buni și câteva schimburi de vorbe cu cățeii de după garduri, urcăm la stânga pe niște scări arhitecturale care ne scot în strada Mărășești (spun asta pentru orientare, acum ne lăsăm conduși de Emil spre centru și autogară). Strada e interesantă și are case foarte faine, în special pe partea stângă. Este chiar o casă părăsită (probabil un fost centru cultural) în curtea căreia copacii au plăcuțe descriptive ca la orice grădină botanică (da, eu consider și parcurile cu astfel de plăci și explicații un fel de grădini botanice!). 

Ieșim în bulevardul Carol la blocul neterminat și mergem la dreapta printre magazine pâââână la casa Tineretului. Interesant cum de în curtea casei de cultură este o sondă acum nefuncțională. Explicabil exponat ținând cont că în apropiere este una din cele mai vechi zone de explorare petrolieră de la noi (cine e curios, poate să se documenteze despre zona Buștenari, unde eu încă nu am ajuns). În spatele casei de cultură este autogara de unde vom pleca spre Pietriceaua. Cum aflăm că mașina pleacă abia la 12.30, avem de stat vreo oră în care ne tolănim la soare (sau la plimbare prin magazine, fiecare cum are chef). 

Microbuzul ne duce într-o jumătate de oră în Pietriceaua, admirând pe rând zona petrolieră lacul Peștelui, trecerea peste apa Doftanei, urcarea și drumul prin Brebu (lac, mănăstire) și pe drumul asfaltat până în Pietriceaua în centru. Aici ne întâmpină ”Steaua Păstorului”, monument ridicat în 2011 cu ocazia a 450 de ani de atestare a comunei și în memoria eroilor căzuți în cele două războaie mondiale.

În urcare lăsăm pe dreapta biserica satului (monument arhitectural în care am intrat altă dată) și până sus la capătul asfaltului ne luăm la întrecere cu o tânără pereche cu căruța. E pantă destul de mare și calul se opintește de câteva ori, pentru noi pe jos e mult mai ușor. Câinii își fac treaba lătrând de după garduri (și chiar îi felicităm pentru munca depusă), caii curioși vin la gard pentru ceva poze (glumesc, cred că de fapt așteptau ceva de mâncare!).

Regrupăm la capătul asfaltului (de unde la stânga merge ulița spre casele de sus și apoi pe islazuri și prin pădure spre vârful Păltinetu) și facem la dreapta spre casa familiei Dilimoț. Știau că venim și ne așteptau cu drag! Dudu ne primește prin curte, își lasă o vreme treaba și ne conduce în casă. E tare plăcut la oamenii ăștia. Pornind de la Maria Dilimoț, sufletul artistic al satului, și continuând cu Dudu și harnica lui soție, Gina, copiii lui și chiar nepotul cuminte și ceva mai timid (doar la început), toți sunt niște suflete de nota 20. Povestim de toate, ne plimbăm pe la animale, prin livadă și prin povești care mai de care și aproape că se lasă seara... Să tot stai și să trăiești în astfel de familii harnice. Toți robotesc de când se luminează și până la înserare, altfel nu ai cum să grijești de atâta avere adunată cu brațele. Fiindcă tanti Maria, povestitoare a locului asemeni marelui Nică de pe ”Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul” (scriind acum îmi aduc aminte de turul țării din 2004 când am petrecut câteva zile faine prin nordul Moldovei la buni prieteni de familie și de cartea ”Amintiri din copilărie” veche de la mamaie, cu coperți cartonate groase maronii și legată cu ață, carte pe care o păstrez cu sfințenie ca pe una din cele mai mari comori ale copilăriei), este un munte de istorie și de artă vie a Pietricelei. După cum bănuiți, numele Dilimoț vine de la moții din Apuseni. Vă închipuiți câte vremuri au trecut peste oamenii curați veniți tocmai din valea Arieșului și stabiliți prin dealurile de aici? Cred că toată ziua de am sta să povestim, tot ar mai fi ceva de spus. 

