Bușteni 15-17.02.2019

Un bun coleg din Clubul Alpin Român, Cezar Manea, mă roagă să vin să ajut la o activitate a clubului în week-end la Bușteni. Am ceva de rezolvat vineri seară în Ploiești și apoi, cu rucsacul în care am echipamentul personal, ajung la Bușteni unde sâmbătă dimineața începem treaba.

E vorba de un curs de pregătire de iarnă inițiat și susținut de Dan Vasilescu pentru doritori. Așa că sâmbătă, într-o superbă dimineață, primim cursanții la Căminul Alpin (eu sunt doar un ajutor pentru Dan și Cezar, nimic mai mult!) și ne îndreptăm, care cum alege spre stația de telecabină de la Silva. De aici vom merge, după scurta lecție de mers cu colțarii, în sus spre cabana din Valea Spumoasă unde ne vom desfășura exercițiile (echipamentul personal, opriri în piolet, mers cu colțarii, urcat pe coardă, cădere în coardă etc). Vă închipuiți că toate exercițiile se desfășoară afară, în condiții de iarnă.

Mâine, duminică, vom încerca ceva profile de zăpadă, mers în coardă sau ce alte activități ne permite zăpada de pe culmea Sorica (Azuga). 

Pe culme ajungem unii pe jos pe poteca marcată, alții cu gondola. Pentru mine e interesantă experiența fiindcă nu am mai urcat cu gondola de aici. Și cine știe când voi mai urca... Un lucru interesant (și relativ de bun simț): la coborâre validezi biletul (de fapt o hârtie cu un cod pe ea!) nu sus când intri în gondolă, ci jos înainte să ieși de pe peron!

În căutarea unui loc pentru exerciții vom ajunge până sus pe Cazacu unde zăpada nu e bună. Chiar Dan îmi spune să nu merg pe o placă mai spre marginea ei și să stau cuminte aproape de grup. E posibil să plece! Doar ne bucurăm de soare și de vânt (ce tentante ar fi pantele de sub Cazacu pentru înclinație), învățăm cum să ne asigurăm bagajele în gropi săpate în zăpadă să nu le ia vântul, la întoarcere într-o gaură facem ceva exerciții de oprire în piolet sub vârful Dutca (plus câteva urcări printr-o cornișă sigură pentru câțiva doritori foarte energici) și regrupăm la capătul gondolei (excepție fac cei care coboară tot așa pe marcaj înapoi în Azuga).

Bușteniul ne mai oferă câteva ore de liniște și raze deasupra Clăii Mari înainte de a pleca înapoi spre oraș. Pe drum soarele ne oferă ultimele lui minute înainte de culcare ;)

Mulțumesc Cezar, mulțumesc Dan, mulțumesc dragi colegi iubitori de munte pentru zilele faine petrecute împreună!

Baiului 26-27.03.2016

Motto:

”D-aia zic eu, prin urmare, 

Vorba mare:

Că de-acuma, să mă tai, 

Nu-mi mai trebuie altă cură, 

În natură

Să mă duceți cu alai!”

(George Topîrceanu, ”Vara la țară”)

Colegi de tură: Carmen B, Radu S, Emilian Dranca, Emil Engel, Cezar Partheniu

Inițial vorbisem de ceva vreme să parcurgem creasta Neamțului în altă echipă (cu punct de plecare-sosire în Trăisteni). Cum Ștefan (cu mașina) nu a mai putut veni și Tibi a renunțat la tură, cu Emil și Emilian schimb planul pentru a merge cu trenul. Am mai mers pe creasta Neamțului în felul ăsta și doar ”marșul” de apropiere ne-ar lua ceva timp... Carmen vine din Bușteni cu un prieten Mihai cu mașina și se oferă să ne ducă până la intrarea în traseu. Oau, mulțumiri, ne scutește de vreo oră și jumătate de mers pe drum forestier. Cu Radu convenim să ne vedem pe la 9.15 la gara Azuga (vine cu mașina din Corbeanca). Trupa e aranjată! Trei suntem pe schiuri (Carmen, Radu și cu mine) și doi (Emil și Emilian) cu bocanci. Planul e făcut: urcarea pe valea Unghia Mare, apoi creasta, punem corturile unde ne prinde seara și a doua zi ne întoarcem pe la Retevoi/Ritivoi și valea Azugii.

