Hășmaș 15-20.03.2018

Vorbisem cu Denisa N. să mergem câteva zile în Hășmaș. Chiar de joi să avem destule zile pe munte... A făcut ea rezervare pentru amândoi la cabana Piatra Singuratică (Egyesko) de joi până duminică. Mai ales sâmbătă seară e aglomerat că vine un grup mare din București... Nu contează atâta timp cât avem locurile noastre...

Ziua 0+1 joi, vineri, 15-16.03

Plecăm amândoi cu trenuri de joi seară/noapte (eu din București, ea din Cluj) în așa fel încât să nu ne așteptăm prea mult. Eu ajung ceva mai devreme în Gheorgheni și aștept câteva ore (n-ar fi bai pentru mine, doar că gara nu e încălzită și cam trebuie să mă mișc mai tot timpul). Urc în trenul cu care vine Denisa și coborâm amândoi la stația Izvoru Oltului. Ieșim din gară, facem dreapta, după vreun kilometru trecem calea ferată și șoseaua și ne punem pe autostop. Avem noroc și în vreo 10 minute ne ia un băiat care ne duce fix până la intrarea în traseul marcat cu BA (intrarea este după biserică). Nu vrea să îi dăm bani, știe cum este să ai nevoie de ajutor. Îi mulțumim și pornim la drum. După câteva sute de metri facem stânga pe potecă după o primă zonă cu gheață (o trecem ușor, fără colțari). Și de aici dă-i la deal ușor, nu ne grăbește nimeni...

Cum vremea și zăpada nu se arată prea de ajutor, vrem totuși să urcăm pe Piatra Singuratică. Coborâseră doi băieți și ne-au zis că nu se poate chiar până sus. Încercăm și vedem cât se poate... Sunt ceva urme până la panta de sub stânci și aici ne ajunge și ne depășește o familie. Urcă haotic, fără un minim de asigurare. E treaba lor, doar că la coborâre le vom explica cum trebuie coborât (cu fața la zăpadă, cu asigurarea poziției fiecărui picior) pentru siguranță. Și noi urcăm până în prima șa și de aici ar fi trebuit să coborâm într-un vâlcel și apoi să urcăm pe cablu. Nu acum când totul e înghețat și cablul nu se vede absolut deloc! Plus că e o pantă așa mare sub noi... Fără coardă eu nu mă încumet... Coborâm înapoi la cabană și seara ne vom ocupa cu focul și masa. Cabanierul ne-a arătat unde sunt lemne și topor și ne-a făcut el primul foc. De restul va trebui să ne ocupăm noi. Și va fi de lucru...

Ziua 2 sâmbătă 17.03

E practic prima zi pe munte, nu de urcare. Fiindcă nu sunt prea multe urme, alegem traseul pe BR spre Piatra Ascuțită/Ecsem/Hășmașul Mic. Pentru asta chiar de la cabană pornim la stânga pe BR pe sub Piatra Singuratică. Undeva sub ea trecem pe deasupra unui frumos canion (vara o fi altfel, acum dacă intri în canion, nu știu cum mai ieși!), ocolim Piatra Singuratică și eu cam merg în față să fac urme. Pentru Denisa e un pic incomod fiindcă eu având pasul mare, fac urme depărtate și încerc să fac pași cât mai mici. Aș vrea să ocolesc Piatra Singuratică pe deasupra stânii, poate altă dată. 

Acum facem dreapta de deasupra stânii, urcăm prin zăpadă mare și pe serpentine (trebuie să intuim drumul, uneori nu se vede) până într-o șa unde facem dreapta printr-o poiană lungă. După ea se văd rar marcajele și doar intuim pe unde ar trebui să fie. Nu mai știu care din noi pierde o rozetă de la un băț și nu o vom mai găsi la întoarcere... Urcăm printre brazi intuind poteca (rar mai apare câte un semn BR - nu mai urcă pe sub vârf, ci direct pe vârf!) și ajungem la golul alpin. Începe un vânticel care ne tot îndeamnă să mergem... Urcăm pe platou până la marginea abruptului și apoi până sus la crucea ce marchează vârful. Are lanțurile pline de gheață și multe verticale sub ea. Facem ceva poze mai de aproape sau mai de la distanță și ne întoarcem apoi pe același drum spre cabană... Și la întoarcere aș fi vrut să ocolesc Piatra Singuratică și Denisa e prea obosită pentru asta... 

La căldurică e cu totul altceva... Parcă și mâncarea intră altfel. A venit și grupul din București și ne lungim toți la povești și jocuri de cabană. Cum nu mai e apă, iau tot ce înseamnă recipient și cobor 10 minute până la izvor (un pic mai jos de intersecția BA cu TR). La întoarcere cei din grup îmi spun că era un izvor și mai aproape și îi invit să mi-l arate. Nu știu exact unde este. Da, e într-adevăr în spatele cabanei la câteva minute. Doar că acum e un metru de zăpadă peste el :)! Și țeava de apă din spatele cabanei e înghețată... E distracție mare și fiecare se bagă la somn după cum vrea. Mâine cam toți am vrea să mergem pe Hăghimașul Mare.

