RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 5

RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 5

Dupa o noapte calduroasa si placuta, vom porni in ultima zi a acestei ture extraordinare. Harta imi arata ca am de parcurs o distanta destul de mare (cred ca peste 25 de km) si vremea nu pare sa tina cu mine. De fapt era exact ceea ce ma asteptam si nu am avut de ce sa ma plang! Singur m-am inhamat sa fac acest lucru si ca urmare placerea acestei ultime zile ploioase si albe a venit sa incununeze tot ce am trait in aceste zile.

Trezirea mi-a dat-o cam pe la 6.30 soarele care abia se hotarase cu cateva ore in urma sa treaca dupa orizont. Inca era caldurica in camera si poate chiar prea cald. Ies de sub plapuma si observ ceea ce nu mi s-a mai intamplat de mult: transpirasem in somn de caldura. Deci pot sa spun ca ma simt acasa fiindca doar acolo ma simt asa de bine. Doar ceata si ploaia de afara imi aduc aminte unde sunt si ma trezesc la realitate. Asa ca mananc ceva de dimineata (din putinul care mi-a mai ramas), imi strang hainele complet uscate, dau un pic cu matura ca sa las curatenie mai mare decat am gasit si ies pe geamul pe unde am intrat inchizand cu grija zavorul si acoperind spartura in geam. Imi iau apa de la izvor, mai fac cateva poze si pornesc la drum (7.15).

Cobor vreo 20 de minute in continuarea vaii pe care incepusem cu o seara inainte pentru a ajunge in ceea ce se forma spre valea Vinddalen. De la cabana aveam impresia ca intru intr-un nou fost fiord. De la ploaia "nebuna" ce a curs toata noaptea, apa de langa cabana curge vijelioasa pe langa poteca mea. Abia reusesc sa fac cateva poze cu aparatul care comenteaza la umezeala totala.

Stiam ca poteca face stanga pe Vinddalen printre doi giganti stancosi (668 si 713m fata de cei cca 600m unde ma aflu acum).

Pornesc pe vale printre picaturile care imi deschid cateodata peisaje verticale pe ambele partii ale vaii. Un mic strat de padurice scunda lasa locul peretilor sa se inalte spre cer. Eu abia le vad baza peretilor si cateodata si varfurile. In 30 de minute coborasul pe vale se linisteste si ajung la Tyrojuvet, zona mlastinoasa de unde se separa traseul meu pe marginea realtiva a fiordului. Identific intersectia dupa stalpul instalat aici si vad ca spre Skrøylå trebuie sa fac dreapta. De fapt identificasem locul inainte sa vad stalpul fiindca vazusem varful de 600m pe care trebuia sa il ocolesc prin spate.


Fac o pauza de 5 minute pentru necesitati si ma pregatesc sa trec raul umflat. Gasesc o trecere pe cateva pietre putin acoperite de apa. Aveam bocancii uzi si doar temperatura scazuta m-a facut sa tresar putin cand am simtit-o in bocanc. Am sarit repede pe cateva pietre pana pe partea cealalta a apei. De aici urc printr-o padure de mesteceni care acopera panta de 40 de grade strabatuta de un parau la fel de suparat ca toate apele de pe aici. In 20 de minute T-urile rosii ma duc in saua din spatele varfului. Sunt acoperit in totalitate de ceata si pozele ce ar fi iesit aici ar fi fost albe complet. Fac stanga dupa varf si am parte de o scena extraordinara. Ma aflu pe o brana sub peretele vertical din dreapta. Sub mine vad primele stanci la vreo 50 de metri si totul pare sa se arunce in adancurile albe. Doar atat se putea vedea in jos:

Poteca ma duce la dreapta acestui perete si ma trezesc la coada unui lac intre doi pereti la 60 de grade inclinati spre lac. Harta imi spunea sa ocolesc pe stanga. Dar aici e perete!!! Ridic ochii de sub gluga plouata a gecii si zaresc un semn rosu pe perete mai sus. Deci trebuie sa gasesc o brana sa urc si pasii par sa ma duca singuri pana sus. Lacul Stakklitjørna se intuneca in ceata sub mine in urmatoarele cateva minute. Din muchie cobor pe o treapta stancoasa si apoi spre lac printr-un valcel impadurit pe care il parasesc spre stanga. Speram sa nu mai am de-a face cu limbi de zapada si aici trebuie sa traversez una care se afunda in lac. De data asta e mai simplu fiindca e dezghetata si nu am probleme la trepte (ca ieri).

Trec de acest lac si urc prin mlastina de deasupra lui. Pana sa ajung la lacul urmator, semnele ma conduc spre dreapta printr-o zona pur alpina. Pietrele par sa se pravaleasca din toate directiile si iarba abia se mai vede pe firele de vale. Directia mi se pare un pic ciudata si totusi urmaresc semnele fara retinere. Urc pana aproape sub varful sudic al lui Rundvassknuten (713m) si fac stanga intrand intr-o alta vale. De fapt este o mare curba de nivel sub acest varf, curba care ocoleste pe dreapta un lac partial inghetat.