Că veni vorba de drumuri, Maria Dilimoț își îngrijește singură de căsuța ei făcută doar de ea ”cu mîinile astea două” și până la căsuță (pe care de altfel o vom vizita mâine) ne oprim la cămăruța ei mică, din paiantă în care se simte mult mai bine decât în casa mare a băiatului ei, Dudu. Aici, în cămăruță are de toate, apă, sobă, masă, patul ei drag de lemn, cărțile de rugăciune și de poezii. Fiindcă ea, femeia simplă de sus din sat, este o culegătoare de poezii și cântece, o iscusită lucrătoare în toate cele, o extraordinară bunică și organizatoare de șezători pentru păstrarea și transmiterea tradițiilor! Ne povestește de soțul ei cu care s-a înțeles de minune și care s-a stins acum câțiva ani. Parcă atunci când ne descrie cu lacrimi în ochi ultimele lui momente, reușește să ne transpună chiar lângă patul celui pe care l-a iubit toată viața, celui care i-a fost alături și a încurajat-o în toate cele făcute de ea, un simplu cioban ale cărui fluiere au bucurat mioarele și oamenii și pe care le puteți vedea în casa-muzeu. Chiar cu sfială ating vesta și cămeșa omului, îi admir fluierele și îi îmbrac gluga de lână cu care mergea cu oile (toate astea mâine de dimineață). Fiindcă oieritul nu e muncă simplă, trebuie să cunoști oaia și să ai grijă de ea, nu să o lași pradă animalelor sălbatice, trebuie să știi să o aduni și să ai samă de ea peste iarnă. Așa ne povestește Dudu, băiat-bărbat harnic care duce mai departe obiceiurile bune ale părinților... Cu Dudu voi merge tot mâine să aranjeze cele două lemne la căruță. Nu știu dacă au vreo denumire specială cele două lemne care stau pe părțile laterale ale calului, știu doar că atunci când îs doi cai la căruță îi spune oiște. Și lemnele se aranjează și se curăță după cal, nu merge așa ușor la orice cal pus la căruță...

Pe seară vine băiatul lui Dudu, și el om în toată firea cu copil (copiluțul e tare drag și le spune tuturor ca doar eu sunt prietenul lui fiindcă am știut să mă joc și să vorbesc cu el), și ne spune că a auzit ursul mai sus într-o grădină. Era așa un fel de miorlăit mai gros și apoi s-a auzit mersul gros al ursoaicei prin desiș. Mergem și noi până la crucea de piatră de la gardul cu pricina și bineînțeles că nu vedem nimic. Ursoaica plecase de mult, ce era să ne aștepte pe noi? La întoarcere începe să bureze un pic în compania simfoniei vântului (că aici bate vântul mereu mai mult decât în tot satul) și peste gard pe partea cealaltă a uliței față de casa lor auzim un fâșâit în iarbă. Ce să hie? E un arici speriat un pic de apariția noastră și mai ales de lumină. Îl liniștim și vedem că nu se mai strânge și nu mai pufăie cum fac de obicei aricii când se simt amenințați. Tare simpatic este...

Înainte de înserare, plecasem cu toată familia puțin la plimbare, așa ca să mai luăm ceva aer. Am urcat cu sau fără lumină pe ulița plină de pământ ce urcă spre Vârf și apoi am mers puțin la dreapta (locuri noi pe unde nu mai fusesem) și apoi la vale prin grădini (nu ale lui Dudu, ale unui văr de-al lui) am ajuns acasă ceva mai aproape față de crucea de piatră și locul ursului de mai sus. Fiindcă ursul și mistrețul nu au nici o jenă să se arate pe aici și să strice culturile oamenilor. Chiar și lor le-au distrus niște porumb în curte și cu câinii de față...

Mai sus vă spusesem de planul cu stâna lui Secăreanu... Cum să mai pleci acum pe ploaie și răcoare când prietenii cu care ai venit se simt atât de bine? E cumva și zi festivă și abia așteptăm un pește, un pahar de pălincă și un bulz făcut în casă. Nu mai mergem sus, stăm aci în seara asta și mâine om mai vedea. Probabil că vom coborî spre Lutul Roșu pe partea ailaltă a muntelui...