Ziua 1 - sâmbătă 26.03.2016

Noi pornim la 6.23 cu trenul regio din București și puțin după 9.15 ne întâlnim cu toții lângă gara Azuga. Până să vină Carmen, urcasem rucsacii și schiurile în mașina lui Radu! Cu două mașini mergem prin Azuga la hotelul Lux Garden. Aici schimbăm bagajele din mașina lui Radu în cea a lui Mihai și în două drumuri ne duce pe toți la intrarea în valea Unghia Mare.

Cu mulțumiri și urări de drum bun, ne facem ceva poze de plecare și la drum. Noi cu schiurile mergem ceva mai încet, cei doi Emilian sunt mai în față. Cam mereu a fost așa în cele două zile, chiar și pe zăpada mai mare. Cu un avantaj în plus pentru cei pe schiuri: în zăpadă mare noi ne afundăm mult mai puțin decât cu bocancii!

Tot înaintăm, trecem de barieră, de vechiul canton din valea Frumoasă (aici este Unghia Mare și mai încolo valea Frumoasă face dreapta spre muchia Ceaușoaia), facem urme cu schiurile pentru a ne ajuta colegii, la unele treceri prin apă fiecare trece cum vrea (prin sau pe lângă apă, pe schiuri sau cu ele puse pe rucsac)... Cât e drum forestier merge bine treaba, când se termină și avem de mers pe malul apei e ceva mai dificil... Nu imposibil! În spatele nostru spre Clăbucetul Azugii cerul e senin și albastru intens, în față se tot văd nori care prevestesc ceva vreme mai păcătoasă. Pentru oamenii obișnuiți! Montaniarzii se adaptează și merg pe orice fel de vreme, chiar dacă nu mai e aceeași plăcere vizuală. Cum bine spune un bun confrate montaniard, când e ceață sau chiar white-out, ”respirăm munte”! Vom vedea în ceva imagini mai jos... Deocamdată avem vreme de vis și înaintăm metru cu metru. Chiar pare că metrii în altitudine se adună prea încet... Cum eu făcusem track-ul pe GPS, știu și spun colegilor cam la ce altitudine vom ieși din firul Unghiei Mari. Ușor, ușor lăsăm valea Frumoasă în dreapta, mai avansăm mai mult cu schiurile în spate peste câteva treceri prin apă, chiar bodogănim o zonă cu copaci căzuți unde ne cam împotmolim și trecem printre ei cu prețul apei care intră prin bocanci sau clăpari. În câteva sute de metri facem pauză la cotul apei spre stânga. Exact aici acum trei ani urcasem cu Adina spre dreapta spre stâna de sub Petru. După ceai și ceva fructe energizante pornim la stânga pe firul principal al văii.

Trecem de câteva ori prin apă, sărim de pe o insulă albă pe alta și ne oprim puțin înaintea cotului următor spre stânga. Valea ocolește tot muntele Unghia Mare până s-și găsească izvoarele spre vârful Rusu. Ni s-a cam dus apa și aici ar fi cam ultimul loc în care găsim apă! Chiar înainte să pornim, Carmen mă anunță că am ceva probleme la clăpari: mi s-au dezlipit tălpile negre cam pe jumătate și risc să le pierd. Așa că scot o rolă de scoci lat din rucsac și mă apuc să înfășez clăparii astfel încât să banda de scoci să țină talpa clăparului (eram pregătit pentru asta fiindcă doar lipsem tălpile înainte de tură și nu știam cât mă vor ține). Recuperez distanța față de colegi pe pârâul din dreapta. Adică am ieșit din valea Unghia Mare (puteam urca și pe acolo și pe GPS văd că vale îngustă și înclinată) și urcăm pe pârâu spre ”șaua” Orjogoaia.

