Leaota 19-20.10.2017

Pentru două zile (în weekend am altă activitate) îmi propun să (re)parcurg câteva trasee din munții Leaota. Pe unele din ele (valea Cheii până la Cheile Crovului, creasta principală) mai fusesem cu mulți ani în urmă. Pe valea Cheii între Cheile Crovului și Fundățica nu mai fusesem. Așa că... la drum!

Ziua 1 - joi 19.10.2017

Cu autocar plec din autogara Militari până în Câmpulung Muscel (Amic Transport, 30 lei, 8.45 - detalii utile peste vreme!) și apoi din aceeași autogară cu un microbuz Antares merg până în Podul Dâmboviței (11.45, 7 lei). Șoferul e pus pe șotii cu o femeie care venise să ia un plic de la cursă și nu se descurca să identifice cursa ;). În microbuz mă iau la vorbă cu niște femei din Podul Dâmboviței și coborâm toți trei în centru, unde se separă traseele spre Piatra Craiului și Leaota. Anunțuri interesante (legate de agricultură și de animale) sau noi hărți cu trasee cicloturistice prin zonă. Unul cuprinde și valea Cheii pe care voi merge eu. 

Urc pe lângă biserica din piatră și după câteva sute de metri întreb niște localnici și îmi confirmă intrarea pe cheile Cheii. De fapt e foarte vizibil locul cu câte săgeți sunt și cu panoul cu harta turistică!

Ies dintre case, trec printre vile prin îngusta Cheia de Mijloc, trec apoi prin Cheia Curmăturii și ies într-un grup mai mare de case. Cel mai probabil aici este valea Bunii pe care ar trebui să plece marcajul TA spre Curmătura Ghimbavului. Întreb un nene și îmi confirmă că drumul urcă sus în Curmătura Ghimbavului și las traseul pentru altă drumeție. Nu se vede nici un marcaj TA pe aici. Mai departe continui pe drum până sub Colțul Surpat, un fain masiv pe stânga drumului cu o mare alunecare de teren (o cunosc din 2010 când în ajunul Paștelui exploram zona) și imediat ajung la intrarea în Cheile Crovului. Deocamdată continui pe drum și voi reveni peste câteva ore aici pentru a urca pe ele!

Mai merg pentru câteva sute de metri prin Cheile Urdăriței până când acestea merg înainte și drumul merge la dreapta spre Fundățica. Pe drum mă întâlnesc cu un nene cu căruța care mă avertizează că e urs și aici și pe Cheile Crovului și se miră că nu mi-e frică să merg pe aici. 

”Ceva mai sus a mâncat oi, sunt blănile acolo!”

Las Cheile Urdăriței (partea din amonte) pe care se poate ajunge la DN73 în Dâmbovicioara și merg la dreapta pe drum tot în sus. Nu știu unde este peștera ”Uluce”/”La uluce” și bănuiesc că undeva pe piciorul din stânga mea ceva mai sus. Mai merg câteva sute de metri și văd pe stânga o vale cu ceva lemne care urcă și apoi o gaură de peșteră. Bineînțeles că urc până la ea și când văd cât de mare este (are undeva pe la vreo 7-8 metri înălțime), las rucsacul lângă un copac, cobor pe niște trepte-rădăcini și intru pe culoarul orizontal. Pe firul apei sunt câteva intrânduri pe partea dreapta, cotesc la stânga și văd o galerie pe dreapta după vreun metru și jumătate de mers în pantă nisipoasă. Urc pe pantă și apoi la dreapta pe un culoar îngust și merg până unde nu se poate înainta. La întoarcere (coborâre) pozez și un liliac adormit. La galeria principală continui pe firul apei până la o sală mai mare unde apa face un cot la dreapta și intră printr-o galerie îngustă. Peste ea e o scară de lemn pe care urc și văd că am o trecere alunecoasă pe peretele celălalt. Mă opresc aici fiindcă nu vreau să risc nimic și mă întorc pe același drum, un pic dezamăgit fiindcă i se făcuse atâta reclamă peșterii. Mi se pare că se înfundă și de fapt aici sunt cam la o treime din peșteră, mai urmează cel puțin două traversee de genul ăsta! Altă dată și cu echipament! Ies la rucsac, cobor în drum și trece o mașină care îmi confirmă drumul.

