luni, 24 aprilie 2017

Paști în munții Almăjului 15-18.04.2017

Organizatori: Radu Ioanițescu (Pancu) și Mihaela Bacea

Colegi de tură: Nicu Trăistaru (Suru), Andrei Toader, Valentin Pascu, Raluca Ilie, Cristina Vladu, Ana Maria (Hana), Isabela Man, Ioana Sârbu (Fiona), Parazit, Cezar Partheniu, Pazuzu

Mai întâi câteva cuvinte care m-au atras pe mine în tură și apoi începem povestirea propriu-zisă. Nu sunt în ordinea importanței, toate sunt la egalitate: oamenii faini (doar pe Parazitu nu îl știam dinainte), o parte marcată recent (anul trecut) din E3 (de când am fost în Bulgaria în Pirin - am dat de E4 -  și în Stara Planina - parte din E3 - m-a apucat și pe mine ideea cu traseele europene și tare felicit pe cei care au făcut marcajele la noi; eram singura țară europeană neinclusă în astfel de trasee, mai există în plan de marcare E4  - care vine din Apuseni spre Bulgaria și acolo trece prin Vitosha, Rila, Pirin și Rodopi - și E8 - care strabate Carpații românești pe toată lungimea lor, asemănător cu ideea lui Emilian Cristea cu marcajul bandă roșie pe toată lungimea Carpaților), ideea de a petrece Paștele într-un sat cu populație majoritar cehă (Bigăr) deci catolică, atingerea celui mai înalt punct din munții Almăjului (Svinecea Mare 1224m), morile de apă de la Eftimie Murgu/Rudăria, aventura drumului de revenire la mașini, posibila urcare pe Ciucaru Mare și, nu în ultimul rând faptul de a merge în munții Almăjului unde nu am mai fost! Deci spun prezent la tură din start, chiar cu rezerva de a împrumuta bani de la colegi dacă nu pot face rost :D!

De menționat de la început calitățile organizatorilor: E destul de greu să construiești un traseu în niște munți despre care nu ai informații destule și timp limitat și Pancu a reușit asta foarte fain într-un traseu de trei zile și jumătate :)! La fel mi se pare greu să organizezi oamenii pe mașini și corturi după o grămadă de criterii. Mihaela e specialistă în asta :)!

Ziua 0 - vineri, 14 aprilie 2017

Pancu vine de la Cluj cu mașina, ceilalți venim de la București în trei mașini: două de vineri seara și a treia sâmbătă dimineață. Pentru întoarcere trebuia să lăsăm o mașină în Orșova pentru a putea ajunge la mașini (din Eftimie Murgu aveam în plan mai multe variante de a ajunge în Orșova). Pancu își lasă mașina în Orșova (la gară din câte știu eu pentru a preîntâmpina și varianta de a veni cu trenul din Iablanița) și va veni la Vali în mașină până mai sus de Dubova la stadion. De fapt este capătul vestic al Dubovei în direcția Moldova Nouă! Noi ajungem undeva după ora 1.00 noaptea puțin după ei. Găsiseră un loc de cort vis-a-vis de stadion și mâine dimineață vom vedea ce este aici. Deocamdată suntem tare bucuroși de revedere, montăm ”căsuțele” și la somn. Printre noi apare și un cățel tare simpatic ce va primi de la Parazitu numele de Pazuzu. Noi bănuiam că vine de la iaurturile Zuzu și de fapt Pazuzu este în religiile asiriană și babiloniană regele demonilor vântului :D! Ce demon, nu l-am auzit lătrând pe câinele ăsta sau fugind după animale în nici una din zile :D! Îi dăm câte ceva de mâncare și va rămâne lângă noi toate zilele, indiferent pe unde mergem. Deci în final suntem 12+1! Sună a probă de canotaj. Acolo sunt maxim 8+1 și, căutând pe net, am găsit că ”12+1” este un film comedie din 1969. De văzut despre ce e vorba!

Dimineață în jurul orei 8.00 ajung Suru, Iza și Fiona (a treia mașină). Deci acum suntem toată trupa!

Ziua 1 - sâmbătă, 15 aprilie 2017

Soarele și sosirea colegilor ne trezesc de-a binelea. Vali, colegul meu de cort nu prea dormise bine (neobișnuit cu temperaturile răcoroase la cort) și era în picioare și pe afară ceva mai devreme. Noii colegi veniți erau gata de drum (asta după ce ne-au oferit tuturor niște prăjituri de numa-numa :D) și vor mai avea de așteptat puțin. În final vom pleca undeva în jurul orei 10.00! 

Până să ajung la ei, am ceva treabă în pădure. Văzusem că ne aflăm chiar la intrarea în traseul  marcat cu TG spre Ciucaru Mare, pus în planul turei în ultima zi în funcție de timpul rămas. Cum intru în pădure, mă izbește un chef de înviorare și alerg puțin pe potecă în sus. Văd că urc repede pe marcaj și încetinesc un pic. Bate inima să iasă din piept! Urc în ritm mai alert propunându-mi să fac în așa fel încât la 9.00 să fiu înapoi la corturi. De fapt 8.50 ca să termin de strâns cortul și să fim gata de drum. Nu contează cât de sus ajung! Merg, merg accelerat, ajung într-o zonă plată și marcajul face dreapta, îl urmez și văd că mai urc un pic și mă trezesc pe un platou de unde ar părea să coboare. În față văd munții sârbești. Deci trebuie să ajung repede deasupra versanților Ciucarului Mare de deasupra Dunării! Mă uit la ceas: e 8.40! Mai am timp. Tot pe potecă mă trezesc cu Dunărea sub mine și cu un norișor de ceață pe lungimea ei! De vis, ce bucurie! De multă vreme voiam să ajung aici! Stau câteva minute și la 8.44 pornesc înapoi. Câteva zeci de metri spre est pe potecă pentru alte belvederi și apoi la poteca de venire și în fugă/mers rapid până la corturi. Colegii strânseseră corturile și mâncau care pe unde. Miha e ofticată pe mine că am urcat pe Ciucaru fără să spun. 
”Așa faci tu mereu :(!” 
”Nu m-am gândit că urc până acolo. Doar să intru în pădure... Dacă vreți, mai merg o dată cu voi! Am făcut o juma de oră dus-întors în mers repede”
”Și noi cât facem?”
”45 de minute-maxim o oră dus-întors”
”Bine!”
Cu Vali pornește în sus spre Dunăre și noi mai strângem din bagaje. Convenisem cu toții să plecăm la 10.00! Mai povestim câte ceva pe la mașini, uscăm și strângem corturile și rucsacii, vedem centrul de informare turistică închis și câteva panouri cu informații despre zonă (am reținut unul cu cetatea Trikule), mese și bănci de popas până vin ei de sus de pe vârf. 

Coborâm mașinile la drum, lăsăm curat și ne adunăm la intersecția de unde marcajul BR (E3) ne indică 10 ore și 30 de minute până la satul Bigăr. Doar Parazitu mai strânge câte ceva la mașină și va recupera distanța așteptat de Pancu. Marcajele ocolesc terenul de fotbal, coboară în stânga pe lângă el și apoi dreapta pe prima uliță pentru a ieși dintre case. Chiar în dreptul unui clopot cu cadru metalic trece pe lângă noi un nene cu nepotul în cărucior. Cumva îmi aduce aminte de cărucioarele de butelii... Pancu rămâne să-l aștepte pe Parazitu, eu și Vali pornim pe drumul forestier spre pădure să ne ajungem colegii. Avem de urcat vreo 8-9 kilometri pe valea Ponicovei...