Ziua 2 - duminică 22.11.2015

Dimineață mohorâtă și un pic ploioasă... Și te mai trage și la somn... Totuși nu putem lenevi prea mult, și așa oamenii sunt treji de la luminare pentru animale... Doar văcuțele și calul, porcii și găinile, căinii și motanul le umplu ograda și le grijesc ca pe niște membri ai familiei... Mai stăm un pic prin curte și livadă, mâncăm cu toții de dimineață și primim/primesc vizita unor tinere vecine pentru a lua niște untură. Tare sunt cuminți, timide și îmbujorate de întâlnire și de răcoarea de afară... Până să mergem la căsuța-muzeu, facem o pauză la beciul Mariei Dilimoț de ne dovedește încă o dată că și acum, în partea cea mai grea a vieții, nu acceptă să se lase pacoste pentru copii și se grijește singură să aibă de toate. Mai acceptă invitații la masă de la Dudu, îi sunt dragi copiii și nepoții și în principal se bazează pe ea cum a făcut toată viața. 

Că vazurăți mai sus, are în beci dovleci (chiar ieri ne-au întâmpinat cu o supă de dovleac cu smântână), are morcovi, are gemuri, are cartofi, are țuică, are mălai, are rezerve de tot felul pentru iarnă... De pe masă, din casă (cam de pe unde îs gutuile dintr-o poză de mai sus), îi dă cheia cu șnur roșu lui Emil și mergem la căsuța ei dragă. A construit-o doar cu mâinile ei, are două camere pe care le grijește și le zugrăvește cât de des poate... Am mai intrat și cu alte ocazii în muzeu și de fiecare dată descoperim câte ceva nou. Fiindcă, repet, tanti Maria are mereu câte o amintire sau câte o poveste pe care nu am mai auzit-o. Acum de exemplu ne arată cu mândrie perdelele pe care chiar ea le-a cusut, ne scoate la un moment dat un sul de pânză țesut cu mâna ei, ne recită din alte și alte poezii, ne povestește de mașina de cusut Singer cu care a făcut multe din ce vedem aici (mașină de cusut Singer de peste 100 de ani are și mama de la mamaie și tare bucuros îmi e sufletul când o văd pe mama reparând câte ceva la mașină), ne arată fluierele și costumul bărbatului ei și chiar găsesc naiurile cu care încântau oamenii pe acasă și pe la festivaluri de tradiții și muzică populară, ne arată opincile făcute de ea în timp, ne arată multe din iile adunate ”de la măicuța și de la tătucul ei” sau culese din sat și păstrate pe pătuțul lui Dudu sau în cufărul greu de lemn... Chiar din cufăr scoate o ie, un șorț și o basma și se aranjează cu ele să îi facem poze. Tare dragă și faină e, chiar așa cu toată greutatea și oboseala pe care i-o dau multele haine puse pe ea. Știu că nu înseamnă mare lucru pentru unii, dar chiar și ciorapii de lână groasă o aduc mai aproape de sufletul bunicilor adevărate, așa cum am avut și cum oricine își dorește să aibă/să fi avut... Și să vă spun și ceva la care nu mă așteptam: tanti Maria ne arată cioarecii și gluga soțului ei și chiar mă roagă să pun gluga pe cap să facem poze. Ca să vadă și alți oameni cum se purta... Să vă mai spun și de tablourile lucrate de ea din mușchi și frunze adunate cu grijă și aduse cu ajutorul căruței. Era să zic cu Dudu, dar nu e musai adevărat! Când nu mai avea alt om prin preajmă, chiar tanti Maria se urca în căruță și mergea în pădure să mai adune una-alta din cele trebuincioase pentru casă... Ne arată o poză cu Grigore Leșe care a fost încântat să vadă câte a adunat aici tanti Maria... Găsim pe masă cărți despre Pietriceaua, semn că nu numai noi suntem atât de bucuroși de adunarea tradițiilor... Găsesc un braț de diplome și tanti Maria e foarte timidă când vine vorba de diplome: ne-au dat pe la șezători, pe la festivaluri... nu știu de ce ne-au dat și la concursul sportiv... Și surpriza cea mai mare a zilei vine imediat: o ie de 180 de ani peste care dau din întâmplare în cufăr! E tare frumoasă și tanti Maria o aranjează la gât pentru poze... 