Pete mici de zapada inca ma insotesc pe langa poteca. Ajung in saua de dupa acest lac si conform hartii trebuia sa incep sa cobor spre Rundavatnet (Lacul Rotund). Dupa sa incep o coborare usor descendenta pe partea stanga a unei caldari largi. Este exact caldarea acestui lac. Stalpii de lemn marcati si cateva T-uri pe copaci ma dirijeaza pe partea stanga a lacului. Ii vad forma rotunda si ma apropii de buza lacului. In jos vad cum continua valea mea.

Vad intersectia de dupa lac (10.05) si de aici urmez poteca marcata in jos pe vale. In descrierea circuitului fiordului, DNT spune ca de aici e drum forestier. Il vazusem dar eram convins ca poteca e mai scurta decat drumul. Asa ca ii dau bice pe poteca ce merge pe marginea dreapta a unui parau. La un moment dat vad ca poteca pare sa coboare la apa. Desi era si alta ptoeca ce mergea inainte, m-am gandit ca singurul scop pentru care poteca a coborat la apa este traversarea acesteia. Intr-adevar dupa un colt vad urmatorul semn si drumul forestier 50 de metri mai jos. Cobor la forestierul care venea cam de unde banuiam eu. Ploaia mi-a taiat elanul de poze si am continuat pe forestier pana la pescaria de la lacurile Endrane. Aici vad indicatorul spre Sollifjellet (561m) de unde pe vreme buna se vad platformele de la Hengjandeviga si Preikestolen. Cum vremea ma gonea din zona, am lasat acest varf in linistea lui si am pornit mai departe pe forestierul acum mult mai larg si mai amenajat. Ma mai uit o data in spate la albul din care am coborat, alb vazut acum de la cca 300m (10.40).

In 15 minute marsaluiesc pe drumul ce coboara pe marginea stanga a unei imense caldari ce tine in mijlocul ei cateva case si terenurile agricole din localitatea Fossmork. Am prilejul sa se ridice putin ceata si vad peretii nordici ai Lysefjord si apa neagra a acestuia. La 10.55 ajung la parcarea de la Skrøylå. Ploaia uda absolut totul, inclusiv singura masina ce sta in parcarea inconjurata de un gard. Ma gandesc ca e o mica sansa ca cei care au aceasta masina sa ma ajute cu cativa km si pornesc mai departe pe asfalt. Asfaltul face cateva curbe largi pe care eu le tai direct pe iarba pe sub linia de curent. Intre a doua si a treia curba o turma de oi speriate fuge din fata mea dupa un minut in care curiozitatea le blocase. Ajung la intersectia de unde pleaca drumul in dreapta sus spre Fossmork (nu e bun sensul pentru mine) si mai tai inca o curba larga pana in fundul vaii Eidalen. Ma ploua in continuu si nu am ce face decat sa merg. Imi propun sa fac semn tuturor masinilor care opresc cu speranta ca ma va lua cineva. Fac vreo 3 km in coborare pana in Nedreidane, localitate aflata pe malul lacului Eidavatnet aflat la 7m altitudine. Deci ca altitudine pot spune ca am terminat fiordul. Drumul face o curba larga de 1.5 km pe dreapta lacului pe sub peretii de 20-30 de metri verticali. Drumul ingust de o singura banda serpuieste la 10 metri deasupra lacului si ajung imediat la grupul de case numit Øvreidane. Aici este iesirea propriu-zisa la fiord. Oau, ce mare e fiordul!!! Cred ca are vreo 300 de metri latime si doar o barca turistica il strabate pe mijloc. Ma gandesc ca respectivii turisti au avut ghinion cu vremea asta si sper sa aiba parte de peisaje faine mai sus pe fiord. Eu pornesc pe soseaua ce ajunge pe malul fiordului. Dupa vreo 500 de metri fac o pauza necesara ;) si vad prima masina in spatele meu. Opresc la semnul meu si se ofera sa ma duca la feribot la Oanes. Era masina din parcare si proprietarii urcasera la o casa de vacanta sub Sollifjellet. Deci dorinta mea s-a implinit!!! Stam de vorba si imi spun ca ei de fapt merg in Stavanger acasa. Indraznesc sa ii intreb daca ma pot duce pana acasa in Svg si fac asta cu placere. Asa ca pe la ora 13.30 sunt acasa.

Rememorez fiecare moment din aceste zile si ma indrept spre casa plin de noi experiente si bucurii!!! Sper ca fiecare din voi sa fi gustat din cuvinte si cele cateva poze ceea ce inseamna salbaticia si frumusetea fiordurilor norvegiene!!!

RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 4 The Longest Day

RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 4 The Longest Day

Denumirea de "ziua cea mai lunga" se datoreaza timpului de peste 15 ore in care am mers aproape in continuu si poate intr-o oarecare masura e similara prin rezultate cu 6 iunie 1944, "ziua cea mai lunga" in care fortele aliate au debarcat in Normandia si au schimbat cursul razboiului. Tot astfel aceasta zi a schimbat un pic etapele acestui mare circuit. In termeni de efort si rezistenta, pot spune ca m-au purtat pasii mai mult decat speram initial. Fiind ultima zi cu vreme buna, am hotarat sa fac cat mai mult posibil din restul traseului pentru a avea cat mai putin ramas pe ploaie. Si veti vedea spre sfarsitul zilei si in ziua urmatoare ca ideea mea s-a concretizat destul de bine.

Mi-am propus ca trezirea sa fie cat mai matinala posibil imediat ce a rasarit soarele. Probabil ca m-am odihnit suficient de bine ca 5.35 eram in picioare ca sa pornesc la drum in ceea ce speram sa fie o etapa faina a turei. Si s-a dovedit a fi extrem de lunga si superba. In multele ore merse am facut peste 2200m diferenta de nivel. Am mancat ceva rapid de dimineata si am terminat cu cele cateva mici clatite pe care cele doua fetite daneze mi le lasasera pe masa (extrem de dragut din partea lor si ca urmarea le-am lasat multumirile mele scrise in norvegiana pe o hartie langa farfurie). La 6.10 am iesit cu tot echipamentul din cabana. Soarele inca nu trecuse de orizont si am avut prilejul sa fac cateva poze matinale.




Urmand harta si semnele spre norocul meu vizibile, am urcat direct spre platforma aflata la circa 1100m altitudine spre nord fata de cabana. Momaile si zapada inghetata m-au ajutat extrem de mult si pentru asta sunt recunoscator celor care au construit momaile si celor care m-au sfatuit cu o zi inainte sa plec dimineata de tot. Aici am putut vedea in toata spendoarea lui, platoul alpin ce formeaza in mare parte zona inalta din sudul Norvegiei. Pana in momentul de fata pot spune ca e un peisaj unic. Pe alocuri e plat, pe alocuri sunt pereti verticali, pe alocuri sunt vai glaciare si tot asa. La un moment dat vad o cornisa peste care se formase un pod la mijloc. Cu putine emotii si cu grija la fiecare pas, trec peste acel pod.

Cornisele, vaile pline de zapada, pantele inca inghetate, verticalele ascunse sub platosa alba, momaile care ma ghideaza fara gres si linistea imi sunt colegii de tura cei mai de incredere. Dupa o ora de la plecare ajung la altitudinea de 1100m unde drumul meu face 90 de grade stanga si incepe sa coboare pe un valcel spre salba de lacuri inghetate ce se lasa pana la cca 800m altitudine. Impresia e inselatoare caci dupa vreo 50 de metri de coborat pe valcel, marcajele o iau pe o brana in dreapta si le urmez intocmai. La un moment dat o curba de 70 de grade la dreapta ma pune in fata primului obstacol: o panta de zapada complet inghetata la cca 45 de grade. Acum sa te vedem, Cezare, ce face experienta ta fiindca sub tine stancile te arunca vreo suta de metri in jos. Testez zapada cu varfurile bocancilor si vad ca dupa cateva lovituri se formeaza mici trepte. La fel si cu mainile pot sa fac niste prize de sprijin in stratul inghetat de la suprafata. Asa ca ma pun cu fata la zapada si incep sa sap trepte in paralel. Am vreo 20 de metri de facut chestia asta si imi ia vreo 10-15 minute sa imi sap treptele usor ascendente care sa ma scoata din impas.

Problemele nu se termina aici. Urmatoarele zeci de metri sunt asemanatoare, dar zapada un pic mai moale imi creste viteza si depasesc pantele mult mai repede. Tot timpul privesc lacul din spate si imi aduc aminte de peretele ce se inalta din lacul Caltun spre varful Lespezi. E cam aceeasi inaltime si lacul de data asta are o forma triunghiulara.

Panta se linisteste si urmaresc momaile care coboara incet pe piciorul de munte de deasupra lacului. Vaile sunt superbe si parca as mai sta aici un timp. Stiu ca am mult de facut si abia astept momentul in care sa scap de zapada. Oho, asta va veni abia maine, dar e bine ca nu stiu acest lucru!