Ne distrăm încercând să construim un iglu din bulgări și va rămâne de construit la nivelul acoperișului...

Ziua 4 duminică 18.03

Trupa pleacă ceva mai devreme spre vârf, noi suntem mai leneși/comozi/chiar nu ne grăbim. Pornim la vreun ceas după ei, pe BR întâi în jos sub cabană până în prima șa de după Piatra Singuratică și apoi tot în sus, mai întâi pe o pantă ascendentă pe la stânga la marginea pădurii, apoi printr-un culoar de pădure și iarăși la stânga pe o platformă de sub vârf (mereu în urcare). Poteca face dreapta pe un alt culoar între brazi, mergem pe el până când vedem urmele la stânga. Aici ar trebui să fie un stâlp ca punct de orientare și îl vom găsi la întoarcere. Aaaa, pe panta ascendentă ne întâlnim cu grupul care se întoarcea deja de pe vârf! La stânga mergem pe urmele lor (e potecă nemarcată, ei au mers garantat după GPS) și tot urcăm, de multe ori cu zăpada până la genunchi sau chiar până la mijloc. Nici nu ne dăm seama când ajungem pe platoul vârfului. Mai avem câțiva pași și suntem la piramida de lemn la 1792 metri altitudine. Parcă e o atmosferă polară, nu alta. Cred că sunt -12...-13 grade! Stăm doar câteva minute și înapoi pe același drum (știți că de obicei nu fac asta, dar acum e cel mai sigur)! 

Facem trei pauze foto, una pe platforma de sub vârf, alta puțin mai jos înainte să intrăm în al doilea culoar de pădure și a treia înainte să facem dreapta pe sub Piatra Singuratică spre cabană. Aici mai găsim pe câțiva din grupul mare, restul porniseră la vale. Curând vom rămâne doar noi în cabană și va coborî și cabanierul. Rămâne cabana a noastră...

Ne ocupăm de foc și de masă. Avem nevoie de lemn și de căldură peste noapte, așa că tăiem destule lemne...

Ziua 5 luni 19.03

Suntem doar noi doi și, cum nu avem program fix, ne hotărâm să mai stăm și noaptea asta aici, la cabană. Vremea nu e prea încurajatoare și propun doar o mică plimbare de câteva ore până în punctul ”La Pândă” și la Moara Dracului. Teoretic e un circuit marcat cu CA ce merge până sub abrupturile Hășmașului Mic. Nu mergem pe prima potecă aflată la 5 minute mai jos de cabană, ci o căutăm pe a doua undeva între izvor și poteca ce merge pe marginea pârâului (BA de la început). După vreo jumătate de oră de căutări o găsim și e slab marcată. Suficient cât să o vedem și să urcăm pe piciorul de munte spre intersecția cu poteca cealaltă, clară. De aici mai urcăm puțin, urmăm poteca la dreapta și dăm de o alunecare de teren. Ar părea ceva la dreapta pe sub alunecare și nu vrem să credem asta. 

Așa că urcăm la stânga pe lângă alunecare și apoi tot prin pădure. Nu găsim nimic. Oricum dacă ne plictisim, ne întoarcem. Avem ”casa” aproape! După vreo 10 minute după ce se termină alunecarea de teren ieșim la lumină (adică afară din pădure). Suntem pe grohotișul numit Moara Dracului. Deasupra noastră în stânga urcă pereții Hășmașului Mic. Cică pe aici ar fi și ceva trasee de cățărat... Noi facem cumva dreapta tăind panta. Înainte testasem zăpada și nu e pericol de avalanșă. Se văd uneori pietrele din grohotiș și știm cum să ne oprim (cu bețele). Sap fiecare urmă (noi tot mergem pe sub perete, pe la mijlocul pantei, spre sud) cu grijă și e destul de obositor. Mai ales că am 90 de kilograme de tras, nu 50 ca Denisa :D! Sunt câțiva pași pe lângă stânci ce necesită ceva atenție, tot mai facem pauze foto și ne oprim când vedem că nu mai avem unde înainta prea mult (adică undeva la trei brazi drepți, ieșiți din linia pădurii). Hotărâm întoarcerea și coborâm cu grijă la pădure (eu aleg varianta cu fața la zăpadă până la copaci, Denisa coboară cei 10-15 metri pe călcâie).

Mai coborâm puțin printre copaci și dăm de un marcaj CA. E bine, am intrat pe marcaj! La stânga e tentant să urcăm un pintem de munte după o șa. Și urcăm pe marcaje destul de abrupt până la o margine stâncoasă pe care o ocolim încă 15-20 de metri mai sus. Suntem în locul ”La pândă”. Se vede fain și panoramic de aici. Probabil de asta îi zice așa... Coborâm apoi tot la marcaje și mai jos dăm zona sălbatică a Pădurii Bete.

