Vremea s-a îmbunat considerabil chiar și cu norii care tot au stat deasupra noastră și a Alpilor de la sud de graniță. Vorbim de gigantul Monte Rosa și de creasta Corne Piglimo - Pizzo Montevecchio - Pizzio Tignaga - Cima Cresta - Montagna Ronda - Monte Masone din fața noastră (peste Valle Anzasca) și multe alte rânduri de munți ce coboară spre câmpia milaneză și (suntem la sud de Domodosolla!) apoi spre Genova și Marea Ligurică. Daaaa, este o distanță imensă și munții, unii după alții, te trimit cu gândul într-acolo... Mi s-a spus de multe ori că scriu sau știu multe denumiri. Spun aici direct, nu este adevărat! Da, cunosc în mare cam pe unde merg, dar nu zeci de denumiri. Pe acestea le văd pe hărți și le scriu aici pentru ca cel/cea care citește vreodată, dacă are curiozitea, să poată căuta pe o hartă și să identifice pe unde este! Și eu mă documentez înainte să scriu, nu este nimic așa, la întâmplare!
Cam pe la 10.00 suntem gata de drum și, cu verificările și para-verificările să fie totul curat și ordonat (adică măturat și lăsat ordine în refugiu plus mâncare și o donație formală pentru fainii oameni care au montat refugiul, relativ recent) și pentru munca pe care o duc an de an pentru a asigura condițiile super decente pe care le-am găsit aici, undeva la 11.15 facem ultimele poze și ne pornim în loc cu câțiva pași spre Passo di Antigine, acela aflat la un minut distanță :D! Back to Switzerland!
Într-o oră și jumătate coborâm lejer superba vale Ofutal/Ofental pe care urcasem acum două zile și ne aflăm puțin sub cota 2500, punctul unde practic intrasem în vale venind dinspre Saaser Vispa, pe o relativă curbă de nivel. De multe ori ne oprim câteva secunde și ne uităm în spate, spre munții pe care îi lăsăm în urmă. Și care cer reveniri, dacă și atunci când va fi vremea pentru asta! Dar avem alte locuri și alți munți în față.
Fac o paranteză personală. Deja pentru mine se prefigurează câteva zile superbe în zona Grindelwald - Eiger. Bine, este nedrept să nu menționez și pe Călugăr/Mönch și pe Domnișoară/Jungfrau fiindcă de fapt aceștia vor fi mai aproape. Și este o ciudată amestecătură între răceala stâncii și a ghețurilor și căldura tăcută cu care te primesc între ei. Să nu credeți că sunt doar romantic/visător sau doar tehnic. În fiecare din noi găsim și partea tehnică și partea artistică. Prima este mai ușor de abordat fiindcă implică precizie și mai puțină implicare personală. Cifra 7 este mereu 7. E adevărat că cifra 6 poate fi și 9, dar este o excepție! Și aici se vede care și cât poate tolera și înțelege și alte moduri de gândire în afară de cel tehnic, mai rigid. Hm, aici intervin, legat de partea tehnică și de cea sufletească/artistică, și două tipuri de legi care cumva controlează totul: legile umane, riguroase, impersonale, precise care au ca rezultat conviețuirea în comunități și legea morală, divină, legea iubirii care este ușor de exprimat și mult mai greu de pus în practică. Fiindcă, în esență, cei șapte ani de acasă asta înseamnă: moralitate, demnitate, credință, onoare, deschidere spre sufletul celuilalt, uneori foarte legat în lanțuri și cu multe ziduri în jur, făcute din motive de tot felul. Și fac o afirmație care știu că poate stârni controverse: legea morală este mult peste orice lege umană. Poți respecta absolut toate legile din lume (pentru asta este un întreg domeniu denumit simplu ”legislativ”). Da, devii un om respectabil și respectat! Observați nuanța! Dar dacă cu legile morale, acelea de multe ori nescrise, ești la pământ, legătura aceea între oameni, invizibilă, practic nu există. Ești un om respectat, profesionist, corect și atât! Probabil ce scriu eu pe aici este greu de pus în practică fiindcă nu poate fi contorizat... Modul în care respectăm legislația umană ne face corecți. Modul în care respectăm legea divină, morală ne face Oameni. Și pentru asta nu există diferențe de nici un fel! Și zadarnic ne amăgim noi că respectăm moralitatea, dacă faptele spun cu totul altceva!