Cu greu ieșim din muzeu fiindcă tanti Maria are câte o poveste la fiecare obiect de acolo: ba la covata de pe sobă, ba la fuioare sau la roata de tras fir, ba la lâna adunată și pregătită pentru lucrat, ba la războiul unde ar trebui să mai țeasă când o mai avea timp, ba la găleata din lemn cu storcător pe mijloc pentru a scurge brânza, ba la perdele sau la fiecare ulcică de pe masa mic, rotundă de lemn (așa cum aveau și bunicii mei olteni la mesele copilăriei), ba la vechiul război acum sprijinit de casă afară... Chiar și când iese în pridvorul casei, tanti Maria are zâmbetul ei vesel că a câștigat niște suflete și cu speranță că îi vor duce copiii mai departe munca și că nu va dispărea. Chiar unei nepoate de-a tanti Mariei îi voi spune peste câteva zile să păstreze cu orice preț comoara ce le-a făcut măicuța...

Mai mergem puțin în bucătărie pentru masa de prânz (asta după ce strângem hainele de pe sârmă că începe să plouă și să le ude) și Dudu ne face o surpriză: se străduie să repare cimpoiul la care nu a mai cântat de mult și încearcă să ne cânte ceva. Se vede în el dragostea pentru pământ și pentru tot ce e legat de pământul strămoșilor. Aici ca să o duci bine sunt suficiente două lucruri: să ai pământ și energie să îl lucri! Pământul cu toate ale lui este comoara cea mai de preț a țărișoarei noastre, nu înțeleg de ce unii își trădează țara vânzând bunul cel mai mare al ei! 

Cam pe la miez de zi ne salutăm caldele gazde și pornim la drum spre Lutul Roșu. Nu singuri, ci îndrumați de Gina, nora Mariei Dilimoț. Tot are niște treabă la fratele ei din Lutul Roșu... Trecem de crucea de piatră și oprim puțin la un vecin să ne arate păstrăvăria. E un bazin cam de 20-25 mp adând de 4-5 metri, adaptat cu supraplin și cu scurgere naturală. Poate altă dată îl onorăm cu prezența... La plecare ne salută și ne dă o sacoșă întreagă de mere din pomii din curte. Ce om!

Urcăm pe uliță printre case tare faine și nici nu ne dăm seama când ajungem în coama dealului. Puțin după coamă ulița începe să coboare și noi facem stânga în urcare. Gina știe drumul și fără lumină că doar l-a făcut de zeci și sute de ori de la ea de acasă din Lutul Roșu până la noua casă la Dudu. Sunt amândouă familiile de poveste! Gina ne duce printre căpițe, pe ulița plină de frunze, pe lângă casa unde se mai fac câteodată tabere, prin grădini sau pe sub zone stâncoase ascunse prin dealurile acum fără frunză...

Ajunși la fratele ei, suntem primiți cu căldură în casă ca cei mai buni prieteni. În bucătăria mare cu soba duduind ne încălzim repede și chiar Vali parcă s-ar lipi de sobă de bine ce e! Mai stăm puțin de vorbă și cu doctorul de animale (veterinar) care venise să facă un tratament porcușorilor veseli. El ne povestește și acum, și în drum la vale, de viața grea pe care o au oamenii și mai ales copiii. Până să aducă microbuze și chiar și acum, sunt copilandri care coboară 5-6 kilometri până la șosea de unde îi poate lua microbuzul de școală...

Mulțumim gazdelor pentru primire și pentru merele pe care insistă să le luăm cu noi și coborâm la asfalt. Așa aflăm și vedem un pic din locuri, nu prea mult fiindcă plouă și pornim la vale pe drum vreo trei kilometri până la stația de mașină (jumate pe drumul de pământ pe sub malurile de pământ roșu și cealaltă jumătate pe asfalt). Refuzăm câteva invitații la un pahar de țuică și ajungem la stația galbenă de autobuz.

După 10-15 minute vine microbuzul care ne duce până în Ploiești în zona de nord. Aici Vali e acasă și știe bine autobuzul care ne duce la Gara de Vest pentru trenul clasic de întoarcere spre casă (20.48 în București). 

Și acum, la aproape o lună după plimbare, vedeți că am în minte și în suflet toate amănuntele și toată dragostea ce o poartă Dilimoții pentru pământ, tradiții și oameni (câți or mai fi oameni!)

Am început cu niște versuri mai puțin cunoscute, termin cu altele mai cunoscute publicului mai larg (Vali Sterian - ”Cântec de oameni”):

”Hei, aici la noi

Pe acest pământ

Oameni buni au fost,

Oameni buni mai sunt”