Ba mai mergem, ba ne mai așteptăm, ba ne bucurăm de culoarul verde al drumului sau de stâncile care ies din pădure pe versanți, ba ne bucurăm de multele flori despre care Fiona ne spune una și alta (e expert biolog), ba vedem câte o șopârlă, șarpe sau gușteri (Lacerta viridis) care se ascund pe sub pietre, ba vedem o cascadă cu un frumos bazin spre care am vrea să coborâm (e mai greu apoi de urcat la drum), ba mai râdem de denumirea unui vârf (La stâna băbuțului) spunând că ar trebui să fie și stâna Moșuței :))), ba mai scoatem harta să identificăm pe unde suntem, ba mai croncănim câte unul de pauză... Convenim să facem pauză de masă la locul de popas marcat cu cort pe hartă (unde o fi el). Suntem toți adunați în locul unde se vede un drum pe versantul din dreapta. Studiem harta și tragem concluzia că nu e drumul nostru. În prima curbă mare la dreapta noi ar trebui să facem stânga. Nu e chiar așa, marcajele încă ne duc pe drum și avem parte de o surpriză faină: o viperă cu corn e pe stânga drumului și se strânge într-o scorbură. E bine că nu se simte amenințată de prezența noastră. Adevărul e că se mișcă și foarte încet, acum e perioada lor de dezmorțire din iarnă! Nici unul din noi nu a mai văzut așa ceva pe viu! Pancu îi observă cornul care o face specială! Îi facem ceva poze (nu știu cât se observă în imaginea de jos, eu o am în minte chiar și acoperită de frunze) și pornim mai departe încântați de următorul loc: tot pe stânga sunt niște parapeți care nu par a nu fi de la vreun drum. Cu siguranță (tragem concluzia eu și Pancu) pe aici a fost o cale ferată îngustă, probabil pentru cărbuni sau forestieră! După parapeții de susținere facem stânga și urcăm pe deasupra lor tot vorbind de animale veninoase de la noi. Pașii trec, vorbele curg...





Tot povestim de una-alta, urcăm cele două serpentine largi tot așteptând să ajungem în poiana de masă, ne mirăm de elanul luat de Bacea, Suru și Fiona, cotim la dreapta pe drum și după un culoar printre pini ajungem la un mic loc de popas unde ne așteptau. Suntem aproape de culmea Ravna unde e poiana mare. Mai urcăm puțin până în poiană și acolo facem popas. Drumul ne duce înfrunzit prin pădure, eu și Parazitu luăm ceva avans (chiar dacă avem rucsaci mari și, logic, grei) și ieșim într-o defrișare aflată sub o linie de curent. Suru (silvic) ne va explica mai încolo că defrișările se fac pe sub liniile de curent pentru întreținerea acestora (se fac de către administratorul liniei cu acceptul ocoalelor silvice, nu așa cum ar vrea fiecare). Drumul se vede pe sub linie în sus și sperăm să nu fie drumul pe acolo. Pare un urcuș serios prin soare și se dovedește curând că pe el câștigăm altitudine. Eu trec pe 4x4 și nu îmi dau seama când ajung sus. Se mai vede Parazitu în spatele meu și bănuiesc că el îi vede pe următorii... Apoi se vede doar Pazuzu și cred că nu sunt departe colegii mei. Micșorez ritmul ca să fiu ajuns din urmă, merg aproape pe loc (cu călcâiul unui bocanc fix în fața vârfului celuilalt). Nu sunt ajuns din urmă și nici nu găsesc poiana. Trec printr-o poiană pe sub linia de curent și nu-mi place să aștept chiar sub linii. Mai urc și Pazuzu e după mine. Tot merg încet vreo sută și cincizeci de metri, mă opresc și mă așez pe rucsac. Mai rup crenguțe în așteptare, mai bat toaca cu două lemne să mă audă colegii, mai trag câte un chiot. Nimic! 10 minute... 20 de minute... 30 de minute... Măi să fie, o fi ceva cu colegii mei? Nici un semn. Pun ursul în spate și înapoi spre poiana de sub linii. Aici mâncaseră și erau tolăniți. Pfuuu! I-am găsit! Eu nu las rucsacul jos, e greu după aia să pornesc :D! În vreo 10-15 minute sunt toți gata de drum după un strop de ațipeală pe izoprene (Pazuzu pare leșinat, așa de placid doarme și abia pornește după noi). Doar ce mai urcăm cei 150 de metri (până în locul din imaginea cu marcaj) și încă vreo 250-300 și ajungem în poiana imensă din culmea Ravna. De-am fi știut, aici leneveam cu toții!


La intrarea în poiană o săgeată ne indică patru ore și jumătate la dreapta spre Bigăr. Deci până aici cică ar fi trecut șase ore! Noi am făcut 5 ore în care am inclus și pauza din poiana de sub firele electrice... Stăm bine, avem șanse bune să ajungem pe lumină!

Poiana lungă e rai pentru biologi și ne-biologi. Singura condiție aici este să fii atras de frumos. Meri și peri sălbatici, salcie căprească (Salix caprea) superbă (mulțumim Fiona pentru denumire), Trei frați pătați (Viola tricolor), multe, multe flori albe sau galbene, fagi sau frasini de diverse forme și culori, ceva pini răzleți... Parcă nu ne-am mai lăsa duși din locul ăsta minunat! Ne regrupăm sub un cireș sălbatic ”nins” și intrăm în pădure tot pe drum. 

Să nu uit că aici este primul marcaj BG orizontală. Îmi aduce aminte imediat de marcajele din Bulgaria și Pancu îmi confirmă: marcajele astea sunt făcute de o asociație cehească din zonă și respectă regulile lor (sunt marcaje BA, BR, BG, BV - bandă verde - orizontale cu două benzi albe pe lateral). La discuțiile din ultima seară de la foc cineva a menționat asta ca inconvenient: suntem în România și marcajele nu respectă regulile de marcare de la noi din țară... Eu zic că am un argument bun: bravo lor, dacă noi nu suntem în stare să marcăm, fac ei marcaje! Și chiar am beneficiat de ele din plin, nu știu cum ne-am fi descurcat în unele zone, în special între Bigăr și zona vârfului Svinecea Mare (pe hartă am văzut și un pârâu Sfinecea!). 





Drumul prin pădure este superb... Avem parte de o grădină botanică naturală... Undeva pe laterala stângă văd un loc râmat și la el îmi dau seama că a fost o baltă la care au venit mistreții să bea apă (se vede asta după urmele din noroi)... Pe dreapta printre copaci se vede la un moment dat o piatră conglomerat ce pare arsă (are mulți oxizi roșiatici pe ea) și văd lipită o ștampilă inversată (Carpathians Divide Trail)... Bacea e mai în față cu băieții și eu în spate cu fetele, motiv ca la regrupare să par ca un sultan cu harem :)))... Într-una din pauze Hana (are rucsacul vechi și o roade urât pe umeri și are nevoie de pauze) scoate o cutie de halva albă spre deliciul tuturor (genial momentul, mulțumiri, Hana :D!).

Cam între Cracul Câinelui și Cracul Urzica drumul face stânga pe sub dealul Urzica și urmărește curba de nivel lungă pe sub deal până la un izvor de unde alimentăm cu apă. Trebuie să recunosc că am fost un pic neglijent și la umplerea celei de-a doua sticle am tulburat apa Cristinei care umplea o sticlă de mai jos de mine. ”Nu-i nimic, bei de la mine” (eu oricum am avut mereu două sticle, una de doi litri și alta de 2 1/2 litri). Printr-o zonă de junglă (multe liane uscate care îmbrățișează copacii) marcajele ne conduc spre un drum forestier mai mare. Cum ele fac stânga pe drumul mare, colegii din față studiază harta (la un loc panoramic). La stânga e Bigărul, pe drumul din dreapta vom continua mâine (pe aici vom avea drept marcaj BV)!





În 20 de minute coborâm pe drumul foarte verde (să nu uităm că rucsacii grei și orele multe de mers ne-au cam obosit), vedem marcajul BV și un marcaj C pentru biciclete. Ah, și ce contează cel mai mult pentru noi, acoperișurile caselor din Bigăr! Mai coborâm puțin și pe stânga drumului este o pantă cu câteva zone plate în partea de jos, printre copaci, chiar deasupra uliței. Eu și Parazitu comentăm că nu sunt locuri drepte și Bacea ne spune să ne alegem noi primii locurile cele mai drepte. Înțeleg oboseala, alegem cu toții locuri bune (pentru cele șase corturi!), montăm casele și coborâm în sat. 