Pauză de apă și puțină energie și apoi tot în față în coborâre ușoară. Pierdem din altitudine metru cu metru și ne oprim de câteva ori să facem poze la frumosul lac Mattmark de sub noi. O vreme poteca a fost închisă fiindcă au fost ceva alunecări de teren și au refăcut poteca rapid. Mai ales ultima parte, de coborâre la platforma din apropierea malului, se face printr-un grohotiș mare prin care au re-amenajat poteca în serpentine. E superbă coborârea și cumva suntem foarte bucuroși că am făcut alegerea cu Bivacco di Antigine. Că spuneam acum câteva postări: sunt multe bivacco/refugii în Elveția și, dacă ești ok cu dormitul în refugiu și în Elveția și peste tot în lume poți călători ieftin. Cu cortul nu mai spun că este mai greu, dar ai libertate absolută!
În mica parcare e un lucrător cu un tractoraș care amenajează zona în urma alunecărilor de teren. Parcurgem circa un kilometru până la capătul estic al barajului lacului Mattmark. Aici îmi vine o idee: ce ar fi dacă am coborî pe jos până la hidrocentrală? Este o barieră improvizată și scrie ”Drum închis”. Nu pare a fi ceva problemă după aceea. Eu sunt extrem de curios să văd poteca aceea. Rebeca, în schimb, e mai conservatoare. Dacă așa spune legea sau restricția, trebuie respectată! Dar poate să mă convingă cu ceva? Încercăm și vedem ce se poate. Dacă nu putem trece, facem cale-ntoarsă și mergem la autobuz, la capătul celălalt al barajului.
Puțin după bariera de lemn dăm de câteva superbe flori de colț cu tulpini de 15-20 de centimetri. Și ceva mai încolo într-adevăr, drumul este rupt. Din motive de siguranță nu se poate merge cu grup mare pe aici. Dar ruptura are doar câțiva metri adâncime, cobor cu grijă în ea și din câțiva pași sunt pe partea cealaltă. Aștept și pe Rebeca. Vine după mine după ce s-a convins că se poate trece. Super! Hai că poți :D! Urmăm drumul de mașină care coboară în serpentine sub baraj. Mai avem încă o ruptură/alunecare de pietre unde se poate trece doar la pas, nu și cu echipamente motorizate. Imediat suntem la un drum mai larg, de mașină, ce face legătura între mici ferme. Încă sunt 2100 metri altitudine și dă-i tot la vale! Următoarea curbă o scurtăm pe o poteca în mici serpentine prin pădure și imediat după ce revenim la drum, ieșim iarăși pe o potecă faină la circa 2000 de metri. Peisajul este mirific: munți masivi în jur, poieni cu iarbă mare deasupra noastră și ceva grohotiș sub noi, garduri de curent electric pentru animale... Un pic mai în față Este ferma Eienalp (1930m) pe lângă care coborâm, tot înainte, până pe la 1750m. Zona se numește Guferschmattu și aici intrăm definitiv în asfalt. Mergem vreo 500 de metri până la stația Eienalp unde așteptăm autobuzul de poștă. Este 14.53 și avem autobuzul la 15.30. E motiv de pauză, băut apă, schimbat tricoul ud cu unul uscat și făcut ceva poze la diorama-muzeu din apropiere. Expune multe tradiții locale! Și de asemenea și câteva poze la panoul cu date tehnice de la hidrocentrala care este legată de barajul Mattmark de mai sus!