Vă redau povestea pădurii bete de pe un panou al parcului național Cheile Bicazului-Hășmaș.

”Odinioară, demult, aici trăia o preafrumoasă zână, pe nume Tarko, cu cele două fete ale sale, Mureș și Olt. Fetele se certau foarte des și se înfruntau pentru orice, având firi foarte diferite. Mureș era liniștită și cumpătată, iar Olt avea o fire repezită și aprigă. În acest loc minunat, pe povârnișul muntelui Ecsem, a avut loc ultima gâlceavă, dintre cele două fete, care a fost atât de cruntă încât de atunci natura păstrează amintirea și urmele confruntării. Energiile magice eliberate s-au lovit de munte și codru, provocând o alunecare de teren, o bucată de ”Pădure beată” unde până și falnicii brazi arată ca și cum ar fi chercheliți. Cearta a pornit deoarece fetele s-au înțeles să plece în lume și să-și caute tatăl surghiunit la Marea Neagră de împăratul zânelor, dar nu se puteau înțelege asupra direcției pe care să pornească la drum. Cunoscându-și fetele și certurile dintre ele, zâna, mama lor, vrând să le vină în ajutor s-a hotărât să le prefacă pe cele două surori în râuri nemuritoare deoarece credea că sub această înfățișare, ajutându-se una pe cealaltă, puteau parcurge cu mai multă siguranță drumul greu spre Marea Neagră, prin munții și codrii neprimitori sau întinsurile nesfârșite întâlnite în cale.

Dar abia părăsiseră casa părintească, chiar și sub această înfățișare, surorile au și început să se certe și să se învrăjbească. Astfel sfidând sfaturile mamei s-au despărțit. Mureșul a pornit spre nord, iar Oltul cel ambițios spre sud. Mureșul a curs lin prin câmpii și a cerut ajutorul Tisei blonde și a Dunării bătrâne pentru a ajunge la Marea Neagră. Oltul învolburat și iute s-a apucat nebunește de drum, ajungând la Turnul Roșu obosită și epuizată. Tocmai când nu știa ce să mai facă, cu sufletul întristat și era pe punctul de a renunța a auzit chemarea Mureșului venind dinspre Dunăre pe aripile vântului. Cu un ultim efort s-a dus până la sora sa, s-au îmbrățișat cu drag și unde Dunărea se împreunează cu Marea Neagră au apucat să-și vadă tatăl, dar până să-i vorbească au fost înghițite de valurile înspumate ale mării.”

Regăsim marcajele și zona de sub alunecarea de teren, coborâm la intersecție și facem dreapta pe zăpada fără urme până sub cabana Piatra Singuratică. 

Ne schimbăm și urmăm ritualul deja clasic: căldură, lemne în sobă, mâncare... Chiar ne bucurăm de ceva apă caldă (încălzită pe sobă) și ne permitem un câte ”un duș cald” în miez de iarnă. 

Peste noapte (de fapt ca și în celelalte nopți) s-au mai pus 10-15 centimetri de zăpadă. În fiecare zi câte puțin...

Ziua 6 marți 20.03

Facem curățenie (e normal să lași un loc cel puțin la fel de curat cum l-ai găsit) în sala de mese și în cameră și, când suntem gata, încuiem, punem cheia unde stabilisem cu cabanierul și coborâm la vale. Denisa știa pe un prieten din Bălan, Milu, și vorbise cu el să ne vedem la coborâre. Am dedus amândoi că ne știm de ceva vreme, mai precis din 2012! El ne sugerase să coborâm pe TR pe vâlcel și să ne vedem la drum jos. A avut niște accidente și conduce cu destulă greutate (momentan!) mașina. 

Așa că noi pornim la vale mai întâi pe marcaj comun BA și TR și apoi pe TR tot la vale. Eu cu colțarii merg ceva mai repede, Denisa mai încet și cu grijă nițel mai în spate. Nu e bai, din când în când regrupăm. Culoarul de pădure e foarte fain și ne scoate într-o poiană cu câteva colibe. Milu ne spusese că putem coborî de aici direct la vale și eu am găsit un drumeag ce trece stânga peste firul apei și apoi coboară printre case până jos la valea Oltului. Aici ne vom întâlni cu Milu, mergem la un ceai și o poveste în centru și apoi ne duce până la gară. Avem puțin de așteptat, nu avem tren și mergem de încercăm un autostop. Avem noroc cu un microbuz care ne duce până în Gheorgheni, mergem undeva spre centru să mâncăm ceva și să ne mai luăm pentru tren și apoi fiecare are tren spre casă (de data asta eu mai devreme, Denisa la vreo oră și jumătate după mine).

Ce amintiri frumoase ne-am făcut zilele astea!

PS: Eu din greșeală resetez telefonul și pierd toate pozele. Cu bunăvoința Denisei vedeți pezele de mai sus :).