Mihaela nu se simte bine și nu poate coborî. Deși ar fi vrut să meargă la slujba cehească de înviere! I-a dat Hanei lumânări pentru noi toți cu rugămintea de a le aprinde pe toate. Mai departe Hana, când s-a retras de oboseală la somn, i le-a dat lui Pancu. Asta voi afla mai târziu când vom ieși din biserică. 

Deocamdată Pancu coboară în sat și întreabă de slujbă și cum se face. E fascinat de ceha veche pe care o vorbesc cei de aici. Satul este cu populație majoritar cehească (cred că sunt doar vreo 20 de români) veniți acum circa 190 de ani pentru minerit. Mai jos o să citiți mai multe din ce scrie pe panoul informativ din centrul satului.

Treaba stă în felul următor: slujba de Înviere ține de la 21.00 la 22.30, se merge cu lumină până la cimitir și înapoi și cam atât. Nu e așa de lung ca la ortodocși!

Pancu revine la corturi să dea veștile tuturor colegilor și ne vom întâlni în centrul satului. Eu merg singur spre sat pe ulița la început de pământ și apoi asfaltată printre casele albastre, sunt fascinat de modelele de pe case și de curățenie și puțin uimit că nu prea e lume pe stradă. Într-un fel e normal, toți se pregătesc pentru slujbă. Și în fond sunt doar 257 de locuitori cu casele întinse pe câteva ulițe!

Mă bucură când recunosc câteva cuvinte slave (Dobr den, Dobr vecet), mă fâstâcesc și îi salut în română. Îmi răspund la salut și merg mai departe. Cu siguranță noi, vorbitorii de română și ”turiști”, suntem un fenomen aici. Dovadă că aud în spate ”rumânsky” și zâmbesc în sinea mea! Pe biserică văd scris 1857-1955. Probabil primul e anul când s-a început construcția bisericii... Mergem la magazinul de după biserică (în dreapta cum am coborât noi la ”stradă” - așa obișnuiam să zicem, copii fiind, la ulița principală din satul bunicilor, singura care avea urme de asfalt printre celelalte pline uneori de noroi până la genunchi), de unde ne luăm câte o bere, câteva mere sau înghețate. (Aaaa, trebuie să recunosc, fără să mănânc ceva luasem de la Hana niște vișinată tare gustoasă, acum bere și mai încolo niște vin tare bun îmi va pune capac (înainte de somn dau afară totul chiar la ușa cortului). Deocamdată ne simțim tare bine și așteptăm slujba (un alt cuvânt comun româno-slav)! Mi s-au părut așa faini cehii că între ei vorbeau cehește și când s-au apropiat de masa noastră au vorbit doar românește!



Cu o bere luată în plus de Raluca (la slujbă am ținut-o eu în buzunarul interior de la vestă) și care va fi tare bună mâine într-una din pauze, la ora 21.00 suntem în fața bisericii. 

Slujba este în limba cehă, dialectul vechi local, și înțelegem câteva cuvinte: slujba, Jesu Kristo, Gospodin, Amen! Cu toate astea participarea la slujbă este impresionantă. În fața bisericii sunt adunați toți oamenii în jurul părintelui. Cu un foc aprins jos la picioare, el slujește, din când în când apasă ceva (nu am văzut clar ce) într-o lumânare albă groasă de vreo 10 cm diametru cu o cruce roșiatică pe ea (eu înțeleg a fi piroanele înfipte în mâinile și picioarele lui Iisus la răstignire!) și peste vreo 10-15 minute intrăm cu toții ordonați în biserică. Hana e prea obosită și îmi face semn că se duce la somn. Bine! Cumva ușa mică a bisericii îmi pare ca drumul îngust și plin de spini pe care îl are fiecare de urmat asemeni lui Iisus. Poate e doar imaginația mea... Nu am mai participat la o slujbă de Înviere catolică până acum. E prima dată! Am tendința de a le spune fetelor să stea pe partea stângă a bisericii (unde văd majoritatea femeilor). Sunt și pe dreapta bisericii, deci este în regulă să stea oriunde. Chiar o femeie ne indică tuturor locuri libere pe dreapta bisericii în bănci (cunoașteți cu siguranță cum sunt băncile ordonate din bisericile catolice). Pe niște scări de lemn urcaseră femeile din cor sus la balconul de lemn! Biserica este mai ornamentată decât toate bisericile catolice în care am fost până acum (mai bine zis mai pictată) în România. Cele din Como sau Milano (de exemplu) (voi scrie despre ele în curând) au foarte multe icoane, statui sau lucrătură în lemn sau piatră pe ziduri... În lateralele altarului sunt statuile Fecioarei Maria și a Mântuitorului, pe lateralele bisericii sunt tablouri cu episoade din viața lui Iisus. Pe laterala din dreapta vedem (observăm și eu și Pancu) semnul minerilor, cele două ciocane încrucișate. E logic fiindcă așa și-au trăit viața cei mai mulți de aici! Slujba (din care, repet, nu am înțeles foarte multe cuvinte) este ținută de preot cu ajutorul a patru copii, câte doi în picioare pe lateralele altarului. La anumite momente ale slujbei unul anunță câte ceva cu un sistem de clopoței, altul ține lumânarea cea mare, altul îi aduce preotului apa și ștergarele pentru cele sfinte sau cărțile de rugăciune... Preotul le mai dă indicații din când în când copiilor sau unor slujitori ai bisericii din primele bănci... De câteva ori ne ridicăm cu toții în picioare pentru anumite rugăciuni (de fiecare dată preotul este cel care indică gestual să ne ridicăm sau să stăm jos; mie asta mi se pare un plus față de ortodocși prin mișcarea care împiedică amorțirea fiecărui credincios alături de respectul adus fiecărei rugăciuni). Vocea preotului este câteodată gravă, câteodată angelică, câteodată impunătoare, câteodată timidă, câteodată puternică, câteodată sfătuitoare... Poate așa îmi pare mie și din complexitatea limbii pe care nu o înțeleg. Simt energia slujbei în fiecare moment și credința din fiecare om de acolo (chit că mulți or fi foarte practici cum e și la noi). Mâinile și degetele încrucișate arată că fiecare din cei de acolo este deschis să primească vestea Învierii. Doar ceasul arată când trece timpul, în rest parcă sunt absorbit de ceea ce se întâmplă. La un moment dat observ că Cristina a ieșit din biserică și am mai rămas doar eu și Pancu din grupul nostru. Important este că suntem aici și că simțim ceva din energia cuvintelor preotului. La sfârșitul slujbei o parte din credincioși merg pe mijlocul bisericii spre preotul care le oferă împărtășania și pâinea și vinul ce simbolizează trupul lui Iisus. În timp ce corul cântă în continuu rugăciunile, probabil de bună-primire a lui Iisus către oameni. Nu mai știu când, în timpul slujbei, preotul ne îndeamnă să dăm mâna cu cel din stânga și din dreapta noastră. E un semn frumos de salutare și de înțelegere cu cei din jurul tău... Îmi scapă momentul când primul om primește lumină în timp ce ne îndreptăm spre ieșire. Unul câte unul primim lumină la candele sau la lumânări. Cred că doar noi doi avem lumânări, restul au candele. Două fete care primiseră trupul lui Iisus iau două steaguri bisericești și câteva femei iau cărți de rugăciune și ies din biserică încet, cântând la lumina candelelor sau chiar a unei lanterne de la o brichetă :D! Pe rând ieșim din biserică și ne îndreptăm ca într-un cortegiu la dreapta pe strada principală spre cimitir. Undeva înainte de cimitir preotul, care era în fruntea cortegiului în fața femeilor ce cântau, se întoarce pe partea cealaltă a străzii înapoi spre biserică. Toți îl urmăm până în fața bisericii cu lumina în mână. Ei intră în biserică și probabil că mai continuă puțin slujba (e adevărat că e cam rece afară și cuvintele astea îmi aduc aminte de Paștele ploios de la mănăstirea Arnota unde am stat în biserica mică până s-a terminat slujba pentru căldură și apoi ne-am dus direct în camera ce o aveam în anexele bisericii). Eu aș mai intra puțin, Pancu merge la corturi. Bine, merg și eu!