Nici pe pârâul ăsta nu e foarte plăcut. Fiind vale îngustă, suntem nevoiți să mergem prin apă. Emil și Radu urcă pe firul apei, deseori intrând chiar mai sus de gleznă în apa rece. Emilian pornise la stânga pe pantă spre culme și Carmen urca după el. E panta cam înclinată și văd că aproape merge pe burtă în vârfurile clăparilor. Se cam chinuie la fiecare pas și mă întreabă dacă e bine. Ca direcție da, tot în capătul văii ar trebui să ajungem! Urc încet după Emil și Radu și chiar sunt atenționat de Radu să nu calc pe un strat de frunze. El intrase acolo până la genunchi în apă. Mai urcăm pe firul îngust și dăm de urmele unei mici avalanșe. Cei care merg iarna pe munte cunosc peisajul: bulgări mari de zăpadă sau gheață prăvăliți de sus de pe pantă... Urcăm câțiva metri pe bulgări și ne oprim pe zona plată. Moment de ceai cald! Vedem că pe firul apei vine Carmen și o așteptăm, Emilian deocamdată e undeva în sus spre culme. Lui Emil îi e frig și pornește pe culoarul avalanșei în sus. Văzuse niște mici crăpături pe lângă noi și nu-i prea plac. Prea grav nu se poate întâmpla nimic, doar să fie un pod de zăpadă și să cădem în apă. Eu aș merge tot pe fir chiar așa îngust cum e. Nu prea place ideea lui Carmen și lui Radu (toți trei ne cărăm schiurile pe rucsaci). Așa că pornim pe urmele lui Emil pe piciorul de munte înclinat la 40-45 de grade. În prima parte avem ceva emoții cu smocurile înclinate de iarbă cu puțină zăpadă alunecoasă. Emil tot urcă fiindcă nu are unde se opri. Mereu se uită înapoi să mă vadă cel puțin pe mine. Și eu mai departe pe Radu și pe Carmen... 

Simt ceva bășici în formare și urc cu senzații de bășici sparte și usturime. Plus indispoziție de la stomac fiindcă mâncasem prea multă slană aseară cu un prieten (tare-i bună). Îmi piere cheful de mers, știu că îmi va fi greu cel puțin în seara asta și încerc să nu indispun și colegii. Păstrez un pic distanța cu atenție în față și în spate. 

Pe o zonă mai plată Emil se oprește, îl ajung din urmă și așteptăm să vină și Radu cu Carmen. Vedem că ne strigă Emilian dinspre sud dinspre șaua Orjogoaia. El urcase direct în culme și nu ne găsea. Bănuia că am mers pe firul apei și se pregătea să ne iasă în întâmpinare. Ne-a văzut și, fiindcă nu aude ce spunem, taie panta cu niște valuri mari și riscante de zăpadă și vine spre noi. Eu caut să mă abțin să nu cert prea tare despărțirea de grup și Emil calmează spiritele: ”Nu mai certa și tu :D!” Emil cu Emilian urcă spre creastă, eu mă uit la ceas și anunț că se schimbă tura. E ora 16.45 și nu mai avem prea multă lumină! Diseară se schimbă ora și de mâine va fi mai bine. Mergem la stâna Orjogoaia și campăm acolo (sau dormim în stână).

Anunț și în față (pe cei doi Emil) și în spate (Radu și Carmen) că fac dreapta spre lacul Orjogoaia. Merg pe curbă de nivel și Radu și Carmen vin pe schiuri puțin mai sus de mine. Emil și Emilian văd că tot urcă spre creastă. Înțelesesem de la Emil că merg până în creastă și apoi coboară spre lac. De fapt au mai urcat puțin, cred ca undeva spre 1800-1850 de metri pe creastă. Eu aștept mai jos înainte de ultimul coborâș, Radu și Carmen ceva mai sus. Nu reușim să sunăm deloc pe cei de sus. Ce facem? Carmen se agită pentru colegi, nu știm ce fac. Eu am încredere în Emil că vine și, după vreo zece minute, apar în vârful cel mai înalt văzut de noi. ”Uite-i că vin!” Așteptăm să ne adunăm și coborâm pe culme deasupra lacului. 

Emilian tot merge înainte deși am impresia că nu știe unde e stâna. ”Mergi pe urmele de animale care urcă de la lac!” Ba urme de animale, ba poteci ce taie panta, ba niște vâlcele unde scot dragonii de la bețe de pe mâini și le explic colegilor cum să oprească o alunecare doar cu bețele... Vedem stâna și trei oameni la masa de lemn. Colegilor le e un pic de teamă, eu sunt liniștit. Pe vremea asta doar montaniarzii pot veni aici, cu oricare te poți înțelege. Chiar când ne apropiem de stână, mă recunoaște unul dintre ei. Ne știm de acum patru ani din Bisoca! 