In peretele vestic al Haghimasului Mare 25-26.02.2012

In peretele vestic al Haghimasului Mare 25-26.02.2012

Colegi de tura: Andreea, Alex, Milu, Cezar

Un week-end in care si Andreea si Alex pot sa iasa pe munte! Eu ca de obicei raspund pozitiv la ideea de a merge impreuna in tura si analizam ceva posibilitati de tura pe schiuri! Oscilam intre o traversare a Bucegilor cu dormit in saua Strunga, o plimbare pe zona sudica a platoului Bucegilor si o tura in Hasmas. Analizam variantele si ne hotaram asupra ultimei variante. E mai departe, ne costa mai mult, dar pare cea mai interesanta! Planul e de a urca pe schiuri pana la Piatra Singuratica si Poiana Alba, somn in refugiul din partea nordica a poienii si apoi vedem a doua zi pe unde coboram inapoi in Balan. Andreea vorbeste cu un prieten, Milu, din Balan sa ne ajute cu transportul de la gara Izvoru Oltului pana in Balan si invers (la intoarcere), totul e ok! si vineri seara (24.02.2012) ne urcam in IR (22.00) care ne va duce pana in gara dorita. Fiecare doarme cat de mult poate (dintre noi trei poate eu am dormit cel mai bine intinzandu-ma cat sunt de lung pe o bancheta de patru locuri!) si pe drum Andreea vorbeste cu Milu la telefon despre starea zapezii.
"E zapada mare! Eu nu ma bag la poteca pe zapada asta!" ii spune Milu Andreei. In schimb vine cu o varianta mai tehnica stiind dorul Andreei de stanca si vai alpine. Sa urcam pe o varianta a directei din peretele vestic al Haghimasului (Hasmasului) Mare. E vorba de un valcel in zig-zag-uri inghetat si inclinat undeva pe la 40-45 de grade cu o zona un pic mai dificila pitonata de Milu cu ceva timp in urma. Mai tentanta este ideea de a dormi intr-o grota situata putin mai jos de linia dintre peretele vestic si platou. Ideea de extrem ii sclipeste in ochi Andreei, dar ramane sa analizam situatia si sa hotaram in Balan ce facem. Avem ceva retineri fiindca sacul lui Alex nu tine la temperaturi joase (gen -10 grade sau mai jos cum se anunta in noaptea urmatoare) si eu nu ma simt prea comod sa urc in clapari fara coltari. Am si retineri fiindca nu mai facusem nimic de genul asta si nu stiu cum ma voi descurca. Milu ne spune ca ne face el rost de materiale (hamuri, coarda, coltari) si atunci vom vedea acasa ce varianta alegem. Initial Milu trebuia sa mearga in Crai sau in Bicaz la catarat, dar cum planurile s-au anulat, a venit cu propunerea cu valcelul care se va dovedi foarte foarte faina!
Ajungem la 3.30 in Izvoru Oltului si in cateva minute vine Milu cu Matizul in care incapem toti trei cu schiuri cu tot! Pe drum animat de discutii, Milu uita pe moment de un hop pe drum si din cauza asta i se strica directia de la masina. Sambata vorbeste cu un vecin mecanic si ii lasa masina sa vada exact ce are. E un eveniment neplacut, dar e bine ca am trecut cu totii sanatosi peste asta! Mergem la Milu acasa si pentru cateva ore ne bagam in sacii de dormit la somn. Somnul nu ne va fi suficient fiindca vom fi destul de obositi maine!

Ziua 1 - 25.02.2012, sambata

Ne trezim in jurul orei 8.00 si reusim sa ne miscam destul de incet de dimineata. Milu stie bine ce traseu avem de facut si initial el vroia cam pe la 8.00-8.30 sa plecam de acasa. Asa vom mai intarzia si zapada mare ne va ingreuna si mai mult drumul. Abia la 9.30 reusi msa iesim pe usa si sa pornim la drum. Eu sunt singurul care are clapari de tura fiindca ma gandeam ca va fi tura pe schiuri. Puteam sa imi iau si bocancii de iarna, dar cum nu am mai mers pe schiuri cu bocancii de iarna, nu am indraznit sa ii iau (au santuri pentru prinderea in legaturi!). Restul au bocanci de iarna si le va fi mult mai usor!
Din Balan cerul se vede destul de inchis pe sus si vantul pare sa dea tarcoale varfului. Cu siguranta pe platou/varf vom avea vant puternic si posibil si ceata (de ceata ii e lui Milu cel mai mult!) Avem hamuri echipate cu cateva carabe, cate un anou si cate un blocator si o coarda de 40 de metri. Ideea lui Milu era ca in locurile mai dificile sa urce el, sa asigure si noi sa urcam cu blocatoare pe coarda. Alex ia o sticla de vin rosu sa il facem (probabil fiert) seara in grota. Mergem prin Balan pana in capatul nordic si sub ghidajul lui Milu facem dreapta pe un drum ce duce pret de vreo 20 de km spre Gheorgheni. Trecem pe langa fosta fabrica miniera din Balan si Milu imi povesteste cu tristete ca pe aici totul s-a distrus si nu mai e mai nimic de munca. Cand era Milu putin mai mic (acum cativa ani!) mai era o veche hala dezafectata si cateva turnuri de pe care faceau rapeluri! Acum si acelea sunt daramate!