Deodata vad un stalp care ma bucura: e intersectia de unde se pleaca spre Kjerag. Zapada e atat de mare incat abia se zareste stalpul in zapada si cobor la el unde fac o mica pauza 10 minute de apa si un pic de ciocolata (7.50). La 8.00 pornesc mai departe pe un mic valcel. La un moment dat simt un zgomot ca de avalansa foarte aproape de mine. Imi dau seama de greseala facuta. In loc sa tin o muchie, m-am bagat pe valcel unde mergeam pe pod de gheata. Asa ca am bagat viteza si am iesit cat de repede posibil din valcel. Uitandu-ma inapoi am vazut ca riscul era destul de maricel sa ma afund in zapada. Uf ce bine ca am scapat in regula!!!

Merg cateva minute si aud o bubuitura in peretele din spatele lacului triunghiular. Fix in mijlocul lui vad cum o bucata de gheata s-a spart in bucati si se scurgea la vale. Asta inseamna ca temperatura creste periculos si trebuie sa plec din zona cat se poate de repede.
Momaile ma coboara pe un picior stancos si in gand multumesc ca pe aici nu mai am zapada. Coborarea se finalizeaza intre lacul Låtervikvatnet aflat la 870m si cel superior mai mic aflat la 880m.

Gresesc un pic poteca si cobor mai jos de trecerea raului dintre cele doua lacuri. Imi dau seama de greseala, identific curba de nivel de pe partea cealalta a vaii si urc pe unde pot pana la poteca marcata (8.35 trecerea raului).

Continui sa tai pantele inca inzapezite de pe stanga lacului Låtervikvatnet pana ce se termina acesta si vad ca poteca incepe sa urce un pic in stanga. Verific pe harta si se dovedeste a fi bine. Asa ca identific o sa aflata in capatul pintenului pe care ma aflu si hotarasc acolo o mica pauza.


Din scurgerea lacului se formeaza o spintecatura care coboara pana la fiord si se numeste Låtervikkjuvet. Seamana cumva cu cea din Reinaknuten din tura trecuta. Pauza de doua mere se incheie la ora 9.45 cand incep coborarea pe sub un perete vertical. Sub acest perete e o placa de gheata pe care o ocolesc pe niste trepte ierboase aflate in partea de jos a placii. Dupa 100m diferenta de nivel ajung intr-o zona aproximativ plata la 800m altitudine unde ma strecor printre o gramada de lacuri si laculete.


Peisajul se perinda cu repeziciune si in piciorul Skansen am convingerea ca ma aflu cumva pe Kvernafjellet si totusi urmaresc marcajele. Dupa o sa mai mica vad in fata un lac imens si poteca pare sa mearga pe stanga lui pe o placa de zapada. Incerc sa o traversez facand trepte. Asta functioneaza in partea insorita si inaintez repede. Cand ajung la partea intunecata, canci trepte. Totul e parca din piatra. Ups, ce fac acum ca intoarcerea e dificila! Nu pot sa ma las pe zapada ca ma duc fix in lac, nu pot sa inaintez. Gasesc solutia salvatoare: fac cateva trepte inapoi si urc prin rimaya zarita la marginea stancii. Imi functioneaza planul si reusesc sa trec pe deasupra peretelui care tine umbra ghetii. Pfuh, ce probleme am avut aici!

Trec de mlastina de dupa lac si urmatorul imi ofera aceeasi surpriza a placii inghetate ce coboara de data asta in apele lacului. Experienta imi spune sa evit direct zapada pe sus si fac acest lucru fara sa mai stau pe ganduri.

La lacul urmator am convingerea ca in dreapta e Kvernafjellet si ca urmare consider ca ma aflu intre cele doua lacuri de pe valea Kobbaskjerkværen. Fac dreapta printre placile stancoase si dupa ce urc pe o brana stancoasa, ma trezesc ca sub mine se arunca, 20 de metri mai jos, niste verticale care imi arata ca am gresit.

Bine ca am spirit de orientare si nu ma panichez cand pierd marcajele! Hotarasc sa urc pe picior pana gasesc marcajul. Panta ierboasa ma ajuta si in 15 minute dau de marcaj. Ce bine!!! Marcajul urca pe un valcel in dreapta si ma hotarasc sa nu mai fac prostii ca mai devreme si sa urmez marcajul. Aici am si ceva apa curgatoare si realimentez cu apa. Urc cand pe pietre, cand pe placi de gheata pana ajung la un platou cu un lac mare prelungit in stanga. Identific locul si imi dau seama ca sunt abia acum pe Kvernafjellet.