Cu prezentările/intrarea făcută, ne împrietenim imediat. Ei stau în camera ”de gală”, cea pe care o știm eu și Emil din alte ture. Mai sunt două camere unde putem dormi: camera secundă a ciobanilor și bucătăria. Alegem bucătăria cu 5-6 locuri de dormit. E cameră intermediară între camera de gală și cea în care arde focul. Eu și Emilian am fi dormit în cort, dar nu putem face opinie separată față de grup :D. Așa că ne aranjăm paturile și masa, glumim, vorbim de toate și nu simțim cum trece timpul. Pe rând ne retragem în saci, Emil închizând turma în jur de miezul nopții.

Ziua 2 - duminică 27.03.2016

6.30, se luminează... Ne trezim, mâncăm de dimineață în timp ce afară vremea e total schimbată: în mare parte e ceață și ninge! Ninge atât de frumos de zici că e în toiul iernii. Așa de liniștit peste masa lemn cu bănci de lângă cabană... Și, fiindcă așa o cunosc unii, peste buda ca la țară în fundul curții (Orjogoaia e cunoscută drept ”stâna cu budă”)! Tot peisajul pare de vis... Aproape tot alb... Încă nu e white-out, acum se poate spune doar că este ceață.  Facem rucsacii, lăsăm curățenie în cameră (așa cum face orice bun montaniard) și puțin peste ora 9.00 ne salutăm colegii din camera de vis-a-vis și pornim la drum. Ei se vor întoarce spre Trăisteni (sau cel puțin așa am înțeles eu). Emilian și Emil sunt în față, noi cu schiurile recuperăm până deasupra lacului Orjogoaia. Fiindcă, am uitat să vă spun, datorită vremii am hotărât întoarcerea pe bine-cunoscutul traseu pe culmea Petru-Orjogoaia până în vârful Cazacu și apoi coborâre pe Sorica (picior sau pârtie în funcție de oră). Doar Carmen are de onorat o invitație diseară și, cum toți iubim Muntele, îi acordăm prioritate înaintea altor întâlniri. Cine ne înțelege, ne și acceptă ca atare :D!

De la lac urmăm drumul forestier de culme și, pe cât se poate, linia culmii (traseul de iarnă). Chiar încercasem să urcăm pe primul vârf și, fiindcă e panta prea mare, ocolim pe  pe drum. Mie nu îmi prea convine fiindcă bănuiesc că sunt zone viscolite care acoperă drumul. Chiar e white-out și mă trezesc că, mergând pe drum, mi se afundă vârfurile schiurilor într-o limbă de zăpadă viscolită și înghețată. Spun colegilor cu bocanci că mă temeam de asta și să sape ei urme. Până la urmă trec fără probleme pe canturi. La fel depășim culmea lui Petru și urcăm pe primul vârf de pe creastă. Deasupra e un platou cu o cornișă și o evităm coborând la drumul din stânga. Urcăm pe ultimul ”bastion” înainte de urcușul pe Cazacu. Trebuie să regrupăm și să ținem aproape în ceața foarte deasă (cred că se vede la maxim 20 de metri). Carmen e puțin iritată fiindcă nu știe cât mai e de mers și pe unde se află. O înțeleg, am fost de multe ori în situația asta. Cu ochii pe GPS tot le spun distanța până la șaua dinaintea Cazacului și prinde încredere în aparat când ajungem în șa. 

Ne oprim pentru un ceai și pentru a stabili pe unde continuăm: sus pe Cazacu sau pe drumul ocolit până în șaua Cazacu. E adevărat că am și speriat eu puțin spunând că e posibil să avem gheață până pe vârf. Vedem că din spate vine un grup numeros care nu pare prea echipat. Veniseră din Trăisteni și coboară în Azuga. Au un ghid azugean și atunci (recunosc că nu am făcut un lucru prea frumos!) propun să-i lăsăm pe ei în față să sape urme. Vin în șa cu toții, schimbăm câteva vorbe și pornesc în sus spre vârf. Cum ei sunt mai puțin echipați (câțiva cu blugi care s-au cam făcut burlan), prindem încredere și mergem după ei mai încet. 

Mereu sunt cu GPS-ul în mână și tot așteptăm vârful. Vorba vine așteptăm, mergem spre el. Aparatul mai anunță vreo șase sute de metri până la vârf, știu că sus e crucea de fier și mergem pe urmele celor din față. Azugeanul știe bine pe unde să meargă și nu se încurcă în white-out. Doar e la el acasă! Tot câștigăm altitudine și ne trezim cu crucea în față. Bucurie, poze de vârf... Suntem cel mai sus din toată tura: 1750 metri (excepție pentru Emil și Emilian care au urcat mai sus ieri)! Ne felicităm și pornim mai departe tot pe urme.