Aici daca nu ai un mic serviciu in vreun magazin sau nu ai masina ca sa te duci la serviciu intr-un oras apropiat (Sfantu Gheorghe, Miercurea Ciuc sau Gheorgheni), esti al nimanui! Milu e alpinist utilitar si asa isi mai gaseste de lucru prin toata tara! Singura mare bucurie pe care o ai aici este ca ai in jurul tau tot ce vrei daca iti place sa traiesti in aer  liber. Pentru schi de tura, parapanta, alpinism, trekking, boarding ai teren din plin! Daca vrei apa curata, sunt cateva izvoare in oras de unde apa este mai curata ca orice! Si pe deasupra si apartamentele sunt ieftine (10.000-15.000 euro) fiindca nu e zona solicitata! As spune chiar defavorizata!
Pacat de frumusetea locului si a caselor din lemn! Imi amintesc de casele pe langa care vom cobori diseara (inca nu ne gandim la intoarcere in aceeasi zi!), case pe care Iuliana le admirase intr-o tura mai veche (tura clasica de Hasmas la Piatra Singuratica, varful cu cea mai mare altitudine si coborare pe dupa Piatra Ascutita - Ecem si Tarcau inapoi spre Balan). De asemenea imi aduc aminte de casele vazute prin diverse muzee ale satului de la noi si din lume (Bucuresti, Sibiu, Oslo). Gandurile imi zobara in fiecare din aceste locuri si ma intorc rapid la prezent! In fond trebuie sa traim prezentul, nu sa ne afundam in problemele trecutului sau ale viitorului!

Mergem in amonte pe langa Olt pe drumul pe care la inceput vazusem un TR pe o casa din lemn si apoi vedem BA, marcaj nou despre care nici Milu nu stie nimic. Bine ca el de putine ori s-a uitat pana acum la marcajele "de langa casa" (dupa spusele lui!). Pe harta din MN (pe care o avem la noi!) TR urca pe drumul nostru, la circa 900 de metri altitudine face stanga la intersectia a doua drumuri forestiere si urca pe muntele Horvatcherte pe culmea Lunga pana in varful Arbore (Ascutit) (1567m) si mai departe prin vf Ciser (1367m) coboara in Gheorgheni. Marcajul BA nu exista si cel mai probabil duce la Trecatoarea Oltului, sa cu cateva case de vacanta din apropierea careia izvoraste Oltul.
Drumul acesta era planuit a fi asfaltat, dar s-a renuntat la proiect datorita pastrarii zonei Izvorul Muresului derept destinatie turistica si industriala.
Pe stanga drumului citesc pe un panou Vier Pfoten ca la o departare de 15 km este infiintat un centru de reabilitare a ursilor orfani. "Aceasta actiune are ca tinta cresterea puilor de ursi orfani din Romania in cinditii speciale, afara de orice contac uman in asa fel, incat reintegrarea lor in natura sa fie asigurata." (citat de pe panoul amintit). Pe drum ne intalnim cu un tractor si cativa taietori de lemne care nu au nici o problema in a fi fotografiati. Din punctul meu de vedere localnicii pot taia lemne din padure atata timp cat copacii sunt uscati si cat sunt folositi pentru uzul propriu (incalzire, mijloace de transport, case). In orice caz localnicii nu taie sute de metri cubi de lemn sau hectare intregi pentru uzul personal! De acuzat (criminali!) sunt cei care taie foarte mult si vand lemnul pentru interese financiare si afaceri de anvergura! Eu merg cu Milu un pic mai in fata si la un moment dat se separa doua drumuri. Se vor intalni dupa cateva sute de metri! Milu merge in fata si are discutii cu prietena fiindca nu a anuntat-o ca pleaca acum (of, femeile!) si eu ii astept pe colegi sa vina. Ii aud la un moment dat pe varianta de sus a drumului, ma linistesc si ne vom intregi grupul la unirea celor doua variante.
Sunt incantat de vederea Craiesei in dreapta! Craiasa? Scuze, e vorba de peretele vestic al Haghimasului Mare! Asemanarea e atat de izbitoare incat pe moment ma simt langa draga Craiasa imbracata in alb!