Avem grijă pe uliță să ținem aprinse cele două lumânări. E așa întuneric că de la protejarea flăcărilor abia vedem pe unde mergem. Nici nu se pune problema să luăm mâna-pavăză de lângă flacără să aprindem frontale! Reușim să mergem până aproape de corturi (e mai greu pe zona cu pietre), urcăm poteca până la corturi și doar Cristina, Andrei și Parazitu ies din corturi. Mie mi se stinsese lumina de câteva ori și iau din nou de la Pancu. Lor le dăm lumină, nu putem aprinde și celelalte lumânări fără să primească cineva lumină prin ele de la noi! Pentru asta Mihaela se va supăra puțin mâine fiindcă adusese lumânările pentru toți de la mănăstirea Celik-Dere și le voia pe toate aprinse. Îi va trece când va înțelege exagerarea :D! Este abia ora 23.00 și, conform credinței ortodoxe, Învierea are loc la miezul nopții. Ca urmare eu îmi propun să stau până atunci. Ținem lumânările în mână, ciocnim câte un ou, mâncăm niște pască și bem vin (foarte bun, repet că mie mi-a pus capac fără să îmi dau seama), vine din cort Pancu cu o cană cu supă și mânc puțin cald de la el... Își pusese lumânarea aprinsă în iarbă și celelalte o urmează. Aproape de miezul nopții colegii se retrag la somn. Eu rămân puțin lângă lumânări în starea plăcută a sărbătorii creștine. Îmi zboară gândurile la cei dragi care sunt aproape de mine cu sufletul. Tata care, puțin credincios, în ultimele momente și-a îndreptat speranțele spre Iisus și Sfânta Maria... După miezul nopții mi se cam închid ochii, sting lumânările să nu ardă ceva și mă retrag la cort. Stomacul nu îmi dă pace, îi eliberez greutatea și durerea aproape de ușa cortului și apoi mă pot culca liniștit... 




Hristos a înviat!

Ziua 2 - duminică, 16 aprilie 2017, Sfintele Paști

Ne trezim după pofta inimii (adică undeva pe la 7.00) într-o vreme total diferită față de aseară. Este umezeală și o pătură de ceață puțin deasupra noastră și a satului. Și corturile sunt ude, azi-noapte a plouat, colegii spun că ultima repriză a fost undeva pe la 6.00. Eu nu știu d-astea, mă știți că dorm ca ursu'. Facem ceva poze, scoatem tentele exterioare la uscat prin copaci (iese și soarele) și ne adunăm la masa de Paști. Care mai de care cu de toate de prin rucsaci ca să mai scadă greutatea. Mai avem de mers. Ouă, cozonaci, pască, brânzeturi, ceapă roșie sau verde, slană (mulțumim Parazitu')... Un adevărat ospăț... Până să se mai usuce corturile, coborâm prin sat. Mai ales cei care nu fuseseră aseară (n-am spus că și Vali picase la datorie :D), dar și ceilalți printre care Pancu sau eu. Ne spusese Bacea de mai devreme de o hartă bună și de un alt magazin aflat la stânga de biserică (de acolo venise cu un litru de lapte la cutie, cele patru văcuțe din sat nu dau lapte). Așa că și eu cobor în sat, aproape setat să pozez casele tradiționale locale și harta. Și uite ce citesc pe panoul informativ (e mult text doar în cehă, eu vi-l redau pe cel în română):



”Satul care se găsește la o altitudine de 536 m față de nivelul mării, a fost fondat în anul 1827 de către coloniștii cehi din zona Litomerice, Plzen, Klatovy și Chrudim. Varianta germană a denumirii comunei amintește de generalul pe nume Andreas Schneller (n.r. Schnellersruhe). Acesta, se pare, a înnoptat aici o noapte tocmai în perioada fondării acestei comune. Primii locuitori au conceput satul în formă de cruce creștină în mijlocul său aflându-se biserica romano-catolică construită în anul 1876, dedicată sfintei treimi și sfințită de sărbătoarea sfântului Havel. Forma satului iese în evidență de pe dealurile din împrejurimi, mai ales de pe Urzica (900 m f.n.m.). Pe vremuri acest sat aparținea de garnizoana militară din Berzeasca. În anul 1830 aici trăiau 266 de locuitori, în anul 193 deja 610 locuitori, după datele din anul 1991 numai 360 de locuitori din care 350 de cehi, în anul 2000 269 de cehi, iar în 2001 doar 254 de cehi. Pământul din jurul satului este argilos și puțin fertil. De aceea, locuitorii trăiau diin totdeauna din munca grea în minele din împrejurimi. Ceilalți compatrioți îi numeau pentru aceasta ”munteni” (în Banat denumirea folosită de cehi pentru ”mineri”). Din fostele mine, azi se mai exploatează, parțial doar, în mina de huilă unde lucrează și câțiva bărbați din Bigăr. Stația de cale ferată cea mai apropiată este Orșova (la o distanță de peste 80 de kilometri), Bigăr se găsește la 18 km de șoseaua principală”. 

În cehă exact cum bănuiam, satul se numește Bigr. Informații mai multe se pot găsi pe www.banat.cz. Se poate observa hornul mare al casei din imaginea de mai sus. Este confecționat din lemn și lut. Construcția din nuiele este lipită pe ambele părți cu lut. În drum spre șosea se mai poate opri în Eibenthal, un alt sat tradțional cehesc cu biserica Sf. Ion din Nepomuk (1912). Dintre satele cehești Ravensca este situat la cea mai mare altitudine (742 m). Pe panou se mai pot vedea o imagine din muzeul pictorului naiv Josef Rehak de lângă Căminul Cultural, o ”spânzurătoare” folosită la potcovirea vacilor la fierarul local, o mică moară din valea de sub Bigăr și fosta linie de tren îngustă de pe valea Berzeascăi. Puteți vedea și cât de detaliată este harta pe care o vom urma, mai bună decât o altă hartă ștearsă și slab vizibilă.

Urc la corturi, strângem toate și pe la 9.40 pornim la drum. Am fi vrut ca Pazuzu să rămână aici și se trezește exact când plecăm noi. Vine după noi, asta e. Avem grija lui, e din grup!
Pentru început drumul e simplu și cunoscut de aseară. Acum urcăm cu mai mult elan, lăsăm marcajul C pentru biciclete în stânga (aaaaa, uitasem să vă spun că am mai văzut dimineață trei bicicliști dintre care o tipă a verificat harta și au continuat pe circuitul de biciclete) și până la locul de panoramă mergem prin totul verde. Aici, după vreo jumătate de oră de drum (ne luasem apă de la cișmea, cine are nevoie), îi dăm de băut lui Pazuzu (eu țin mâinile căuș și Mihaela toarnă apă) și mergem mai departe. Peste puțin timp lăsăm marcajul BR în dreapta (pe unde am venit) și urmăm marcajul BV orizontal pe drumul forestier. Tot povestim de una-alta (de tot felul de activități forestiere, specialitatea lui Suru), colegii văd niște salamandre care mie îmi scapă, lăsăm un drum în stânga (Miha îl vede pe maps.me pe telefon) și urmăm marcajele la dreapta pe drumul mai mare. Printr-o defrișare (e și replantare) ajungem într-o zonă cu leurdă unde facem pauză. Fetele vor să culeagă pentru o salată ceva... După alte 45 de minute ajungem la marginea parcului natural ”Porțile de Fier” la o intersecție de drumuri și facem pauză de regrupare (mi se pare un pic ciudat să spui parcului natural ”Porțile de Fier” când marea hidrocentrală este ceva artificial; e doar o observație lingvistică, probabil așa era cel mai ușor de pus o denumire generală). Raluca merge nițel mai greu fiindcă îi atârnă rucsacul și o jenează mult la coapse. Reușim să îl reglăm ca să stea mai bine. 