Simt la Rebeca ceva tristețe că se apropie de final timpul petrecut împreună. Și de liber pentru ea fiindcă revine de mâine la muncă. Dar nu putem face nimic și eu am o mentalitate ușor diferită. De ce să ”plâng” după trecut și ce ar putea să fie când am atâtea lucruri faine în față? Atâtea de văzut, cunoscut, trăit... Da, au fost zile superbe și urmează alte zile superbe!!! Hai să mergem mai departe. Știu, fiecare are dreptul să simtă orice. Doar că între simțire și logică este o diferență. Nu vi s-a întâmplat de multe ori ca mintea/logica să spună ceva și sufletul/simțirea să spună altceva? Este alegerea fiecăruia pe care să o urmeze. Și cu consecințele de rigoare! Dar astea de obicei sunt lucruri care nu se vorbesc și atunci când se spun deranjează fiindcă te scot din bula de siguranță și convingere că ai ascultat de inimă sau de creier și crezi mereu că ai ales doar drumul bun. Nu sunt lupul moralist, să știți! De multe ori am ales greșit și abia după mult timp mi-am dat seama. Dar și când îți dai seama că ai greșit drumul, ori mergi pe el în continuare cu asumare (ce sensuri aiurea sau exagerate se atribuie în prezent acestui termen fără să fie ceva cu adevărat real și practic!), ori rupi pisica-n două și schimbi macazul ;)!
Autobuzul ne duce dincolo de Saas Grund până în stația Unter dem Berg de unde Rebeca își lasă rucsacul și își ia câteva lucruri înainte de a reveni la autobuz pentru a continua coborârea spre Stalden și Visp. Autobuzul ne lasă chiar lângă gară și mergem pentru a vedea ce legătură avem spre Interlaken.
Este un tren Eurocity care vine cu întârziere de circa 20 de minute, de la Milano sau Roma! Explicația întârzierii este anunțată ca fiind de la limitarea de viteză prin tunelurile de până aici. Merge spre Thun, Berna, Olten... Parcă noi venim din epoca de piatră (unde este mult mai multă libertate!) când vedem trenul de viteză cu care mergem. Și, pe bune, piatra aia unde ați citit că am hoinărit în ultimele zile este mai liniștită și mai primitoare decât tot haosul de aici, de jos. Și parcă acolo, chiar și fără cuvinte, este o conexiune (era să zic ”comunicare”) mai strânsă decât între toate serviciile astea... Dar hai să ne bucurăm de ”beneficiile societății dezvoltate”! Rebeca îmi spune o metodă de a circula gratis cu trenul. Bine, o mică manevră care, dacă funcționează, bine. Dacă nu iarăși bine! Din cauza unor scăpări de sistem automatele de bilete pot să nu îți elibereze biletul dorit. Și atunci îl iei în tren, dacă vine controlorul. Bine, un om ultra-corect nu cred că ar face așa ceva în Elveția.
Vine trenul și ne urcăm în el. Pornește încet, normal, pentru ca mai apoi să îi crească viteza repede spre 140-150 km/h. Și eu sunt cu ochii pe hartă fiindcă urmează să intrăm în tunelul Lötschberg. Citisem ceva despre el și abia așteptam tunelul. Bine, când ești într-un tren de mare viteză nu îți dai seama de mare lucru într-un tunel, dar știind ceva date despre el chiar pare important (Wikipedia).
”Tunelul de bază Lötschberg (LBT) este un tunel de bază feroviar de 34,57 km, situat pe linia Lötschberg a companiei BLS AG, care traversează Alpii Bernezi din Elveția, la aproximativ 400 m sub vechiul tunel Lötschberg (n.a. de circa 15 km). Acesta se întinde între Frutigen, Berna și Raron, Valais.
Tunelul de bază Lötschberg a fost construit ca una dintre cele două piese centrale ale Noii Legături Feroviare prin Alpi. Construcția LBT a început în 1999 și a înregistrat un progres important în 2005. A fost finalizat în iunie 2007, iar primele operațiuni de tren au început în decembrie 2007. Costul acestui proiect inițial a fost estimat la 4,3 miliarde de franci suedezi (3,59 miliarde de dolari).
LBT a fost saturat în câțiva ani de la deschidere din cauza unei secțiuni cu o singură cale de 21 km. Fără o a doua forare, capacitatea sa totală este mult redusă. În cursul anului 2016, a fost atribuit un contract de planificare pentru finalizarea celei de-a doua linii a LBT, al cărei cost a fost estimat la 1 miliard de franci elvețieni. Planul rezultat a fost prezentat în primăvara anului 2019. La începutul anului 2024, Parlamentul a decis finalizarea celei de-a doua foraje, cu un cost estimat de 1,7 miliarde de franci elvețieni.”