Nu oprește și mai bine că nu am întrebat dacă pot merge cu ei. În câteva sute de metri se opresc să încarce niște lemne tăiate mai dimineață. Eu voi trece în viteză pe lângă ei pe drum, în continuă urcare și printre niște chei la stânga. Văd și blănile de oaie și nu mă sperie deloc. 

Cheile mă scot la o intersecție de drumuri unde e o cabană pe stânga și niște vaci simpatice și curioase care mă inspectează. Trec rapid printre ele și continui pe drum la dreapta, tot în urcare până ies la garduri și la primele vile. Găsesc o hartă cu panouri descriptive și un grup la team-building. La tir cu arcul este un tip aparent un pic arțăgos cu care voi vorbi la întoarcere. Este Ionuț Gălițeanu, un performer al sportului românesc din prezent. Urc tot pe drum printre case și la o barieră cotesc la stânga tot în urcare. Drumul mă scoate la stația de curent și la drumul principal din Fundățica, la intersecție cu marcajul BR care vine din Curmătura Fiarelor pe după Sântilia Mare. Deci uite că revin pe aici, unde acum câțiva ani era doar o curiozitate pentru mine să mai văd și alte marcaje! Mai sunt câteva panouri descriptive pe care le citesc rapid și mă întorc pe același drum scurtând serpentina lungă pe un culoar de animale spre apă. După cum ziceam, revin la câteva minute de discuții cu Ionuț și apoi goană la vale pe drum, printre vițice și pe lângă intrarea în peșteră până la începutul Cheilor Crovului.

E 16.25 și eu abia acum pornesc pe un traseu semicunoscut. Îmi aduc aminte că acum mulți ani rătăcisem traseul în partea de sus și am coborât pe noapte la mașină și apoi la prietenii de la Folea (ne-au primit cu drag în ajunul Paștelui și, după ce ne-am aranjat puțin, am coborât cu toții la biserica din centru de am luat lumină. Amintiri faine pentru care mulțumesc în gând prietenei de atunci!). Acum urc pe lumină cu atenție să văd cât mai multe marcaje (care și așa sunt rare). Pe hărți știu că din capătul văii (după chei) fac stânga pe firul cel mai din stânga. Sper să găsesc ceva marcaje. Dacă nu, merg după intuiție :)!

Locul și potecile unde se schimbă direcția de mers sunt intuitive: în stânga mea în sus se formează o mulțime de poteci care par să urce în aceeași direcție. Pare ca un drum de exploatare cu poteci paralele care urcă continuu. Marcaje nu sunt deloc. Cum văd și firul văii (care, conform hărții, trebuie să fie în dreapta mea) știu că sunt pe drumul cel bun și urc aproape fără pauză vreo 20-25 de minute. Exact când se lasă seara ajung pe culmea muntelui Sântilia.

Identific locul, știu că sunt pe drumul bun și pornesc la dreapta aproape pe înnoptat. Fac câțiva pași și uite că pe un pin înalt văd marcajul meu BA! Deci și așa, în condiții de marcaj prost și întuneric, păstrez direcția bună. Intru pe un drum de TAF/forestier, urc prin pădure, drumul face cumva dreapta și iese printr-un ocol la golul alpin pe partea sudică a vârfului Sântilia Mică. De aici se văd formele vârfurilor Sântilia mare, Piatra Albă și Secărea Mare. Bineînțeles că se vede și șaua Curmătura Fiarelor unde voi atinge drumul de creastă! Mai cobor un pic prin pădure și ajung la intersecția cu BR. Nu sunt foarte sigur de asta și îmi voi confirma mergând la stânga vreo douăzeci de metri până dau de primul marcaj BR. Revin la intersecție, pun rucsacul jos, mă așez pe el și mănânc ceva fructe uscate energizante și ananas. Beau și puțină apă și pornesc la drum cu gândul să ajung pe vârful Leaota. Se va dovedi că visez prea mult!