Drumurile de TAF largi ne coboară acum prin alte zone cu tăieturi și copaci mari pe marginea drumului. Găsim un izvor de unde alimentăm (cine are nevoie) și continuăm tot pe drum (”tot pe drum/Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun” - Walter Ghicolescu) dăm de un șarpe de sticlă (Anguis fragilis) și de alte salamandre. Pașii trec, poveștile trec, schimburile de impresii trec și ne trezim cam pe la ora 14.00 la o intersecție de drumuri. Semnele merg la dreapta, drumul mai evident la stânga. Softul ne indică precum semnele! Deocamdată pauză de masă :D și câteva minute de siestă! Vali e cel care ne face surpriza cea mai mare: scoate un platou rotund de vreo 40 de centimetri diametru și o sticlă de 2 litri (!) cu gogoșari murați în oțet :D! Asta da surpriză pentru care Bacea și cu mine ne ”batem” pe băut oțet! Iamiiii!


De pe hartă deduc că drumul coboară încep pe Tîlva Frosinului (la fața locului asta ne citise și Bacea pe telefon și noi am zis că trebuie să fie Frasinului, ea avea dreptate!) și Ogașul spre poiana Chicovăț de pe valea Berzeasca. Interesant! Pe unde scria pe panou că a fost o linie ferată îngustă. Ceva mai departe vom găsi (vor găsi colegii) bârne (pe care Pazuzu trece apa) care confirmă asta! Deocamdată noi mergem câteva sute de metri și drumul rămâne doar o potecă ce face dreapta printre fagi și mult frunziș. E o zonă în care marcajele verzi sunt greu de văzut. Cu toate astea trebuie să fim atenți la absolut fiecare marcaj fiindcă altfel ne ducem în bălării... Multe frunze, mulți fagi tineri, semne mici, multe pietre acoperite de mușchi... Asta într-o continuă urcare! În vreo 20 de minute poteca face dreapta și așteptăm tot grupul să ne vedem unul pe altul până la utimul. Poteca iese la dreapta într-un luminiș și apoi stânga pe culme. Avem o poiană faină cu belvedere și ieșim în ea pentru câteva poze. Înapoi la potecă! Aceasta merge pe curbă de nivel, lăsăm rucsacii pentru a urca pe un vârf pietros. E vorba de Capul Cormanului (879 m) aflat printre boscheți. Îmi aduc aminte că ultimii pe vârf suntem eu și Fiona și vorbim ceva despre litera ”â” din ”sârbu/sârbu” sau ”e” din ”Serbia” ca nişte litere mute. Cum de fapt nu există litera ”u” de sine stătătoare în cuvântul ”Bulgaria”! Ştiu că mai vorbisem ceva despre origini şi identificarea lor după caracteristicile personale... Coborâm la rucsaci şi mai departe pe culme. Aici chiar sunt de folos semnele ceheşti fiindcă e un pic aiurea culmea şi mai greu de orientat prin vegetaţia bogată.


Poteca evidentă ne duce prin vreo trei poieniţe şi coboară într-o zonă cu multe urzici. Hmmm, nasol pentru cei cu pantaloni scurți! Găsim urme de tractor care ne scot prin urzici și poteca ne urcă într-o zonă deschisă cu mulți arbuști pitici. Motiv să urcăm (eu și Bacea) pe un vârf pietros din mijlocul poienii în timp ce colegii se odihnesc puțin! Zona e destul de solicitantă! 




Cu Suru și Vali suntem un pic înainte să descoperim poteca și să ghidăm colegii. Inițial poteca merge cam pe curbă de nivel, urcă la dreapta în culme printre arbuști, pietre și furnicare, trece culmea și revine într-o zonă plată. Bineînțeles, zonă de mers încet pentru regrupare! Urmăm culmea (Suru are mare dreptate cu asta!) până se termină poiana și începem o coborâre abruptă. No pictures until tomorrow! Doar cuvinte și ghidaj pe maps.me și harta fotografiată în Bigăr!
Urmăm semnele care la început coboară abrupt prin frunze și căutăm să stăm apropiați unii de alții. Recunosc, pașii mei mari și ai lui Suru câștigă avantaj mereu și suntem tot în față. Și coborâm, și coborâm, și coborâm... Știm că vom avea de urcat apoi pe partea cealaltă! Ufff, și se apropie și seara (la 16.30 abia începusem să coborâm prin pădure)! Cred că vreo oră tot coborâm de credem că nu se mai termină coborâșul. Parcă am vrea și n-am vrea să urcăm versantul din față-dreapta! Marcajele fac stânga și noi după ele! Vedem că ne apropiem de firul unui vâlcel și se face ca un fel de potecă mai lină. Pe ea tot în jos ajungem pe un colț de picior de munte unde în câteva serpentine mici pe rădăcini suntem la firul apei. No, și acum pe unde mergem? Nu vedem marcaje, poteca pare la dreapta pe lângă apă. Harta arată că merge pe partea cealaltă. Vreo 5 suntem în față și găsim un marcaj pe partea cealaltă a apei (dreapta geografică). Confirmă harta! Restul colegilor sunt mai în spate, probabil umplu sticlelecaută o cale de trecere a apei. Sărim unde e un loc mai mic la semnul pe care îl văzusem pe un copac căzut, ne luăm apă, chemăm colegii (și Pazuzu trecuse cu noi) și ei intuiesc o trecere mai în amonte de noi vreo 40-50 de metri. Se duc pe acolo și rămâne să ajungem și noi pe dreapta apei (stânga la urcare cum mergem noi). Nu putem merge pe lângă apă, e prea abrupt, Vali a urcat mai pe sus fiindcă pe undeva pe acolo e poteca. E singura variantă acceptabilă ca să nu ne întoarcem pe malul celălalt. Fetele coboară la grupul mare la firul apei (nu mai e de trecut, sunt și ei pe partea asta, Pazuzu trecuse pe o bârnă de la veche linie ferată îngustă). Eu urc pe pantă cu frunze la Vali și ajungem fix în marcaj. Doar că nu vin colegii și îi auzim. Suntem cam la vreo sută de metri în fața lor.

Pancu strigă să ne întoarcem. Avem de analizat situația cu toții. Aici e o veche cabană forestieră cu poiană faină în fața ei. Suntem aproape de apă. Putem sta aici și continua mâine drumul. O a doua variantă ar fi să mai urcăm până la poiana mare (care îi apare Mihaelei pe telefon) sau o altă poiană acceptabilă pentru corturi. Pancu ar vrea aici. Fiona ar vrea și ea aici că e obosită. Eu oscilez și expun cele două posibilități: putem sta aici și avem de mers mai mult mâine cu câțiva kilometri sau mai urcăm acum panta și găsim o poiană unde să stăm, eventual cea mare dacă ajungem. Votăm și iese să mai mergem vreo oră-o oră și ceva și apoi să ne oprim. Bun, urcăm pe unde eram eu cu Vali mai devreme, continuăm panta tot în sus. Pe aici avem doar un mic incident: Parazitu își pierde muștiucul de la camelbag și curge apa mereu. Căutăm prin frunze Parazitu cu Pancu și cu mine și tot proprietarul găsește muștiucul sub niște frunze date cu bățul de Pancu. Ce bine! Continuăm și eu le povestesc de aparatul foto care mi-a dispărut într-un mod asemănător în Perșani. Nici o șansă de recuperare! Mai apoi ajungem cu discuția la cerber, ransomware-ul care a distrus mult din fișierele mele și ale lui Pancu de prin calculatoare undeva anul trecut. Din vorbă în vorbă ajungem într-un luminiș unde Pancu e hotărât să pună cortul. Cumva îl lămurim că nu e loc de cort cu toate lemnele, arbuștii, urzicile și pietrele de pe jos. E cam ora 19.45-20.00, e cazul să punem corturile, dar aici nu e loc potrivit. Mai urcăm vreo 20 de minute pe culme și ieșim la un drum forestier. Chiar dacă bate vântul, aici putem monta corturile la marginea pădurii. Suru înțelesese că ne oprim mai sus spre poiana mare, a mai mers singur o vreme și s-a înapoiat la noi. Un pic de tensiune, un pic de distanță între noi... În fine punem corturile între copaci, mâncăm la lumina frontalelor la comun (so natural) între corturi (aici se termină ”energizantul” lui Vali ;) ), punem toată mâncarea în pungi și le cocoțăm pe crengile unui fac întinse ca niște mâini la 1.60-1.70 metri înălțime. Dacă e să ia vreun animal mâncarea, măcar nu vine la noi. Pancu chiar a insistat că orice rimel, orice strugurel, orice cremă, orice pastă de dinți cu aromă de fructe poate atrage ursul și chiar a scos o parte din chestiile astea ale Ralucăi afară din cort.