In acelasi loc in care am zarit "Craiasa" vad pe partea cealalta a drumului intrarea intr-o galerie partial inchisa.
"E una din galeriile din muntii astia!"
As vrea sa intru un pic in ea, dar stiu ca nu avem timp de asta si ma linistesc. Mai mergem vreun kilometru si ajungem la o zona deschisa unde vedem cateva case pe ambele parti ale drumului si un panou ce ne anunta ca aici este un teren privat al Asociatiei Composesorale Sandominic si intrarea este interzisa. Pe primul drum la dreapta (are bariera ridicata) incepem si noi sa urcam spre versantii abrupti (11.15). Doar ca acestia sunt departe si pana la ei mai avem mult de mers prin padure si prin zapada ce uneori ajunge si pana la mijloc. De obicei sunt doar 40-50 cm de zapada care ne ingreuneaza fiecare pas. Facem dreapta si incepem sa urcam spre padure (11.15).

Asa frumos este sa mergi prin zapada nebatuta de nimeni. Bine ca nu e deloc usor mai ales pentru cel care face poteca (adica in cea mai mare parte a traseului Milu!). Eu mai fac urme doar pe zone scurte ca sa il las pe Milu sa se mai odihneasca. Curbele in urcare par a fi facute de cineva pe schiuri. Sunt largi si usoare. Doar Milu stie cat efort a facut la fiecare pas! Bine ca de fapt fiecare face un efort substantial: Milu la formarea fiecarui pas, eu la adancirea pasilor (diferenta de circa 30 de kilograme intre noi se vede in scufundarea in zapada), Andreea si Alex la calcarea in fiecare pas care este cam departe pentru ei (eu si Milu suntem mai inalti decat ei si ca urmare, chiar daca nu vrem noi, pasii sunt mai largi decat ar merge ei normal!), Alex la fiecare pas la care genunchiul drept incepe sa il doara... E o durere veche si cunoscuta peste care spera sa poata trece!

Ajungem la ultimul izvor care pare sa mai iasa de sub zapada si eu cu Milu umplem cate o sticla cu apa. Eu am si termosul cu ceai cald la mine si am luat apa pentru o supa mai pe seara! Ma mai uit o data in spate spre Oltul care acum se ascunde dupa culmile impadurite printre care am urcat.

Tot urcam prin padure, aparent fara sens si abia la 12.15 ni se arata in fata maretul varf cu alveola ce se tine strans de perete. Pe dupa aceasta alveola este valcelul pe care il vom urma noi. E o imagine care iti intrerupe respiratia! Parca in sfarsit atractia stancii se hotaraste sa ne dea cate un pic din rasplata! Fie ea si la aproape doua ore distanta!

Urcam pe firul de vale pana ce acesta incepe sa faca o curba mare spre stanga. Iesim din firul principal si urc (la indicatiile lui Milu) pe ceea ce pare a fi o rariste in dreapta in padure. Dupa 50-100 de metri trebuie sa facem stanga prin padure ca sa nu ne pierdem in defrisarea ce se vede incepand in fata noastra. Asta fiindca am inaintat destul de greu pana aici si in defrisare ne-am lovi de alt pericol: crengile ascunse de sub zapada mare si pufoasa ne-ar bloca picioarele si pierdem toate sansele de a urca mai departe. Eu vad ca Alex si Andreea sunt un pic mai in spate si tot timpul caut sa ii am in unghiul de vizibilitate. La punctul in care intram in stanga in padure Milu se opreste sa ii astepte pe colegi si sa manance ceva dulce. Eu inaintez incet ca sa mai fac cativa pasi prin zapada mare. Vedem ca apar colegii din spate si urcam incet. Milu preia conducerea si mai sus facem inca o pauza sa ne regrupam. Mancam ceva dulce si pornim mai departe spre perete. Departe mai este peretele asta!!! Si panta de 30-40 de grade parca nu inceteaza sa ne dea pace. Chiar daca e prin padure! La 14.45 reusim sa iesim in ultima poiana de sub alveola. Se vede asa de frumoasa deasupra noastra si Milu imi spune ca nu a urcat niciodata pe sub ea si vrea sa ajunga pe acolo cat de curand s-o putea. Doar sa aiba cu cine merge caci toti prietenii lui din Balan s-au lasat de acest sport! Desi nu spune prea multe, vad in el o mare bucurie ca ne-a gasit pe noi cu aceeasi dorinta de a face trasee de alpinism. Ma rog eu in limita capacitatilor fizice ;)!

Milu porneste mai in fata in dreapta pe sub pereti fiindca nu mai stie exact intrarea in traseu si ii e teama ca mergand mai pe jos prin padure, sa o rateze. Iese fix sub perete si gaseste imediat intrarea. Este usor de recunoscut dupa inscriptia 138 cu rosu la baza peretelui. De aici va incepe distractia! In stanga noastra se vede varianta directa care incepe cu o saritoare de 10-15 metri. Asta este pentru alta data si deocamdata nu pentru mine! Noi vom merge pe un valcel in dreapta!