Urc pe primul vârf, cobor într-o primă șa, urc pe al doilea vârf și mi se pare că nu mai găsesc traseul. Sunt undeva pe la 1750 de metri și nu pare să mai fie nici un drum înainte. Asta e! S-a făcut și ora 21.00 când îmi propusesem să mă opresc. Cu speranța că nu am rătăcit drumul, găsesc un loc plat să îmi instalez cortul, mănânc o conservă de carne și beau niște apă (mai am doar vreun litru, cam puțin ținând cont că nu știu unde găsesc apă), pun conserva de ananas (goală, mâncasem ananansul la intersecția BA cu BR!) în cutia de carne și le cobor la vreo sută de metri de cort în niște tufișuri. Punga cu mâncare o pun într-un molid undeva mai aproape de cort. Dacă vine vreun animal, să se înfrupte din ce e aici, mâine merg mai departe! Nu a fost așa, găsesc și punga intactă și conservele ne-umblat-la-ele mâine dimineață!

Ziua 2 - 20.10.2017

Dimineață e un senin și un peisaj de vis. Într-o parte se văd Bucegii și Craiul cu zona înaltă acoperită de zăpadă (e mai rar unghiul ăsta, cel puțin pentru mine), în alta realizez că sunt pe drumul bun. De la cort drumul coboară abrupt până într-o șa și apoi urcă prin pădure pe platoul Jugureanului. De aici mai departe se vede zona vârfului ce dă numele masivului.

Îmi recuperez mâncarea intactă, ciugulesc puțin și îmi strâng bagajul și apoi restul cortului. Mă bucur încă o dată de posibilitatea de a strânge cortul din interior spre exterior și de a ieși din el doar în momentul în care rămâne doar tenda exterioară. E un soare de vis, verific să nu rămână deloc mizerie unde am stat și pornesc mai departe. Cobor în șaua împădurită, urc apoi o pantă lejeră cu câteva marcaje și ajung în zona cea mai de sus a platoului. De aici se văd două variante (până la ele mai am de urcat un vârf împădurit doar spre dreapta): fie merg pe drumul de culme pe sub zona de vârf, fie direct spre cota 1900 și apoi pe sus! Verific hărțile și toate îmi dau varianta directă. Așa fac! Potecile urcă printre tufe de afini și prin ceva limbi de zăpadă (mult topite față de săptămâna trecută) și în capătul platoului somital (recunosc că din anumite neafinități nu prea folosesc termenul ăsta!) fac stânga spre vârf. Cu priviri în spate spre Crai și spre zona de mai jos de unde am venit!

Mai merg printre arbuștii pitici și ies la drumul pe care îl scurtasem. Deci se poate veni și pe drum! Cotesc un pic la dreapta și apoi la stânga și trec de nivelul cotei 2000. Mai e puțin până pe vârful cel mai mare și urc prin niște scocuri cu puțină zăpadă. Vârful (2133m) mă aștepta solitar cu stâlpul pe care e menționat numele și cu o momâie imensă lângă el. Când am fost aici ultima dată (de fapt dacă îmi aduc bine aminte o singură dată până acum) era doar momâia mare de piatră. Pe ea văd marcajul meu BA și un marcaj PA. Bănuiala mea e că e cel ce coboară din Romanescu spre cătunul Cetățuia. Greșit! Este marcajul care vine pe culmea Vîja și aici se termină. Spre Cetățuia este un vechi marcaj CA!

De aici ar urma o coborâre lungă pe BA. Inițial planul era să parcurg și marcajul CR până la cantonul Brătei, dar timpul nu îmi permite. Mâine trebuie să merg în altă parte. Totuși cobor un pic pe culmea dintre vârful Leaota și vârful Răteiul (2005m) fiindcă văzusem un lac și tare am nevoie de apă. Nu mai am decât câteva guri pe fundul sticlei! Cobor pe un drum larg cu două momâi până la balta din zăpadă topită aflată la începutul platoului vârfului Răteiul. Altă dată voi coborî pe aici până jos! Umplu rezerva și revin la vârf (de fapt vreo 50 de metri înainte de vârf) pentru a-mi continua traseul stabilit.