Urmele fac stânga și apoi ușor la dreapta. Cum e totul alb, nimic nu e sigur și, din când în când, colegii mă întreabă dacă e bine. Mai ales că la un moment dat urcăm puțin! Confirm că e bine ținând cont de curbele de nivel și ieșim pe culme ceva mai sus de lacul temporar Urechea. Ieșim din ceață la drumul de culme și acum chiar ne putem relaxa: vedem capătul gondolei de la Sorica și știm cu toții unde suntem! Singurul mic inconvenient este ora trecută de 16.00. Nu-i bai, mai avem puțin. Trecem de capătul gondolei, Radu își pune și fixează schiurile pe poziția coborât și noi mergem înainte pe marginea pârtiei. Aș coborî și eu pe schiuri pe pârtie, bășicile și colegialitatea nu mă lasă! Cam pe la o treime din pârtie vine Radu din spate și ne depășește (normal!), tot coborâm pe dreapta pârtiei forțând genunchii și undeva mai jos chiar fac o coborâre scurtă pe fund. Până aproape jos la baza pârtiei ne-a nins liniștit, doar jos e mai cald și nu mai e nici zăpadă. E doar noroi așa de final de tură :D! Mihai vine de o ia pe Carmen, ne salutăm și ne promitem ture viitoare!

Cu Radu cu mașina pornim spre casă și ajungem în București undeva după înnoptare (și apoi și el acasă înapoi pe DN1). 

Mulțumiri tuturor pentru tura foarte faină mult mai solicitantă și neașteptată decât ne așteptam! Pe curând în alte ture și alți munți!

RT Integrala Baiului 12-13.03.2011

RT Integrala Baiului 12-13.03.2011

Colegi de tura: Adina, Cezar

Ce sa facem noi we asta? E musai sa ne bucuram de we liber si de vremea faina. Tot venim cu idei si pana la urma se concretizeaza o tura in partea de sud a muntilor Baiului. Tinta noastra nu este fixata si stim doar ca vrem sa stam doua zile prin munti. Pana la urma va iesi o frumoasa "integrala a Baiului"!

Ziua 1 - sambata 12.03.2011

Ca de obicei intalnirea este fixata la ora 6.00 in Gara de Nord la casa de bilete. Ne luam bilete dus-intors si la 6.26 personalul nostru porneste spre draga vale a Prahovei. Cu viteza melcului, personalul ne lasa la ora 9.00 in Posada. Initial ne gandeam sa trecem pe la tanti Cornelia din Secaria (careia prietenul nostru Emil i-a facut o super reclama pentru primire si pentru bulzul ei special) si apoi sa incepem urcusul spre vf Piscul Cainelui. In acest scop ma uit cu o seara inainte de plecare pe www.maps.google.com la picioarele care coboara in capatul sudic al Baiului. Identific toate golurile alpine mai mici sau mai mari si imi formez in minte o imagine de ansamblu ale culmilor (mai tarziu imi voi spune in minte ca am trecut de "muchia in S" sau de al treilea picior mai ingust). Asa cum mi se intampla de multe ori cand merg in "necunoscut", la sfarsitul turei gasesc si o harta foarte detaliata pe internet!

Asadar din gara Posada urcam treptele de piatra care ne duc rapid in DN1 (trepte pe care coborasem din Secaria in alta tura http://cezarpart.blogspot.com/2011/02/rt-orjogoaia-secaria-15-16012011.html) si vedem spre nord un picior care urca spre gol alpin. Ne gandim ca directia e buna si ne indreptam spre el pe sosea. Dupa cateva sute de metri se face prima curba la stanga. Inainte de aceasta curba facem dreapta pe o ulita ce urca destul de accentuat in 2-3 serpentine stranse. Ulita se termina prin cateva vile nou-construite inaintea carora gasim o poteca ce coboara spre primul fir temporar de apa.