Este foarte tarziu pentru ascensiunea completa in patru oameni! Milu si cu mine ne punem hamurile si sunt ajutat sa imi strang chingile suficient cat sa fie stabil si fix hamul pe mine. Dupa 10 minute vin si Alex cu Andreea tristi ca a fost nevoie sa mergem atata timp prin padure si abia acum am ajuns la perete. Stiu cat de putin suporta Andreea sa mearga prin padure! Alex are doua probleme mari pe care nu stie cum sa le rezolve: i s-a rupt o parazapada si a trebuit sa improvizeze ceva (problema mica) si genunchii il dor destul de mult (are probleme cu tendoanele si simte de multe ori ca parca cineva ii taie genunchii din dreptul rotulei; cunosc durerea de la pungile de lichid la genunchi care imi fac si mie probleme uneori!). A avut momente in care ii venea sa tipe de durere si de suparare ca nu va mai putea sa urce. E asa de suparat ca din aceasta cauza poate strica distractia si dorinta tuturor de a ajunge pe valcel, pe varf si in grota. E agitat si nu stie ce sa faca. Primul meu impuls ma face sa zic: "Ori urcam toti, ori coboram toti!" As vrea sa fiu atat de radical si sa pot impune asta. Dar de data asta ceilalti iau o decizie mult mai buna! Andreea se uita putin pe valcel in sus si aproape ii vine sa planga fiindca nu merge in sus. A luat decizia sa coboare ea cu Alex inapoi in Balan pe urmele pe care am venit. Pentru ea este una din deciziile grele pe care trebuie sa le ia impotriva dorintei personale! Ne da cateva replici care ascund multa durere: "Cezar urca cu Milu fiindca stiu ca amandoi vreti! Noi coboram incet la vale!" Accept solutia fiindca am incredere in Milu si stiu ca va face tot posibilul sa urcam. "Aveti grija de voi la vale!"
Milu ia de la ei bucle si ce fiare mai au si eu iau (pentru o scurta perioada) coarda care ii ingreunase mult bagajul lui Alex. La 15.45 ne salutam unii pe altii si ne promitem sa ne auzim la telefon cand ajungem undeva sigur (ei jos si noi cel putin in platou). Alex si Andreea au coborat incet cu multe scancete si dureri in genunchi. De multe ori Alex s-a oprit sau a alunecat cativa metri fiindca nu se putea sprijini pe piciorul beteag. Cata durere fizica si psihica trebuie sa fi adunat in el! Ma gandesc si la Andreea care a rupt o parte din ea la intoarcerea prin padurea pe care nu o suporta! Nu stiu daca gresesc comparand suferinta asta cu cele despre care citesc in cartile editate in ultimul timp de editura Karpatia...

Urcam greu prin zapada mare si peste putin timp dam de gheata sub stratul de zapada de la suprafata. E momentul echiparii! Milu isi pune coltarii, ne legam in coarda (8-10 metri intre noi) si incepem sa urcam.
"Tine coarda intinsa mereu!" imi spune capul de coarda. Probabil ca eu nu inteleg ce vrea sa insemne asta fiindca incerc sa urc mereu fara sa las coarda pe panta de zapada si gheata. Evident ca din miscarea diferita dintre noi apar de multe ori tensiuni in coarda care il forteaza pe Milu sa se sustine cu forta. Asta va fi obositor pentru el! In plus neavand coltari, clapari imi mai aluneca din cand in cand si incerc cat mia mult sa sapt trepte in gheata. Il rog si pe Milu sa faca treptele mai largi chiar daca stiu ca atunci cand urci cu coltari nu mai adancesti prea mult treptele deoarece coltii din fata iti ofera o buna stabilitate. Urcam prima panta in stanga la distanta data de lungimea corzii dintre noi pe ruta pe care o alege Milu. E musai sa urcam chiar daca nu e plimbare pe munte ci traseu (mediu spre dificil pentru mine!) de iarna. Din cand in cand cer pauze scurte pentru respirat! Dupa primul urcus la stanga (panta de aprox 45 de grade) si apoi printre pereti la dreapta, facem pauza cateva minute pe o platforma langa un mic intrand in stanca. Mancam ceva rapid fiindca timpul ne preseaza. Si Milu stie bine cat mai avem de urcat!

Aici e o saritoare verticala de vreo 2 metri si ceva vara. Acum e panta continua de zapada! Ma uit in jos la creasta foarte fotogenica si la panta pe care o avem de urcat in continuare. 

Urcam pe langa peretele aflat in dreapta noastra si mie imi aluneca la un moment dat un clapar. Strig la Milu sa tina coarda si reusesc cu ceva prize de mana sa revin la treptele sapate de el cu cateva secunde mai devreme. Urc pana in saua din capatul pantei si Milu este deja mai in fata dupa un traverseu de cativa metri. 
"Hai, fa trepte mai mari si urca!" 
Urc cu pauze dese de respirat care il cam chinuie pe Milu. Nu am ce sa fac! De multe ori simt ca imi sare inima din piept de tare ce bate! Facem dreapta si urcam pe o panta cu gheata pe care imi aluneca de multe ori varfurile claparilor. Mereu caut stabilitatea cu mainile pe care le infig in zapada pe laterale. Functioneaza! Doar ca merg mai incet fiindca trebuie sa imi fac de fiecare data gaura sa fixez mana! Pozitia gresita departata de panta ma oboseste (sa nu uitam ca luasem rucsacii cu sac de dormit, mancare, haine uscate etc pentru a dormi in grota!). Milu ma grabeste (pe buna dreaptate!) pana la o regrupare sub o panta din smocuri de iarba inghetate la fel de inclinata. Aici e pasajul cel mai dificil. Ma dojeneste fiindca nu am pozitia buna la urcat. Ii accept morala fiindca stiu ca doar asa ma ambitioneaza si ma odihnesc un pic in timp ce el porneste mai departe.

Asigur in caraba (semicabestan) si Milu urca (precum o pisica!) cu coltarii si un piolet semitehnic. Pune o asigurare la vreo 15 m mai sus in peretele din stanga si renunta la a doua asigurare cu anou intr-un tanc in dreapta. Sa nu uitam ca Milu a echipat traseul cu pitoane! Urca direct pe panta de cca 60 de grade pana la un brau unde regrupeaza, asigura si incep sa urc. De multe ori trebuie sa ma ajute si el cu trasul fiindca imi aluneca claparii la greu. Recuperez bucla din asigurare si la ultima panta ii solicit sa ma ajute si mai mult. Ma trage cu blocatorul si ma mai imping si eu cat de mult pot. E un efort deosebit din partea amandurora! Ii multumesc in gand pentru ajutorul pe care mi-l da! Tot ma incurajeaza la fiecare pas la care ma simt instabil! Ajung si eu greu in regrupare obosit, dar mi-a placut urcarea. Milu strange echipamentul si porneste mai departe la 10-12m legati in coarda. Dupa coltul din stanga facem iarasi dreapta si se vede platoul. Cer pauze dese datorita suflului si oboselii si Milu trage de mine cat de mult poate 
"Pune si genunchii si urca! Uite cum urc eu!"
E dur, dar il inteleg ca vrea sa ajungem sus inainte sa se intunece si ma stradui cat pot sa nu ma opresc prea mult. Il sperie ceata pe care o vede venind spre el. Cam pe la 18.30 suntem amandoi sus, eu terminat de oboseala. Milu strange echipamentul si pornim la dreapta pe urmele ce ne duc la Piatra Singuratica prin padure si poieni alternante. Imi arata grota unde trebuia sa dormim, dar luasem deja decizia la finalul valcelului: Piatra Singuratica si Balan! Merg foarte greu si simt ceva basici in clapari! In ultima poiana (unde sunt cateva stane in stanga si izvorul in dreapta-fata) ma linistesc psihic: stiu foarte clar unde ma aflu. S-a si inseninat partial si e mult mai liniste. Si frig! Urcam incet spre cabana si la 20.30 intram in sala de mese. Veselie mare si caldura intre maghiarii de acolo! Oameni de treaba, ne servesc cu tuica si gulas care pica la fix si ne refac fortele! Ne intreba de unde venim si de ce avem echipamentul pe noi, se mira cand le spunem ca la ora asta coboram in Balan si ne ureaza "drum bun" la plecare! Vorbim cu Alex is Andreea si ne linistim afland ca sunt acasa in Balan. Cam pe la 21.05 incepem sa coboram pe BA. Drumul e cunoscut si doar oboseala si basicile ne fac sa ne mai oprim din cand in cand. Parca pe la mijlocul coborarii ne vine sa scoatem sacii si sa facem bivuac! Hai la drum ca ne-au inghetat toate cele! Coboram continuu si intr-o ora si 10 minute intram in Balan. Recunosc ultimele case (cele de care va spusesem mai devreme), mai bem un pic de apa cu gust de ceai si coboram spre strada principala. Se cere o bere pe care o savuram in drumul spre casa (bere Harghita). Putin dupa 23.00 ajungem acasa franti. Ne mai ia vreo ora pana sa adormim fara nici un plan maine. 

Ziua 2 - 26.02.2012, duminica

Pe la 9.00 ne trezim, mai stam la povesti, Milu ne gaseste o masina pana la gara (caci autobuzul nu circula duminica!) si pe la 16.10-16.15 ajungem la gara, putin inainte de venirea IR care ne va duce direct pana acasa (16.30 - cca 21.15). In tren ne mai jucam cu niste noduri si mai povestim de toate ca sa treaca timpul. Andreea si Alex isi promit ca vor reveni cat de curand sa faca valcelul pe care am urcat noi cu o zi inainte. 

Inca o data ii multumesc din plin lui Milu pentru rabdare si profesionalism, Andreei si lui Alex pentru decizia inteleapta de intoarcere si claparilor pentru cat m-au batut! Sper sa revin cat mai curand pe aici fiindca mai sunt o gramada de locuri noi de vazut! De la capatul valcelului nu am mai facut poze si ca urmare textul e preponderent. Va multumesc si voua pentru lectura si va doresc tuturor ture faine pe drumuri cat mai putin cunoscute!