”Sunt mulți urși în zonă?”
”Nu sunt mulți, dar ăia care sunt, toți se dau cu cremă!”

Eu nu am scos chiar și pasta de dinți. Hai măi, chiar așa răi să fie urșii pe aici? Oricum nu am văzut urme de urs, doar de mistreț. Și noaptea asta (în care Andrei și Iza am înțeles că nu au prea dormit) s-au auzit doar lătrături de vulpe. Mie îmi păreau mai degrabă sunete de pasăre, nu pot contrazice fiindcă nu știu.

Ziua 3 - luni, 17 aprilie 2017

Trezirea la fel de matinală pe la 7.00, uscăm corturile, mâncăm de dimineață și pe la 8.00 suntem cam gata de drum. Ca de obicei, Parazitu rămâne ultimul. Vrea să se asigure că toate sunt bine aranjate în rucsac :D! Cam așa arată plecarea noastră...
De aici n-avem decât să urmăm drumul forestier. Coborâm puțin și apoi începem urcarea spre o serpentină ce face stânga printr-o plantație de pini. Până aici îl văzusem pe Suru aseară... După vreo sută de metri drumul mare face dreapta în coborâre și noi avem de mers înainte puțin stânga. Ca urmare ne adunăm cu toții și pornim prin pădurea de pini. Drumul ne duce prin două poienițe ideale pentru campare și continuăm pe drumul larg spre o poiană mare și largă de unde vedem pentru prima oară vârful Svinecea Mare. Este impunător și stâncos față de pădurile din jur. Văzusem asta de prin poze și ne confirmăm reciproc. Aici, în poiană este o mare intersecție de drumuri. De pe hartă deduc că locul se numește Certegul Suruni. Harta (cea din Bigăr) spune că ar fi o variantă pe drumul aflat la stânga noastră. În hărțile maps.me apar multe drumuri, inclusiv cel din față spre zona vârfului. Și cel mai clar este cel din dreapta, indicat și pe telefonul Mihaelei. În mijlocul poienii este un totem temporar, un copac ars ce abia se mai ține în picioare!
Drumul din dreapta ne duce în 15 minute la ieșirea în poiana mare. Asta credem că e ceea ce văzusem pe maps.me. E o poiană largă, cu puiet de molid și cu o cabină de forestieri în capătul ei. Are și mese de lemn, are bănci, are paturi de lemn în interior... Clar aici facem pauză mai ales că Raluca nu mâncase nimic astăzi și este aproape leșinată de foame. Vine la fix cozonacul de la Vali! Cu puterile refăcute pornim mai departe. Mie îmi vine tare greu să dau rucsacul prea mult jos, parcă mă simt mai bine cu el în spate. Și în plus, fac colegii să se urnească :D!
Drumul ne mai urcă vreo 2-300 de metri și ne scoate spre marea poiană. Aici Miha ne spusese că mergem prin partea de sus a poienii pe drum și văzusem că undeva în dreapta jos ar trebui să fie o stână. Și chiar este! Îi vedem acoperișul! Nu mai coborâm la ea și urmăm drumul pe marginea de sus a poienii și pe marcajele BV. Eu mă simt mai buclucaș și urc pe un vârf pietros ce părea a fi o cetate dărâmată. E doar piatră, nimic mistic, nimic străvechi construit de om :D! Revin la colegi și tot sunt înainte cu Suru. Bacea e bucuroasă că are semnal și vorbește acasă de Paști, chiar dacă aici este pe rețea de telefonie sârbească! Coborâm la antena GSM foarte vizibilă, Pancu citește pe ea că e proprietatea MAI și închiriată rețelelor din țările vecine. Avem ceva discuții și lămuriri pe tema zonelor de graniță și a diferențelor între corpurile militarizate de la noi și ministerele diferite de care aparțin. Drumul ne duce apoi la stânga spre un pârâu și cabanele forestiere de unde se urcă spre Svinecea Mare. La apă colegii își curăță vasele și iau apă, eu înaintez încetișor pe drum (aici dăm prima dată de marcajul BA care ne va duce până în Eftimie Murgu) și în așteptarea colegilor lângă cabanele forestiere/stână stau de vorbă cu trei băieți care veniseră pe motoare (doi pe motoare, unul pe ATV). Sunt uimiți de distanța pe care am parcurs-o noi pe jos. ”După prima zi eu aș fi praf”, zice unul dintre ei. Sunt băieți tare de treabă, ne spun că am putea sta aici la stână, ne indică drumul spre Svinecea Mare și Eftimie Murgu (”la cabina forestieră să nu mergeți la stânga că ajungeți în Bănia”, ”de Bănia cred că ține și cabina forestieră de mai sus de unde am stat, așa scria pe ea”). Le mulțumim și la dreapta spre Svinecea Mare!







Nițel mai sus dosim rucsacii în boscheți ca să nu îi mai ducem după noi până pe vârf. Eu sunt singurul care merge cu rucsacul, din motive de siguranță și de apă și mâncare pentru toți. Drumul mare de TAF e foarte urât și strică pădurea. Adevărul e că nu au cum să o rărească decât trăgând de aici copacii, dar parcă prea e întors pe dos tot pământul de urmele adâncite, uneori peste jumătate de metru în pământ :(. Tot povestim una, alta, urmăm marcajele BV, poteca începe să ne urce abrupt spre ”cetatea de piatră” a Svinecei Mari și ne duce pe stânga până vedem stânci în fața noastră. O săgeată ne indică dreapta spre o șa și aici practic suntem sub vârf. Sunt în primul grup de 5 și până să vină următorii mă duc și pe vârfulețul din dreapta pentru o poză spre vârful mare. Ajung o dată cu următorii sus și scot ceea ce era de așteptat: mâncare sub formă de lipii și chiftele vegetale și sticla de apă. Știam că e nevoie! Cobor un pic până pe primul pinten spre Svinecea Mică (e prea departe și șaua dintre ele e împădurită cu molid din câte pare). Ar fi o variantă de coborâre la stânga de pe Svinecea Mică dacă am avea toți rucsacii... Aaaa, și Suru a venit cu rucsacul până sus! Revin la colegi, nu avem prea mult timp de stat, facem poza de grup (12+1 cum spusesem la început) și după ce terminăm ce era de mâncat (termite, nu glumă, mă bucur că le-a plăcut ce mai aveam în rucsac!) pornim la vale. Ar mai fi fost de dorit 5-10 minute pe vârf...