Coboram cu atentie pe gheata de pe poteca si la apa ne tot gandim pe unde am putea sa continuam, pe firul apei in sus sau direct pe versantul drept din fata noastra.
"Hai pe a doua varianta!"
Incepem sa urcam pe o panta infrunzita la circa 40 de grade. Pamantul cu frunze uscate aluneca putin de sub picioare si sper sa intru cat mai repede in arbustii de deasupra noastra. Curand ne bucuram de un culoar prin lastaris, culoar prin care putem sa urcam mult mai lejer! 15 minute de urcat ne aduc intr-o mica poienita prin care trece un forestier. Ca de obicei forestierele astea duc in sus spre zone mai mult sau mai putin ascunse cu taieri total neplacute. Mergem tot pe curbele forestierului pentru a evita pantele infrunzite. Eugen, prietenul Adinei se bucura si el alaturi de noi prin cuvintele pe care le aude prin telefon (ca o paranteza am avut semnal o buna parte din traseu). Urmele de tractor se pierd si dibuim o poteca ce ne scoate in circa 30 de minute intr-o mare poiana in care nu mai vedem nimic in sus in afara de peretii padurosi ai golului luminat de soare. O prelungire a poienii ne atrage si pornim in sus spre capatul ei. Bucuria e mare fiindca in poiana datorata defrisarilor vedem si braduti tineri marcati in varf pentru a fi vazuti si monitorizati. Dupa un palc de padure facem stanga si suntem nevoiti sa sarim gardul ce inconjura aceasta zona. Si iata-ne in golul alpin cu ochii atintiti spre inaltimi!
Urcam in pas vioi pana ajungem in varful Doamnele Tituleni de 1403m. Inseamna ca am ajuns la nivelul statiei intermediare de telecabina de la Sinaia! Ne bucuram sa vedem in zare ceea ce credeam ca e Piscul Cainelui! Dar tot urcand, ne vom da seama abia sus ca mai avem ceva de mers pana la Pisc (11.20)!
Tinem in continuare culmea ce ne duce spre NV catre varful Razoare (un punct important al S-ului de care spuneam mai devreme) si apoi spre nord catre varfurile Mierlei (1660m) si Vornicul (1627m) spre inaltul Pisc al Cainelui. Zona aceasta imi place foarte mult si este noua in "cariera" mea de om de munte;). Fiecare dintre noi are mereu bucuria de a vedea ceva nou pe langa locurile vechi si cunoscute! Imi amintesc ca de vreo trei ori (cel putin) mi-am propus sa ajung in aceasta zona sudica fata de piciorul Piscului Cainelui pe care am coborat mereu in Sinaia (pe langa cabana omonima ce este acum in regim privat si ca urmare poteca marcata a fost mutata PE LANGA curtea cabanei).
Prima noastra tinta, varful Piscul Cainelui de 1658m este atinsa cu cateva minute inainte de ora 14.00. Avem o foame cumplita in noi si in acelasi timp un dor de leneveala. Asa ca ne intindem la plaja si masa frugala asteptand doua grupuri de la clubul "Floare de Colt" Bucuresti sa treaca pe langa noi. Recunoastem cu placere prietenii cu care am venit de dimineata in tren si le uram drum bun spre Posada sau spre Comarnic (in functie de decizia "sefului" de grup).
Dupa vreo ora de odihna, ne hotaram sa pornim mai departe spre Baiul Mare. Asa ca la ora 15.00 ridicam ancora si mai aruncam cate o privire inapoi spre piciorul piscului pe care am stat. Umbrele si luminile se amesteca intr-un joc fantastic pe care il surprindem pe "pelicula".
In saua dinaintea varfului Draganu (1776m) intalnim un al treilea grup din Floare de Colt care ne spune ca a urcat pe valea Tufa si au facut o scurta incursiune pana pe varful de inaltime maxima. Incepem sa urcam si avem o surpriza intr-o caldare din stanga noastra: o fantana cu brat de lemn sta izolata in mijlocul zapezii! Pesemne ca aici a fost vreo stana ca altfel nu vad rostul acestei fantani! E prea mult sa coboram pana la ea si continuam urcusul pana pe varful Draganu (15.40). Undeva pe aici vad si singurul marcaj BR sters pe o piatra. Ma bucur fiindca astfel putem spune ca exista marcaje in creasta Baiului :D! Vedem ca zona ridicata la altitudinea cea mai mare are trei varfuri dispuse pe directia nord-sud si incolteste ideea de a pune cortul undeva in apropierea varfului Baiul Mare. Adina propune prima sa inainte de varf si eu continui sa merg mai departe:
"Stai sa ajungem acolo si vedem!"
Urcam cu sarg pe primul varf (1895m) si realizam ca de fapt al doilea este mai mare (16.00). Urcam si pe al doilea varf care se dovedeste a fi inaltimea maxima a crestei Baiului si a zilei (1908m). Facem cateva poze si stabilim sa punem cortul in prima sa pe care o vedem pana in cel de-al treilea varf. Coboram in graba in sa fiindca incepe sa se lase inserarea si Adina vrea sa ramana un pic aici sa contempleze culorile apusului pe deasupra orizontului bucegean. Eu o rog "sa ma lase" sa urc si pe al treilea varf pentru confirmarea altitudinii maxime. Las rucsacul si cu mana in buzunar ajung in 5 minute in punctul dorit (17.40). Fac cateva poze in toate directiile (spre vf Baiul Mare, spre vest pe piciorul ce coboara undeva in Poiana Tapului), spre nord catre varfurile Baiutul si Cazacu si lunga culme a Soricai (pe aici planuim sa coboram in ziua urmatoare pentru a incheia creasta "integrala" a Baiului).
In zari se intrevad Piatra Mare, Ciucasul si Siriul pierdut printre nori.
Ma intorc in 10 minute la Adina si admiram impreuna apusul de soare peste linia cenusie a "Kogayonului" de la vest.
Stabilim sa punem cortul in locul cel mai de jos din sa (ma gandesc la bunii prieteni Dinu si Marlene care au trecut in 2010 intr-o noapte undeva prin aceste locuri). Intindem "parasuta" galbena (va veti prinde putin mai incolo de ce am spus asa) si avem ghinionul sa nu se fixeze tarusii in zapada (prostia mea de a nu avea tarusi-pitoane de iarna ; mi-am promis ca imi voi cumpara cat mai curand!). Asa ca mutam cortul pana gasim un loc cat de cat ok si il instalam pana la 18.35. Izolam baza cortului cu zapada, intram in cort, ne schimbam cu haine uscate sa ne incalzim, topim zapada pentru ziua urmatoare (5 litri de apa in doar o ora si jumatate) si ne facem o supa calda si niste paste (pregatite de acasa). Cam in jurul orei 22.00 ne retragem la somn in bataia usoara a vantului.