De aici urc in dreapta pe masivul stancos, urmaresc momaile marcate si in curand vad o linie de curent electric. Inca sper sa fiu deaspura lui Flørli si sa mai am putin de mers. Cand deodata vad in dreapta antena ce imi dadea sperante mai devreme. Ma indrept intr-acolo si abia acum imi dau seama unde sunt cu precizie: varful Kvernafjellet si aceasta este statia de retransmisie radio de pe acest varf (13.30). Sunt bucuros ca imi stiu pozitia exacta si ca am curent sa incarc telefonul ca sa mai am baterie. Dau cateva mesaje acasa si vorbesc cu colegul meu din Norvegia. Il rog sa imi confirme ce stiam eu despre vreme pentru duminica si ii spun cam pe unde sunt, ca intentionez sa cobor la Flørli si a doua zi sa vin acasa. Mai las telefonul la incarcat 30 de minute si fac cateva poze in jur. Niste cubulete de zahar gasite in statia de supraveghere imi redau fortele. La 14.10 pornesc mai departe pe traseul marcat spre intersectia de la lacul Store Flørvatnet. Pana aici cobor pe un picior stancos si fara pete de zapada.


Linia de curent electric coboara pana la aceasta mare intersectie si indicatoarele arata ca traseul face spre stanga pe un drum forestier. Eu verific harta si obiectivul urmator se afla pe marcajul din dreapta pe care il si urmez pe un alt forestier inexistent pe harta. T-urile foarte mari ma ghideaza fara probleme pana la buza lacului Ternevatnet la baraj (15.15).



Aici incepe ceea ce se numeste Flørlitrappen. Este o conducta de apa care coboara pana la fiord si e insotita de 4444 trepte care coboara cand pe linia funicularului, cand pe langa aceasta. Panta ajunge pana la 51 de grade in anumite locuri si cablurile folosite ca siguranta langa trepte sunt uneori de mare ajutor. Desi sunt placi pe care se anunta ca treptele si linia de funicular sunt interzise publicului, acestea nu mai sunt in utilizare de vreo 20 de ani si au devenit obiectiv turistic. E interesant sa cobori peste 700 de metri intr-o ora si 20 de minute. Adevarul e ca de la atatea trepte de lemn te mai ia ameteala din cand in cand si este nevoie de cate o pauza. Imaginati-va cum ar fi sa coborati aproape in continuu un bloc cu 200 de etaje!!! Am fost asa de concentrat la trepte incat pozele au fost extrem de putine. Totusi vedeti cateva ca sa va faceti idee.



Si uite asa la 16.25 am ajuns la nivelul apei la 0 m altitudine. Stiam ca aici gasesc o cabana deschisa a DNT. Am cautat cursele de feribot spre Stavanger si am aflat ca prima cursa era abia a doua zi la 15.30. Si ce era sa fac pana atunci? Am identificat si cabana DNT (e ultima si cea mai sus in padure) si am facut 10 minute pana la ea. Cabana e deschisa si cercetez conditiile din interior. Pretul e de 285 nok si nu am schimbat atat. Prefer sa nu folosesc contul bancar si ma hotarasc sa pornesc mai departe spre Flørlistølen sau chiar Skåpet (imi facusem socoteala ca am vreo 3 ore de mers pana acolo si acum era ora 17.20). Deci ar fi trebuit sa ajung pe lumina. Imi umplu sticla cu apa in cabana, inchid usile ca sa nu intre oile si pornesc in sus spre Flørlistølen. Am vreo 300 de metri diferenta de nivel pana la prima cabana privata si trag destul de tare pe piciorul de munte ce ma urca rapid in altitudine. La 17.55 ajung la Flørlistølen care e inchisa cu lacat si ma hotaraste sa merg mai departe. Conform hartii, mai am de urcat 50 de metri diferenta de nivel pana la Kallalistølen (doua case pierdute in padure) si apoi diferenta pana la 800 de metri pe o vale usor ascendenta. Poteca este marcata bine si ca urmare orientarea este destul de evidenta. Pe rand Stegafjellet de 758m si Sauafjellet de 892m trec prin dreapta mea (sau mai bine zis eu prin stanga lor intr-o urcare continua). Verific harta si dupa Sauafjellet fac dreapta printr-o sa aflata intre acest varf si un platou aflat la 818m in stanga. De aici incepe drumul suedez sau Svenskvegane (18.50).

Urmez cu sarguinciozitate semnele care ma coboara incet-incet pe o vale spre vest. De doua ori ma trezesc in fata unor trepte de zapada pe care le cobor usor alunecand pe zapada. De data asta riscul de a intra in lac se rezuma doar la niste smocuri de iarba sau vreo balta mai mica. Oricum aveam bocancii complet uzi si nu mai conta alta apa nici macar psihologic.
Pe stanga depasesc niste lacuri inghetate si vremea incepe sa se tulbure. Norii din ce in ce mai alburii isi fac aparitia si imi dau seama ca in curand va incepe sa ploua sau cel putin sa bureze mocaneste. Imi pun pe mine geaca in loc de vesta pe care am avut-o pana acum si continui drumul. Tot ocolind lacurile la un moment dat imaginea mi se lumineaza si realizez exact unde sunt. In dreapta mea se lasa sub un perete Kvernavatnet, un lac alungit si inghetat aflat la 778m altitudine. E bine! Sunt destul de aproape de cabana si nu o voi vedea decat inainte cu 5 minute sa ajung la ea.