Coborâm până în prima șa și Suru îmi propune să cobor cu el pe vale direct spre drumul ce-l avem de continuat spre Eftimie Murgu. Nu pot, cobor cu fetele! Doar nu a fi să le las singure după ce am rămas cu ele pe vârf. Știu, sunt montaniarde, nu am de ce să îmi fac grijă. E vorba aici de bun simț (zic eu)! ”Bine, ne vedem mai jos în drum”. Coborâm pe unde am venit până la rucsaci și aici se întinde masă ”împărătească”. Punem toți la dispoziție ce mai avem. Slana, brânza de burduf și ceapa roșie de la Parazitu sunt delicioase. La fel cârnăciorii, ouăle și muștarul și ceva cozonac pe tava mare... Iza nu stă la masă, a plecat spre Suru ca să nu stea prea mult singur. Și nah, tot zice ea că merge mai încet... 

Terminăm masa și la drum la vale. Știm acum ce ne așteaptă, doar nu bănuim cât de lung va fi. La cabanele forestiere facem dreapta și la vale pe drumul forestier. Foarte rar vedem câte un marcaj... 
De aici avem kilometri și kilometri de coborât. Ne luăm la vorbă ba cu una - ba cu alta, ne reunim cu Iza și Suru ceva mai jos, mai găsim câte o râmă imensă (”ce or prinde cu asta?” ”balene :)))”), ne mai trece o căprioară speriată de la apă în stânga în sus pe pantă, mai pozez câte un copac gol pe interior, mai rămânem în urmă sau mergem mai în față, mai pozăm un perete sau vreun copac mușchiulos ;), mai pozăm câte o cascadă... Timpul trece și kilometrii curg fiindcă suntem la vale. Miha e mereu cu ochii pe telefon și ne spune: ”Mai avem 14 kilometri” ”Mai avem 10 kilometri” ”Mai avem 5 kilometri” Ea se autoîncurajează și pe unii din noi, mai ales cei cu bășici sau dureri în umeri, îi demoralizează. Pentru cei obișnuiți cu marșuri lungi nu e o problemă distanța. Doar că ar mai trebui niște pauze și nu prea înțelegem de ce atâta viteză. După două ore și jumătate (adică 15.30) de când am pornit de la cabanele forestiere, sunt eu cu Hana și Parazitu în spate și ne oprim zece minute pentru masaje la picioare, răcorit și ciocolată la intersecția dintre Rudărica Mare și Rudărica Mică. Ambele izvorăsc din masivul Svinecea. Nu știam că ne așteaptă colegii 100 de metri mai încolo și nici nu ne pasă. Pauza se cere!





Refăcuți, pornim mai departe pe lângă cantonul silvic Halânga și, printre tufe dese și încâlcite de porumbar, ne bucurăm de pantele violete de pe dreapta drumului, de mini-cascadele apei sau de pereții de stâncă închiși la culoare și cam peste 45 de minute vedem un fost canton la stânga cu un pod de lemn. Trecem eu și Raluca și apoi Pazuzu să inspectăm zona. Ar fi bună de cort, lângă apă și cu vatră de foc. Bacea și Pancu trec pe drum fără să se oprească. După părerea lor, peste noapte în vale aici ar fi fost cam frig. Pancu vrea să ajungem la punctul de camping situat ceva mai sus de ultimele mori de pe Rudăria. Colegii au trecut pe drum, doar Vali mai este și construiește cumva un podeț din lemn ca să sărim. Cam alunecă și cu mâna lui întinsă trece prima Raluca. mai punem două lemne și tot așa trec și eu. Și mai e Pazuzu căruia îi e teamă să treacă. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Apa curge prea repede pentru el și îi e teamă. Îl încurajăm eu și Vali, Raluca se duce pe pod să îl ia pe acolo. Vedem cum Pazuzu coboară pe piatra cea mai apropiată de apă, își face elan și sare la noi. Suntem foarte bucuroși. Raluca coborâse la apă pe partea cealaltă, o anunțăm că a trecut Pazuzu și revine la rucsac bucuroasă pentru el. Mergem mai departe tot bodogănind că era un loc bun de cort, la fel ca cel unde ne așteptaseră în aval de unirea Rudăricelor.

În fine, ne mai bucurăm de trepte înverzite pe dreapta sau de lacuri formate pe cursul apei (e o vale fantastic de frumoasă, în gând Fiona își programează, cred, ture mai lungi cu bicicleta doar aici pe vale) și în 40 de minute suntem la capătul asfaltului. Suntem praf cu toții la picioare. Tot nu înțelegem de unde atâta setare pe locul ăla de campare. Și oboseala își spune cuvântul. Stăm vreo zece minute aici și apoi pornim încet mai departe pe asfalt. Sperăm să nu mai fie mult până la acel loc...









Mergem încet și mai facem cam o oră și ceva până acolo (19.00). Suntem bucuroși când vedem pe Bacea fără rucsac, jos spre albia râului și venind bucuroasă spre noi. ”Felicitări, ați trecut de 60 de kilometri”. De n-ar fi muzică prea tare de la rulotiștii care, deși au parcare asfaltată, au coborât cu mașinile pe iarbă. Toți suntem obosiți și iritați și reușim cumva să nu ne certăm. Cum fiecare a avut zi grea, ar fi incorect să răbufnim pe ceilalți doar pentru că nouă ne-a fost mai greu sau mai ușor. În fond știam cu toții la ce ne înhamăm. Poate nu știam că e vorba de stat lângă asfalt sau de mers pe asfalt, dar distanțele erau anunțate. Mai puțin pentru eroul Pazuzu care a căzut la datorie, nici măcar să mănânce nu mai are puterea, trebuie să îi dăm noi câte ceva aproape de bot. 

Punem corturile aproape unele de altele, facem niște supe și Raluca, cu toate durerile și oboseala strânge lemne și pietre pentru vatră și face focul. Bravo, ești de admirat!

Suru și Iza au întins cortul, la fel și eu cu Vali. Miha vine la noi și vede că nu e loc suficient și pentru cortul și ancorele lor. Intră automat în ”dragon mode” și ”tună și fulgeră” în stânga și-n dreapta (e oboseală la mijloc). Mai-mai să îi vină lui Suru să mute cortul mai departe de celelalte. ”Hai lasă. Dau eu cortul un pic mai încoace, voi un pic mai încolo și facem loc sufucient pentru al treilea cort”. Și așa s-o rezolvat din fașă un conflict. Cu ajutor dat de Vali și Suru la bătut cuiele la cortul în care dorm Bacea și Fiona, s-a stins toată flacăra războiului.

Lângă foc ne adunăm cu toții cu excepția Hanei care se culcă mai repede (e frântă de efort) și mai povestim până ce ne afumă focul pe toți, cam terminăm lemnele și ne retragem la somn. Încă nu am pus pe foc butucii aduși drept scaune! Un mic chestionar și discuție despre tot ce a fost zilele astea (”Ce v-a plăcut cel mai mult?” ”Ce v-a plăcut cel mai puțin?” ”Cu ce știți acum, ce ați schimba în organizare?”) și la somn fiecare după pofta inimii sau a mușchilor obosiți. E tare fain să discutăm așa în jurul focului. Nu ne-au permis locurile, poate ar fi frumos așa în fiecare seară...

Ziua 4 - marți 18.04.2017

Ultima zi... Ziua întoarcerii... Cum s-o desfășura, nu avem nici o idee... Suntem la 60 de kilometri de mers de mașini, la circa 120 de kilometri pe șosea... Ideea inițială era să închiriem un microbuz pentru toți și e cam scump, rămâne varianta cu autostopul sau ce om găsi din Eftimie Murgu. Cred că Pancu ar fi vrut cu autostopul, doar că e cam greu și nesigur să meargă 12 oameni plus un câine așa distanță cu ocazii și să mai ajungem și în timp util la mașini. Sau cel puțin șoferii ca să vină apoi după noi, indiferent de distanță... Cam nesigură toată treaba... Deocamdată ne trezim undeva în jurul orei 7.00 când încă nu a venit soarele peste corturi, punem tentele la uscat în zona asfaltului, Pancu reface focul să ne încălzim, să mai ciugulim ce mai este prin rucsaci și să ardem ce se poate din gunoaie (ce nu luăm în mașini și aruncăm la un tomberon ceva, de aici mai mult ca sigur nu ia nimeni gunoiul). Strângem corturile și la 9.00 suntem în parcarea asfaltată pentru ultimii doi kilometri până în sat.