Prima parte a potecii marcate este direct pe culme (BA, CA) în timp ce drumul ocolește puțin (deci se poate urma și el), ceva mai jos (adică pe la 1900m) revin în drum și de aici urmez drumul mereu pe sub vârfurile Tâncava Mare, Vaca și Frumușelu. Aici trebuie atenție să mergi mereu pe drumul de culme, nu pe cele laterale care coboară la stâne! Într-o șa văd un marcaj TR și un drum care merge la dreapta (cel mai probabil aici e Curmătura Tâncavei). Altă dată voi vedea ce e cu el! Acum am în față Romanescu și ceva marcaje de la concursuri motorizate (ceva cu Bike e scris pe ele, să mă ierte organizatorii dacă le-am luat și au concursul ulterior, am obișnuința de la Maraton Apuseni și în general de pe munte să iau marcajele uitate de alții!). 

După Romanescu nu găsesc intersecția unde pierd CA (momentan, e de cercetat!) și cobor ușor la stânga pe piciorul ce merge spre cabana Leaota. E o coborâre serioasă spre o piatră cu macaje și apoi tot la stânga cobor spre o mică șa. Mai sus pe un vârf împădurit se vede un stâlp de marcaj. Îmi aduc aminte de el din ultima ieșire până pe Romanescu (2011) și știu că după el mai este puțin până la stână. Așa este! De la stâlp văd stâna și mă bucur de coborârea pe marginea pădurii. De acum drumul îmi este cunoscut, chiar și cu marcaje slabe sau lipsă! 

La stână doar fac pauză să o marchez pe GPS (nu mai intru să verific condițiile din interior) și urmez drumul stânii (pe stânga în două serpentine și apoi pe curbă de nivel prin pădure) până la cabana Leaota. Mi se pare extrem de puțin de mers. La cabană fac o pauză binemeritată în care văd dezamăgit că nu mai e sursa de apă de mai jos de cabană, inspectez melancolic cabana unde am fost la reveillonul 2007-2008, inspectez primele marcaje ale traseului cu CA ce coboară spre plaiul Găvanele și muchia Marginea Domnească spre Cetățuia (pentru o ulterioară tură) și, cu rucsacul în spate, cobor pe drumul cunoscut spre mănăstire și apoi lunga vale a Ialomicioarei spre Runcu.

Îmi ia vreo oră să cobor până la gardul de sus al mănăstirii (tot strâng marcajele motorizaților), urmez gardul și marcajele la stânga pe un forestier ce mă coboară în valea Marginea Domnească și la dreapta ies la panoul descriptiv al zonei și la troița ce marchează zona mănăstirii. De aici mai e doar lungul drum spre civilizație... De reținut locurile numite ”La Blide” (e o căbănuță), Moara Dracului și zona de cabane ”La cășărie” unde din stânga vine valea Ortei. Și apoi drumul tot înainte pe vale, doar pe ultimii kilometri am noroc cu o mașină ce mă duce exact până la stația de autobuz. Aici vin toate autobuzele. 

Am unul până în Fieni, altul până în Târgoviște. Logic că prefer să îl aștept pe cel de Târgovițte fiindcă de acolo am multe variante. Până la mașină merg la primul bar unde curg pe gât două beri. Un nene își aduce aminte că m-a întâlnit altă dată prin alte zone ale țării, doamna de la bar a lucrat în perioada mea de studenție în Politehnică la magazinul de la etajul 1 din căminul mare (A) din Leu, prilej de a ne aminti lucruri și oameni din acei ani (1999-2004). Ultimele guri de bere rămân în sticlă fiindcă trebuie să mă urc în microbuzul de Târgoviște. Am colegi de drum foarte faini și de la atâtea glume, abia dacă simțim când ajungem în Târgoviște. Doar niște locuri recunosc pe drum, locuri prin care am avut ocazia să merg în scurte delegații. Cu doamna cea mai vorbăreață de mai devreme merg pe jos de la autogara unde ne-a lăsat microbuzul (8 lei) la autogara de la gară și cu un alt microbuz ajungem pe noapte la București (15 lei). 