Ziua 2 - duminica 13.03.2011

Noaptea trece destul de linistita pe langa noi si cele cateva adieri mai puternice nu se resimt in culcusul nostru cald. Asa ca soarele ne da trezirea dimineata aruncandu-si razele prin tenta galbena :). Chiar si asa nu poate fi foarte cald si motaim in sacii de dormit cam pana pe la ora 9.20 cand ne hotaram sa ne trezim! Nu e nici o graba fiindca stiam ca avem putin de mers in ziua asta (cateva ore) pana pe varful Cazacu si apoi pe muchia Sorica pe partie sau pe BA pana jos in DN in Azuga (pe unde avem o urcare recenta si stim bine traseul http://cezarpart.blogspot.com/2011/02/rt-orjogoaia-secaria-15-16012011.html).

Ne facem de lucru cu masa de dimineata (in cort cu usa larg deschisa sa primim caldura lui Sorin :D) si apoi iesim sa strangem cortul. Si aici distractia mare! Scotand toti tarusii cortului, nu imi dau seama ca nu mai e nimic care sa tina cortul pe pozitie si prima rafala de vant ne ia cortul pe sus ca un fulg si il duce la vale! Lasam balta stransul rucsacilor si pornim in alergare dupa cortul care zbura veselie mare spre valea baiul Mare! Avem mare noroc cu o platforma vreo 50 de metri mai jos si parasuta galbena se opreste aici ca altfel ne-am fi dus dupa cort pana jooooos mult la limita padurii! Il prind de un bat si urcam voiniceste inapoi langa rucsaci unde strangem cortul, terminam de facut bagajele (11.20) si pornim la drum.