Dupa coada acestui lac incepe o coborare de vreo 100 si ceva de metri diferenta de nivel pana la cabana. Acum incepe sa ploua destul de serios si nu prea mai pot face poze. Dar acest lucru e secundar. Important e sa ajung la cabana si sa imi gasesc un loc unde sa dorm. In 20 de minute de coborare abrupta pe drumul suedez zaresc cabana Skåpet si parca mi se ia o piatra de pe inima. Rasuflu usurat si primul lucru la care ma gandesc este ca cel putin C-ul cabanei (remember WC fara apa) e deschis si pot atipi acolo in folia de supravietuire (20.45). Umplu sticla cu apa din izvorul apropiat si norocul imi surade. In geamul de la bucatarie e o spartura acoperita cu un carton. Imping cartonul, deschid geamul si reusesc sa intru in cabana. Oau, parca mi-ar fi pus Dumnezeu mana in cap! Mai bine de atat nu se putea! Gasesc mancare, soba utilizabila, chibrituri, lemne, lumanari pentru lumina, ce sa mai un adevarat lux! Ii multumesc in gand lui Dumnezeu ca ma fereste de ce e mai rau, ma schimb de hainele ude pe care le agat la uscat in cuier, ma apuc sa fac focul in soba care se incalzerste in vreo 40 de minute. Am noroc de lemne uscate si subtiri care intretin focul cu usurinta. Cand s-a incalzit suficient, las lemnele sa arda si mananc ceva de seara. Inviorat dupa masa si cu caldura in camera, fac cateva poze la apus prin perdeaua de ploaie si ma bag in plapuma sa o incalzesc. Cred ca am si atipit vreo ora de bine ce era si ma trezesc cu grija focului. Mai ramasese doar jar si mai pun cateva lemne pe care le aprind imediat. Cam pe la 22.30 deschid un pic geamul sa am oxigen, las lemnele sa arda si sa se faca jar aproape stins si ma bag la somn definitiv (cca 22.30). E mult mai bine decat am sperat.

RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 3

RT Lysefjord rundt 12-16.05.2010 day 3

Va intrebati cat mai e de citit? Nu pot sa spun exact acest lucru, cert este ca inca nu am ajuns in capatul estic al fiordului, deci concluzia o trageti singuri. Oricum tura asta e incununarea a tot ceea ce am vazut pe aici in materie de natura. Astazi va voi intoarce un pic in sezonul care e pe sfarsite si vom inota putin prin zapada ca antrenament pentru ziua urmatoare. Hai sa o luam pe indelete si ceva mai detaliat (cum imi e obiceiul).

Asadar soarele m-a intampinat astazi chiar mai repede decat pana acum. La 6.15 m-a mangaiat pe fata cu cateva raze calde si m-a facut sa ies din plapuma calduroasa. Parca mi-ar fi zis : Gata, Cezar, iti ajung 12 ore de somn! E timpul sa pornesti la drum!!! Ceata era destul de jos adica pe la 550m si vremea suficient de calda pentru ziua planuita destul de scurt. Asa ca mananc ceva de dimineata, urc in pod plapuma si salteaua care mi-au fost de un real si odihnitor ajutor, imi strang rucsacul, umplu sticla cu apa si inchid casa in care am stat in aceste ultime ore.

Mai fac ultimele poze sub ceata si la 7.15 pornesc pe potecuta nemarcata spre marele traseu de ocolire a fiordului: Lysefjord rundt. La vederea T-ului rosu fac dreapta spre saua identificata cu o seara inainte si dau de o placa din lemn ce marcheaza un cimitir al eroilor englezi cazuti in al doilea razboi mondial (1942).

Continui pe drumul ascendent care nu pare sa se sperie de ceata in care ne avantam amandoi cu curaj (eu si drumul). Urc pe semne si pe sub linia de curent ce imi aduce aminte de cabina din Solden, Austria din iarna trecuta si de multele dati cand am trecut prin marea de nori in diversi munti de-ai nostri si nu numai.

In 35 de minute ajung in saua aflata la 660m altitudine unde dau de drumul asfaltat. Ce vise si sperante aveam eu ca aici sa gasesc vreo ocazie pana in Lysebotn! Unde sa gasesti ocazii cand drumul e blocat de cateva limbi de zapada??? Intr-un fel m-am bucurat ca nu se poate merge cu masina fiindca aveam ocazia sa merg pe un mini-Transfagarasan superb. Pe asfalt fac dreapta si merg pe o curba de nivel usor ascendenta care ocoleste valea Moltedalen si apoi strabate pantele de deasupra lacului Fyljesdalsvatnet in jurul altitudinii de 700m. Aparatul s-a cam blocat din cauza umezelii foarte mari si ca urmare pozele au fost destul de putine.