Faină revedere cu Leaota și sigur voi reveni, dacă nu anul ăsta, cu siguranță în primăvară!

RT Intre Piatra si Leaota 2-4.04.2010

RT Intre Piatra si Leaota 2-4.04.2010

Colegi de tura: Dana, Cezar

Sarbatorile pascale m-au apropiat foarte mult de tara. Mai precis am venit in Romania pentru vacanta de Pasti facand o surpriza imensa prietenei si familiei mele. Dana se astepta sa vin abia in iunie si a ramas blocata cand m-a vazut in Romania. In fine revederea a fost extrem de placuta si am stabilit amandoi sa incercam sa petrecem cat mai mult timp impreuna si prin muntii dragi. Eu vroiam sa fim in duminica Pascala cu parintii mei si am stabilit sa iesim doar in Vinerea Mare si in ajunul Pastelui. Dar cum niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, am reusit sa petrecem inca o zi in munti.

Ziua 1 - 2 aprilie 2010

Am sunat de cu seara la cateva pensiuni din Dambovicioara sa ne asiguram de cazare si dimineata am reusit sa ne miscam pe la 10.00. Intentia de drum era Bucuresti-Pitesti-Campulung-Rucar-Dambovicioara pe drumul cel mai scurt. Pe drum ne-am luat la discutii si ne-am trezit ca am pornit pe un drum mai lung si destul de prost. Facusem deja juma din acesta cand am realizat ca eram pe o varianta prin Malureni. Am continuat pe aici pana in DN 73 C si de aici prin Domnesti pana in Campulung, Rucar si in final Podul Dambovitei. Cred ca era cam ora 13 cand am intrat in Cheile Dambovicioarei dupa plata taxei de un leu pe persoana. Oare pentru ce o fi taxa asta ca drumul e la fel de prost de cand il stiu? Trecem prin Cheile Dambovicioarei, depasim pestera omonima, trecem si prin cheile Brusturetului si pe la ora 14.00 ne oprim la capatul drumului unde e cabana Brusturet. Aici ne imbogatim cu informatii despre traseele dorite (cabana Pietricica pe un drum forestier plin de noroi pe TA, valea Sleaua (sau valea Rea sau valea Seaca a Pietrelor) spre Poiana Grindului pe CG si BA prin poiana Funduri). Planul initial era sa urcam prin poiana Funduri pana la refugiu si sa coboram pe Pietricica sau invers, dar timpul nu ne-a mai permis o tura asa de lunga. Mancam putin de pranz si la ora 15.00 pornim in sus pe CG.

Cheile vaii se dovedesc destul de salbatice si se pare ca viiturile au mancat mult din fostul drum forestier care urca pana in poiana Grind. Peretii se inalta pe ambele parti ale vaii si semnele si firul vaii ne plimba printre acesti colosi de piatra. Tot timpul facem poze in stanga si in dreapta si parca nu ne mai saturam privind catre inaltul cerului si al stancariilor ce ne inconjoara. Suntem acompaniati de cinci catei de la Brusturet care ne vor insoti pe tot drumul. Ca de obicei, cainii au facut drumul de mai multe ori tot cocotandu-se in stanga si in dreapta prin padure.




Eu vad la un moment dat un intrand mai mare in peretele din stanga si ma bag pana in capatul lui. Cred ca se poate numi pestera fiindca avea peste 5 metri lungime. Cam in jurul orei 16.00 dam de primele pete de zapada care mai apoi incep sa acopere tot drumul. Ajungem destul de lejer la intersectia cu drumul spre Curmatura Groapelor (TR si CA). Ne uitam un pic pe harta din aparatul foto si hotaram sa mergem mai departe spre poiana Grind pe CG.


Trecem printre defrisarile Grindului (binecunoscute de multi dintre voi) si in 30 de minute suntem in poiana Grind (17.20). Aici admiram brandusele intinse pe tot covorul de iarba, creasta inzapezita a Craiesei si stam un pic de odihna si de vorba de impacare (am fost eu putin suparat pana in acest moment).


De aici coboram pe BA prin poiana Funduri unde imi face placere sa revad stana in care acum cativa ani mi-am potolit setea cu apa de ploaie stransa de ciobani. Coboram mai departe prin poiana si intram curand in "galeria de padure" care ne va cobori pe culmea Paduricii pana la cabana Brusturet (cca 20.30).



Muncitorul care ne daduse sfaturi mai devreme se bucura ca ne vede si intram in restaurant sa mancam cate ceva de seara. Restaurantul e aranjat in stil rustic; scaunele sculptate special, peretii acoperiti cu coaja de brad, tuica fiarta, bulzul ciobanesc si friptura de pui ne-au indemnat sa ramanem peste noapte la ei. Cazarea se face in cabana Caprioara aflata la cateva minute in jos pe vale si un loc de cazare costa 40 ron/persoana. Am urcat cu masina pana la cabana si dupa un foc puternic in soba si tabieturile de seara, ne-am retras obositi la somnul dulce si binefacator.


Ziua 2 - 3 aprilie 2010

Dimineata s-a deschis sub ochii nostri cu o vreme posomorata si a inceput sa bureze. Ne gandeam de seara sa urcam spre satul Ciocanu, dar ploaia ne-a mai tinut un pic pe loc. Pe la 9.30 am hotarat sa coboram spre Podul Dambovitei si sa incercam niste chei prin zona. Ghidul nostru din ziua anterioara a coborat cu noi si ne-a explicat cum sa ajungem in valea Cheii, niste chei faine si usoare care pot fi parcurse in marea majoritate cu masina. I-am multumit si l-am lasat la E 574 in asteptarea altei masini. El vroia sa ajunga acasa in Campulung si noi mergeam in cealalta directie spre Bran. Urmandu-i indicatiile si semnele, am intrat pe valea Cheii pe PA. Am identificat valea Cheii desi nu stiam exact unde ne bagam si cat avem de mers. Speram sa putem ajunge cumva in Moeciu, fapt care s-a dovedit imposibil. Abia acasa am gasit o harta buna la adresa www.tenereclub.ro/index.php?p=viz_harti&h_id=85 si am vazut ce si pe unde am fost.
Asadar am continuat pe valea asta printre pasuni si case pitoresti pana am ajuns la un grohotis imens si o intersectie de drumuri dupa grohotis. Tragem masina inainte de interectie si ne intoarcem sa facem cateva poze la acel grohotis (vorba vine ca erau stanci de cateva zeci de tone pravalite din munte).

Ne intoarcem la intersectie si vedem un marcaj BA de 4 ore spre Curmatura Fiarelor prin valea Crovului. Cam pe la 10.30 pornim pe vale in sus in ideea unei scurte plimbari. Din acest motiv nu am luat apa sau ceva mancare la noi. Tot urcam pe vale printre pereti si aparatul refuza sa mai faca poze. Parca stia ca la intoarcere peisajul va fi mai frumos!!!


Dupa ce urcam prin toata valea, gasim marcajele extrem de rare care fac stanga si urca pe muchia Santilia printr-o padure destul de salbatica. Poteca abia se dibuie si nasul de montagnard imi indica pe unde trebuie sa merg in lipsa marcajelor. Acum incepe distractia. Incepe sa se lase ceata si noi tot urcam prin poienile inzapezite si intacte. Semnele se vad extrem de rar si de cate ori ma intreaba Dana daca am gresit drumul, apare cate o banda albastra care ne linisteste.


Iata-ne ajunsi in jurul orei 13.45 pe varful Santilia Mica de 1807m. Pierdem semnul in totalitate si ii spun Danei sa ma astepte putin ca vreau sa vad dc gasesc vreun semn mai jos in vale. Cobor putin si ma trezesc cu ea in spatele meu. Si semne absolut deloc!!! Ii zic sa mergem inapoi prin padure pana ajungem la ultimul semn. Intram amandoi in zapada pana la mijloc si inaintam destul de greu. Cand deodata dam de o banda rosie rasarita parca de nicaieri in mijlocul padurii! Hotaram sa urcam pe ea sa vedem unde duce. Speranta noastra era sa ajungem pe vf Leaota. Vise mari cand nu stii nici macar unde esti!!!

Urmam semnul BR in sus pe muchie strecurandu-ne printre niste cornise extrem de frumoase si fotogenice.

Tot urcam pe muchie pana ajungem prin ceata destul de deasa pe cel mai inalt varf al muchiei. Aici gasim doar o borna micuta pe care scria 1954 (probabil anul montarii) si cautam fara izbanda drumul in continuare. Acasa am identificat varful ca fiind Santilia Mare de 1867m. Acum e decizia finala!!! Nu stim incotro ar trebui sa mergem mai departe. Luam hotararea sa ne intoarcem oe drumul cunoscut chiar daca e destul de anevoios (era cca ora 15.00).
Pornim inapoi printre cornise, pe BR pe unde am venit, prin padurea plina de zapada si apoi de pe Santilia Mica in jos pe BA urmarindu-ne pasii facuti mai devreme. Ne era destul de sete si aproape ca nu ne-am oprit pana ce nu am ajuns la capatul de sus al vaii Crovului. O singura data inainte de Santilia Mica am facut 2 minute pauza sa bem/mancam niste zapada. Revigorarea a fost pe masura! La primul izvor ne-am astamparat setea si am pornit in jos pe vale. De data asta aparatul a acceptat sa faca ceva poze desi parea sa se lase intunericul.



Cam pe la 20.15 am ajuns la masina. Degeaba am incercat noi la ambele telefoane sa cautam semnal. Peretii inalti ne taiau orice posibilitate de comunicare. Am mancat cate 2 eugenii, am baut un pic de ceai si am hotarat sa ne intoarcem pe unde am venit. Mai spre Podul Dambovitei am gasit semnal GSM si ne-am anuntat mamele pe unde suntem si ca speram sa gasim cazare in zona fiindca era prea tarziu sa mai ajungem la Inviere in Bucuresti. Am si gasit cazare la Casa Folea din satul Pestera (unde am fost anul trecut) si ne-am linistit familiile ca ramanem acolo peste noapte si venim a doua zi acasa. Fix la iesirea pe E 574 vedem o masina Roman in fata. Plecasera la furat de lemne si le sarisera 2 roti pe spate. Chiar asa in noaptea de Inviere? Dumnezeu le-a dat o mica palma!!! Am asteptat vreo ora pana au reusit sa repuna rotile si sa elibereze drumul. Asa ca am pornit pe la 21.30 spre Moeciu si apoi spre Pestera. Am vorbit cu gazda si domnul Folea a spus ca ne ajuta cu masina de teren sa ajungem la pensiune. Ultimul km de la hotelul Nobilis in sus e plin de noroi si impracticabil fara masina de teren. Asa ca la 23.45 a venit la parcarea hotelului si in 5 minute eram la el acasa. Obositi dupa a doua zi de alergatura, ne-am spalat de seara si dupa urarea "Hristos a inviat!" ne-am culcat franti.

Ziua 3 - 4 aprilie 2010 Ziua de Pasti

Desi ne-am lasat voie somnului, pe la ora 8.00 ne-am trezit si am mai lenevit ceva pana pe la 11.30-12.00 cand am coborat la masa. Pe la 12.00 le-am multumit gazdelor pentru cazare si am plecat prin pitoreasca zona Moeciu-Bran spre casa.



Pe la ora 17.00 am ajuns pe la ai mei si dupa o bogata (prea bogata!!!) masa de Pasti, ne-am retras in cele din urma acasa unde am mai ciugulit foarte putin si ne-am culcat bucurosi ca am fost, suntem si vom fi impreuna la bine si la greu.

Hristos a Inviat si tot ceea ce va doriti (si pe unde va doriti)!!!