Coboram din zona de maxima altitudine (cele trei varfuri despre care ati citit mai devreme) spre saua ce leaga Baiul Mare de Baiul Mic (1834m).
Desi ar fi fost interesant sa "tinem" traseul de iarna pe muchie, renuntam la idee si urmam drumul forestier ce parcurge creasta Baiului pe timp de vara (pe versantul vestic al varfului). Ne mai uitam putin in spate spre locul unde am campat si vedem ca din stanga noastra urca un grup pe muchia Zamora. La intalnirea cu ei ii anuntam ca e ceva vant sus si ne spun ca urca doar pana pe varful cel Mare si se intorc. Ne uram reciproc "drum bun" si pasii ne duc pana pe varful Baiutul (1826m).
In stanga avem tot timpul lunga muchie Zamora pe care sunt doua stane importante pentru cei care vor sa le foloseasca iarna pe post de adapost si vara pentru discutii cu "localnicii" si eventual ceva branza traditionala cu mamaliga :D. Ajungem curand in linia principala a muchiei cu lunguietul Postavar in fata noastra (cca 12.15).
Dupa muchie zarim varful Cazacu impunator in fata si muchia Sorica ce coboara lejer catre vest spre valea Prahovei (imi vin in minte cuvintele "Straiele de iarna te impodobesc/Prea frumoasa vale te iubesc" din cantecul Irinei Loghin "Valea Prahovei" http://www.trilulilu.ro/marcris90/c993bfd71a4399).
In saua dinaintea vf Cazacu (acolo unde in tura amintita mai sus am lasat in urma grupurile de "pantofari") vedem o coborare "alba" dincolo de varf. Ce-ar fi sa coboram pe acolo in loc sa mergem pe clasica Sorica?
Nu mai stam pe ganduri si iesim din marcajul turistic (sa zicem marcaj ca in multe locuri e sublim, dar lipseste cu desavarsire!) si urcam direct catre varful Cazacu din capatul muchiei Sorica. La ora 14.00 suntem la altitudinea maxima de 1753 m si vedem spendoarea muchiei Ceausoaia lungita sub patura alba la cateva zeci de metri diferenta de nivel sub noi. Facem 2-3 poze in spatele nostru si coboram in viteza la vale avand grija mereu sa admiram peisajul din ambele parti (in stanga noastra se afla valea Cazacu si in dreapta valea Frumoasei ce isi are obarsia in Muntele lui Petru).
In orientare ne ajuta urmele unor schori de tura care ne indica pe unde ar cam trebui sa coboram spre si prin padure.
Cu un aspect alpin in spatele nostru, ajungem la ora 15.00 la marginea padurii si ne orientam dupa santurile facute de "doagele de lemn" ale predecesorilor nostri.
Eh si acum nu avem decat sa tinem cristianele din zapada ce coboara din ce in ce mai abrupt prin padure. Nasul-busola imi spune ca trebuie sa iesim undeva la baza partiei Cazacu. Urmele nu tin cont de panta si de cateva ori alunecam pe radacinile descoperite de zapada. Ni se pare extrem de distractiv pana in momentul in care ajungem la capatul unui drum forestier unde urmele noastre fac stanga (probabil ca tin o curba de nivel si ajung undeva la mijlocul partiei). Asta e, renuntam la urme si pornim direct in jos pe pante mai mari sau mai mici.
Aproape de firul vaii (simtim asta prin zgomotul din ce in ce mai puternic al apei in curgerea ei permanenta) dam de un fel de forestier facut probabil de TAF-uri sau de tractoare de lemne. Bine ca zona nu e (inca) atat de golasa si putem sa coboram prin padure pana la apa Ceausoaiei (15.40)! Cum dimineata nu avusesem prea multa apa sa ne spalam pe fata, avem acum ocazia sa ne racorim obrajii inainte de cobori la baza galagioasa a partiei (inca 5 minute de aici pe langa marginea partiei). Pe marginea partiei sunt un fel de piste amenajate pe unde coboara copii pe un trenulet de cauciucuri mari legate cate trei-patru. Atmosfera asta de civilizatie-orasenisme nu prea ne place si cautam un loc unde sa stam linistiti sa mancam cate ceva si sa mai admiram ultimele peisaje. E imposibil sa mai ai liniste in "marea statiune de ski Azuga"! De la baza partiei Cazacu coboram pe asfalt pana la partia Sorica si punctul terminus al gondolei si trecem apa Azugii pe un pod metalic interesant. Intram in statiune pe sosea si urcam pe un tapsan in speranta catorva clipe de liniste. E prea multa mizerie aici si gasim o oaza de umbra (pauza de 30 de minute de relaxare a umerilor) la inceputul drumului forestier pe valea Azugii (pe unde ne-am intors nu o data din muntii Neamtului http://cezarpart.blogspot.com/2010/07/rt-pe-creasta-neamtului-24072010.html).
Cu bateriile incarcate pornim spre gara unde avem de asteptat o jumatate de ora pana la personalul 3006 ce ne va duce spre Bucuresti in circa 4 ore.

Cu multumire in suflet pentru parcurgerea impreuna cu noi a "integralei Baiului", va doresc sa aveti mereu parte de astfel de clipe minunate si curate!