Dupa doua vai ocolite fac puternic stanga spre est pe sub peretii de peste 100 de metri ai varfului de 813m a carui denumire nu am gasit-o. De aici cobor vreo 60 de metri diferenta de nivel pana la barajul superior al lacului de acumulare Storatjørn aflat la cca 640 de metri altitudine. Lacul se afla intr-o vale alpina strajuita in stanga de masivul Ramnafjellet inaltat pana la 989m in varful Siriknuten si Litla Ramnafjellet inaltat pana la 790m. Valea este spectaculoasa si pare sa se afunde in munti printr-un mic fiordulet local. La capatul lacului ma opresc pe o piatra pentru cateva poze si doua mere. Lacul are cca 2 km lungime si drumul il ocoleste pe partea dreapta (de fapt merge cu 50-60m mai sus de lac). Pornesc cu voiosie pe asfalt nebanuind norocul ce avea sa imi vina intre acest lac si urmatorul numit Tjørnastøltjørna aflat la 555m altitudine.


Mergand pe malul lacului, vad o masina de teren de la compania de electricitate Lysefjord. Era un angajat care verifica niste statii la lacurile de acumulare. Ma gandesc ca exista posibilitatea ca sa cobor cu el pana in Lysebotn si la intoarcere ii fac semn sa opreasca. Soferul opreste si accepta sa ma ia in masina (cca 9.15). Am ocazia sa vorbesc cu el despre sursele de electricitate din Norvegia, hidrocentrale, genul de munca pe care il are si nu in ultimul rand despre obiectivele urmatoare. Ii spun si planul meu si se ofera sa ma duca pana mai sus de Cuibul de vulturi (Øygardsstølen), restaurantul aflat la 640 m inaltime care este punct de plecare pentru Kjerag (cei care ma cunosc dinainte de crearea blogului isi aduc probabil aminte de tura in masivul Kjerag din august anul trecut). Mai povestim de zona si nici nu imi dau seama cum face cei 6.5 km de la Lysebotn pana la Cuibul de Vulturi. Serpentinele sunt foarte stranse si chiar una din ele se afla intr-un tunel lung de 1.5 km si foarte strans. Prietenul meu imi povesteste ca in acea curba au fost accidente destul de serioase cu masini, biciclisti si reni care au intrat in peretii tunelului inainte ca acesta sa fie luminat. Din vorba in vorba ma trezesc ca urcam pana la 860 m la parcarea de unde incepe adevarata iarna si traseul spre Langavatn. Vremea este superba, e soare si fain si gandurile negre mi s-au spulberat instantaneu. Bucuria de a fi asa de sus mi-a redat sperantele ca pot face tot circuitul. Ii multumesc mult norvegianului si pornesc pe drumul asfaltat acoperit acum cu zapada moale intre 50 cm si 1 metru.

Aparatul face nazuri destul de mari la cele 3-4 grade de afara si atunci ma multumesc cu ceea ce vrea el sa ma ajute. Imi fac din greu urme in zapada in care ma afund pana la genunchi si care imi intra in bocanci. Sa nu uitam ca bocancii sunt sub glezna si ca urmare simt fiecare bucata de gheata care imi atinge picioarele chiar si prin sosetele de iarna. Va dati seama ca m-am udat complet la picioare, dar frumusetea peisajelor anula toate senzatiile mai putin placute. La 10.35 ma aflu la intersectia drumurilor de la 950m. Spun drumuri fiindca dupa benzile metalice de pe laterale imi dau seama pe unde ar fi drumul. Altfel totul e alb si cateva zone fara zapada incep sa formeze pielea de tigru in care muntii vor sa se imbrace. O cornisa marcheaza inchiderea vaii la cca 980m. Eu insa fac dreapta si dupa doua curbe ajung la cca 1000m deasupra lacului Akslaråtjørna aflat la inaltime variabila intre 934 si 958 m ascunsa acum in totalitate sub gheata de peste jumatate de metru.





Urmaresc drumul pe marginea lacului (inotand in zapada de deasupra asfaltului) si la 11.30 ma aflu in dreptul barajului care separa Akslaråtjørna de Langavatnet. Vazusem eu niste cabane la capatul acestui ultim lac si nu eram ferm convins ce e cu ele. O familie de norvegieni (tata si doi copii) care stateau aici la odihna pentru masa de pranz dupa ce trasesera la schiurile de fond, imi confirma ca aceea este cabana si ca drumul este destul de anevoios fiindca zapada e moale si fiind pe bocanci, ma voi afunda. Le multumesc pentru sfaturi si grija si ii asigur ca daca nu pot sa merg mai departe spre Flørli sau am randament scazut la aceasta zapada, ma voi intoarce in ziua urmatoare la Lysebotn si apoi acasa. Pornesc prin dreapta barajului pe drumul de iarna indicat de ei si dupa vreo 50 de metri pe un fel de asfalt, cobor pe o panta de cca 40 de grade evitand totusi sa ma las sa alunec pe fund. Nu stiam cat de gros e stratul de zapada si unde e lacul exact.

E 11.40 si ma aflu pe marginea lacului Langavatnet. Vad cabana si oricat de repede as merge, tot nu am timp sa continui mai departe spre Flørli fiindca e tarziu. Si nici zapada nu ma lasa. Imi prinde fiecare pas cel putin pana la genunchi si de cateva ori picioarele mi-au ramas blocate in zapada pana la mijloc. A trebuit sa sap cu mainile zapada din jurul piciorului ca sa pot sa mi-l eliberez. Simt asa o placere cand fac acest lucru incat pauzele lungi si dese (cheia marilor succese) par sa faca parte din traseu. Tot timpul fac poze pe cele doua margini ale lacului la muntii care se ridica pe langa el pana peste 1100m. La un moment dat aud un izvor in dreapta. Imi las rucsacul si urc doar cu sticla care se golise complet. O umplu (1.5l si o las cateva minute sa se incalzeasca fiindca rece de tot nu face bine la efort). Cu inghitituri mici si dese o golesc aproape de tot si mai fac un plin sa imi ajunga pana la cabana. Stiam de la DNT ca totul e inghetat aici si nu am de unde sa iau apa. Totusi temperaturile mai ridicate au topit gheata si la cabana este un rau destul de puternic. Continui sapatul in zapada si fix la ora 13.00 sunt la cabana Langavatn care e deschisa in aceasta perioada a anului.






Imi fac socotelile privind timpul disponibil si stau de vorba cu o pereche de norvegieni care venisera in urma mea pe schiuri. Decizia este clara dupa o discutie pe harta: astazi raman aici si maine plec foarte de dimineata ca sa ajung la Flørli. Plecarea de dimineata ma va ajuta sa am zapada inghetata si sa ma pot deplasa mai usor. Norvegianul imi spune ca lor le-au trebuit 7 ore sa faca traseul vara si eu va trebui acum in conditii de iarna sa estimez vreo 10 ore de mers. Deci e nevoie de odihna si plecare matinala (nici chiar 2-3 ca in expeditiile mari, dar un 6-7 e ok).
Asa ca le multumesc pentru sfaturi si le urez drum bun inapoi spre masina. Eu ma intind la soare alaturi de toate hainele ude sau transpirate pe care le am. Ma apuc sa mananc ceva si dinspre Blåfjell si Sandvatn se intoarce o familie de danezi care fusesera intr-o tura de cateva ore de schi de tura. Fetele erau destul de obosite si parintii la fel. Au mancat ceva de pranz si s-au asezat pe banca la soare cu cate o carte in mana. Am vorbit cu ei de toate (in engleza): politica globala, munte, vacante, iubire de natura. Ce fain e sa stai de vorba cu adevarati oameni!!! Pana la urma daca cineva iubeste si respecta natura, inseamna ca are valoare!!! Seara m-au invitat la masa la un fel de gulas unguresc adaptat cu sunca si orez. Superb!!! Facusera mancare pentru 5 persoane in loc de 4 si parca ma simteam ca fiind din familia lor! De fapt, noi oamenii de munte suntem o mare familie in care deseori legaturile subtile se concretizeaza cand este nevoie. Aici si in multe alte dati am vazut acest lucru!!! Fiindca era soarele prea puternic, am intrat in cabana la un moment dat si am incercat sa caut prin analele cabanei vreo urma de roman. Cu o anumita stupoare, fericire si poate un pic de mandrie, va pot spune ca sunt primul roman care a scris numele tarii noastre aici incepand din 1977 de la infiintarea cabanei. M-am mai relaxat cu cateva poze in toate directiile. Hainele au resit sa se usuce si bocancii au facut acest lucru abia dupa o noapte in care au stat pe soba incalzita de danezi (eu nu indrazneam sa le cer acest lucru si a venit oferta din partea lor).





Pe la 21.30 (cam cand a apus soarele), ne-am strans cu totii in cabana, am mancat de seara si eu le-am spus ca ma retrag la somn fiindca maine vreau sa plec inainte sa se trezeasca ei. Le-am explicat ce vreau sa fac si au inteles dorinta mea de plecare matinala. Asa ca le-am multumit pentru tot, am pus banii intr-o punga si apoi in seif (cu completarea formularului de plata) (285 nok cazarea, 15 nok un plic de ceai si doua cutiute de gem) si cam in jurul orei 22.30 am adormit chiar daca afara era lumina inca.