Este al doilea tunel din Elveția, ca lungime după Gotthard (57 km) și chiar este impresionant ca lucrare tehnică.
Tot așteptăm, pe parcursul tunelului, să vină vreun control pentru bilet. Este adevărat că este așa de liniște în tren, chiar dacă sunt călători, de nici nu îți vine să scoți vreun sunet. Este totul civilizat, este adevărat, dar parcă prea tăcuți sunt oamenii... E o altă tăcere față de tăcerea de pe munte, eliberatoare. În tren, simbol al civilizației, tăcerea mi se pare apăsătoare, obositoare. Și ieșim și din tunel înainte de Frutigen și nu a venit controlul. Și nici nu vine până în Spiez unde schimbăm trenul. Deci am mers gratis cu tren EuroCity!
De aici luăm un tren regio pentru care tot așa, așteptăm controlul fiindcă nu am avut vreme să luăm bilete. Și iarăși nu vine deci practic am mers gratis de la Visp la Interlaken West! Dar e un prilej să ne bucurăm de frumusețea lacului Thunersee care, alături de Brienzersee, ambele pe râul Aare, dau denumirea Interlaken/Între lacuri! Gara pare a fi a unei localități-stațiune faine, cum sunt la noi Băile Herculane sau Tușnad. Este un centru fain, este adevărat, peste râul Aare, dar centrul clasic al orașului este format dintr-o stradă principală cu multe clădiri de beton și multe magazine. Deocamdată ne interesează să mergem la cazare.
Hostelul Adventure unde rezervasem locuri pentru diseară este pe strada Seestrasse, într-o faină vilă construită la 1901. Asta este surpriza foarte plăcută fiindcă nu ne așteptam să stăm într-o clădire/conac atât de faină la un preț mic! Pentru asta trecem Aare pe Bahnhofstrasse/Strada Gării, nume în mod obișnuit fără inspirație artistică și foarte practic, și canalele laterale. Sunt restaurante și magazine simpatice, restaurantul indian făcând cu ochiul :). Pe stânga vedem un Intersport, dar nu e cazul să intrăm chiar dacă, cel mai probabil, sunt ceva oferte. La intrarea pe Seestrasse este o casă clasică acoperită din lemn (sau total din lemn, nu îmi pot da seama) în care este restaurantul Bären. Dar pare fancy și destul de scump. Și în plus nu știu ca elvețienii să aibă vreo mâncare tradițională deosebită care să nu semene cu nimic din ce am mâncat până acum! Peste vreo 500 de metri avem surpriza clădirii faine în care este hostelul. Verific de trei ori pe hartă fiindcă îmi vine greu să cred că stăm acolo și mi se confirmă de fiecare dată. De obicei hostelurile sunt în clădiri anoste! Suntem încântați chiar dacă e o cameră mică, de patru paturi, în care stăm noi și încă un străin, într-un pat de sus. Dar asta nu e bai. Principiul meu e că un loc de cazare este bun dacă e căldură, ai un pat sănătos și posibilitatea de a face un duș cald. În rest sunt fițe! Ieșim în oraș să explorăm, să luăm ceva suveniruri și mai ales pentru masa pe care o luăm pe seară la restaurantul indian: chicken biryani clasic cu ceai masala și ceva dulce, parcă gulab jamun. Indianul care ne ia comanda și mai ales cel care ne aduce mâncarea sunt uimiți de comanda noastră, tipic europeni. Pentru familiile de indieni de la celelalte mese este cea normal. Dar nu au de unde știi că am fost în India acum puțin peste zece ani și am fost fascinat de cultura lor, inclusiv culinară!
Ultima seară împreună fiindcă de mâine avem drumuri diferite: Rebeca la treabă și eu în zona Grindelwald pentru 3 nopți. Evident, Gec va face tot posibilul să văd cât mai multe locuri faine, inclusiv cazarea în Grindelwald și cea de la 3657m de sub Mönch! Ups, deja am dat prea multe detalii. Urmează mai mult în postările ulterioare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu