miercuri, 20 februarie 2019

Ciuhoiu-Schitul lui Negoiță-Sărata Monteoru 18.01.2019

Pe la 9.30 ne pornim la drum cu gând de a ajunge sus pe Ciuhoiu și apoi să coborâm pe gârla Sărății. Adi știe niște drumuri pe unde a alergat vara trecută. Vedem ce iese... Deocamdată din poveste în poveste suntem pe deal unde a fost altă dată satul Ciuhoiu. Motivele desființării satului și mutării locuitorilor mai la vale rămâne un secret pentru majoritatea... La vale spre gârlă avem ceva peisaje de iarnă și în depărtare piramida Penteleului. Să nu uităm de tufa de cătină din care doar gustăm naturalul. Puțini se încumetă să ia fructele dintre țepi... 














Intrăm în pădure și mă bucur de calitățile telefonului la o stâncă cu mușchi pe ea. Chiar Adi îmi spune (glumind) să fiu atent pe ce calc să nu deschid vreo poartă secretă, poate ajung la Sarmizegetusa sau în Egipt :)). E în față și găsește poteci spre vale. Un pic deranjat (nu spune prea detaliat) că a plecat în adidași și s-a udat. Și mai avem ceva zăpadă de călcat... Coborâm la firul Sărății, îl trecem pe gheață (atenție, Cezar, acolo la gheață, mergi pe apă!) și apoi la vale pe potecă și apoi pe drumeagul tot mai lat. Din vorbă în vorbă (îmi aduc aminte de discuții despre Tibi Ușeriu) ne trezim la crucea care marchează drumul spre schitul lui Negoiță. După cum vedeți, noi am venit pe un drum ”calamitat” :)).









Până acum nu am reușit să urc la schit, poate acum e momentul. Mai precis prin culoarul de vegetație pe care îl vedeți în poze, era atât de mult noroi că intram până la gleznă. Și în plus mergeam pe vine la cât se lăsau crengile peste noi... Acum merge așa de lejer pe zăpadă și cu greu recunosc locurile. Când trecem apa îmi dau seama că am mers mai mult decât data trecută... Crucile ne indică drumul de 40 de minute de la prima cruce până la schit. E ceva de urcat!


În transcrierea cu caractere latine a hrisovului cu caractere chirilice 1682 (7191) noiembrie 4, Hotărnicie a moșiei Mușcelul Sărății, partea lui Oprea Nenciulescu și a moșnenilor se menționează astfel (transcrierea este pe ușa schitului):

”Și dă acolo au dat pân capul vii lui Leontie pe din jos și au izbit tufele Velnii pe din jos de piscu și de acolo au dat în gura Izvorului Dulce, unde dă Sărata și apucă tot apa Sărății în sus, pă unde trece drumul Sărata și apucă pă Valea Teișului. Iar de acolo, trece Sărata și apucă muchea dealului pe deasupra Fântânii păcurilor, pe deasupra Murătoril[or] și izbește în muche, pe deasupra Mănăstirii lui Negoiță. Și dă acolo dă în drumul Nișcovului pe deasupra Fântânii Rumâneștilor și apucă totdrumul în sus, până dă jos, unde să împreună Sărata cu Valea Ciuhoului.”

”Schitul nu a funcţionat nici până la Legea Secularizării şi nici nu a fost închinat Episcopiei Buzăului, în condicile căreia ar fi trebuit să se afle. Între anii 1863 şi 1885-1890, când Basil Iorgulescu îşi strânge materialul pentru dicţionarul istoric al judeţului Buzău, este o perioadă scurtă de timp, în care memoria colectivă ar fi conservat o amintire vie şi clară asupra existenţei unui ansamblu monahal. În tradiţia locală actuală, personajul Negoiţă este considerat ultimul vieţuitor al schitului, care ar fi fost înmormântat acolo de către săteni, împreună cu mari comori, însă apelativul acestuia nu este în nici un caz biblic, aparţinând mai degrabă unui mirean.”  (sursa: https://www.i-tour.ro/atractii-turistice-imprejurimi-sarata-monteoru-buzau/)




La coborâre urmăm același drum marcat cu cruci de lemn până la pensiunea ”La păducel” și apoi ne oprim în centrul stațiunii la un capucino gustos până vine microbuzul care ne duce până în Dealul Viei. Și pe jos până acasă...






Canionul Sărății 17.01.2019

Ca la început de an, am vorbit cu Adi să merg câteva zile pe la el. Așa că merg cu trenul până la cea mai apropiată gară și de aici direct peste câmp spre Ciuhoiu. Adi știe că găsesc eu ceva de explorat și nu se agită când mai întârzii vreo două ceasuri. Îl voi suna când sunt aproape de el. 

Deocamdată intru printre stâne și ies la prima curbă a canionului Sărății. Am mai fost pe buza asta de pământ. Găsesc un alt drum care mă trece peste canal și ajung la partea mare a canionului.




Cobor în canion, încerc să îl trec pe partea cealaltă și nu am succes. E o potecă pe care altă dată am coborât lejer. Acum dau să urc și alunec pe noroiul cu zăpadă topită. Caut și alte poteci ceva mai verticale și zloata nu mă lasă deloc să urc. Așa că trebuie să revin în canion, să trec firul apei adâncit într-un vad cu maluri înalte și să revin pe partea lui stângă (în sensul curgerii, așa se spune geografic în mod corect). E un drum pe marginea arăturii și merg pe el printre gunoaie și tot felul de carcase de televizoare sau cauciucuri. Știu că ar trebui să ajung undeva la drumul ce duce în Dealul Viei. Drumul mă duce la niște case și mai face unul în sus. Socotesc că printre case trebuie să ies la asfalt. Probabil cel de sus duce pe arătură. Mă latră câțiva câini de la casele închise (aici e țigănie și toate casele încuiate, probabil locuitorii sunt plecați la ”cules fier” sau la alte munci) și ies la podul de la moara veche din Izvorul Dulce (unde stă Adi).