Cu alt elan, refăcuți, pornim la vale pe asfalt. În 20 de minute de mers prin chei frumoase și înguste (doar asfaltul de o bandă și talvegul apei sunt între pereți) ajungem la un ”ponton” stâncos pe care scrie MIL. Aici e prima moară: ”Moara de la tunel” sau ”Moara cu tunel”. Colegii lasă rucsacii și coboară la moară, eu întâi urc pe stâncă (urcaseră Pancu și Vali înainte de mine pentru poze de deasupra morii) și merg pe potecă până la verticalele care coboară spre cotul apei. Ce verde și vuiet de apă e aici... 




Mă întorc la asfalt și merg la stânga pe o potecă pietruită vreo 10 metri până la nivelul apei. Aici e intrarea în tunel. Bucuros de loc, fac o poză, merg la colegi la rucsaci și apoi jos la moară. Legenda spune că s-ar fi pierdut niște capre în tunelul ăsta și câteodată se mai aud vocile lor. Morile sunt restaurate de muzeul ASTRA și sunt funcționale. Aparțin comunității și fiecare are dreptul să își facă mălai sau făină în anumită zi a lunii. Chiar aici este Constantin Achim care se bucură de prezența noastră și vinde colegilor mălai alb în punguțe de plastic, mălai abia scos de sub roată (în fiecare zi a lunii este programat altcineva la moară; programul este afișat deasupra ușii morii). Nu am fost acolo, nu știu ce le-a povestit colegilor. Eu nu cumpăr și până termină ei, urc pe poteca pietruită pentru toată lumea. Sus are și câteva pungi cu mălai galben (făină de porumb) pe care vom vedea mai încolo că a vândut-o în cea mai mare parte. 




Prin frumoasele chei ale Rudăriei morile se succed una după alta. Vedeți mai jos poze cu fiecare, nu am ce să vă spun prea multe la fiecare dintre ele. Doar unele nume sunt simpatice. Vom găsi astfel până la intrarea în sat Roșoanea, Vîloanea, Trailoanea, Îndărătnica dintre râuri, Bățolea, Pățoanea și Îndărătnica de la Perete. Morile funcționează pe baza unui sistem cu roată orizontală ce reprezintă un precursor al tehnicii moderne de hidrocentrale. 









Pot spune că am ratat o moară, Firiz, când am făcut stânga peste râu și o voi vedea la plecare din mașină. Înainte de a ajunge la pod să trec înapoi, întreb un băiat din mașină de alte mori pe partea asta. 
”Hristos a inviat!”
”Adevărat a înviat!”
”Mai sunt mori din astea de lemn pe partea asta”
”Da, mai sunt două mori” 
”Și după aia am cum să trec înapoi pe partea cealaltă?”
”Da, e pod ca ăsta”
”Bine, mulțumesc. Zi bună!”
Merg pe asfalt și la prima uliță la dreapta merg spre apă. Aici e moara Prundulea. Cat să merg pe firul apei și sunt garduri, deci trebuie să mă întorc pe asfalt. Întreb o femeie și mă ghidează spre următoarea, înainte de podul următor, Popeasca. Pe o casă văd o placă memorială dedicată eroului sublocotenent Ghimboasă Iosif căzut la datorie la revoluția din 1989...

Pe pod ies la asfalt și în jos ajung în centru unde sunt școala, primăria, bodega-magazin, biserica și, bineînțeles, statuia pașoptistului Eftimie Murgu. Înainte se numea satul și comuna Rudăria, de la el a căpătat numele actual în 1970. Colegii se odihnesc cu o înghețată sau o bere (în funcție de cine conduce în seara asta) și mie nu îmi vine să stau. Am văzut doar 10 mori și știu că sunt 22. Chiar dacă îmi spun colegii că unele au fost luate de ape sau că sunt peste 30 de mori în toată zona. Las rucsacul și bețele și intru în vorbă cu un bătrân pe podul foarte solid peste apă. 
”E una aici pe prima uliță. Și mai e una pe a doua. Treci podul ăla și e la cincizeci de metri.”
Mai schimb căteva vorbe legate de omenia de odinioară a românilor și dau să plec. 
”Băiete!”
”Da”
Mă întorc la el. Scoate un ou vopsit din haină. 
”Ține, să ai de Paști”
”Mulțumesc”
Mă bucură atât de mult gestul lui simplu și le spun colegilor. 
”Uite, sunt și pe masă”
Mă rog, doar eu pot simți recunoștința față de acel om. Sigur îmi voi aminti de el mereu...
”Mai sunt două mori aici aproape, mă duc să le văd”
Merg repede pe prima ulicioară unde în spatele centrului turistic este moara Hămbăroanea. Urmez indicațiile, merg pe a doua uliță, trec podul și la dreapta la 50 de metri dau de moara Vamulea.

Văd că apa se tot duce la vale și întreb o femeie până să ajung la ultima moară amintită dacă mai sunt și alte mori pe partea asta. 
”Da, mai sunt patru mori. Ții tot așa apa. Ultima moară e în țarină, așa îi zicem noi”
”Mulțumesc”
Deci pe apă dau de morile Maxinoanea, Micloșoanea, Brușoanea și întreb un bărbat de a patra.
”Vezi unde e grajdul ăla? Aia mică e moara. Și mai e una acolo la solarul ăla și una în câmp”
”Mulțumesc”
Ajung deci la morile Băniana, Vlăgioanea și apoi pe asfalt la ”Moara din Țarină”.









Pe asfalt întrebasem pe un nene cu cușmă și traistă rudăreană de ce mori mai sunt pe aici. Mi-a spus de cea de lângă el (”doar intri aici pe poartă”), de Moara din Țarină și de una mai departe ”la curbă cum urci pe asfalt chiar la stânga”. Cea de lângă locul unde am vorbit este moara Podul Ilochii.

Nu stau să le mai număr, doar mă bucur de fiecare moară găsită. Mă întorc spre colegi fiindcă sigur mă așteaptă de ceva vreme. Prin sat salut toată lumea cu ”Hristos a înviat” și mi se răspunde cum e datina și printre case văd un pod și un hambar de lemn ce ar părea moară. Când ajund la el văd pe stânga lângă o curte o altă moară. De acum le știu forma și văd că este moara Lăiața.
La dreapta pe după hambar e Vlăgioanea pe care am văzut-o. De la Lăiața merg în sus pe apă și ies la prima ulicioară. Sunt destule și clar mă așteaptă colegii cu disperare. Mă și sunase Bacea de două ouri și nu auzisem telefonul. O sun, îi spun că văd biserica și mai am câteva sute de metri până la ei. În realitate cred că a mai fost cam un kilometru pe care îl fac întins. Acasă voi gasi harta morilor de aici și văd că am ratat fizic doar morile Firiz și Firizoanea. Deci sunt mai mult decât mulțumit :D! Bacea îmi spune că mai este și un muzeu tradițional aici. Cine știe cum vom ajunge cu alte ocazii. Deocamdată știu că mi-am îndeplinit o dorință veche de a vedea morile de apă de la Rudăria. În zonă mai este și cascada Bigăr care nu are nici o legătură cu satul Bigăr și care am înțeles că ar fi în lucrări de amenajare cu betoane. Așa cum este amenajat și izvorul din amonte de schitul Poșaga. Nu știu câtă plăcere îmi mai fac astfel de locuri în afară de obiective bifate...

Nu am timp de respiro că Mihaela îmi spune să urc în mașină în spate. E un Mitsubishi Pajero cu remorcă în care sunt rucsacii și opt din grupul nostru (patru în mașină). Șoferul Lazăr este un om de nota 20, un adevărat iubitor al locului. Ne duce peste multe pentru vreo 65 de kilometri (30 în urcare, vreo 35 în coborâre) până la Eșelnița, aproape de mașini între Orșova și Dubova. E atât de fain să poveștești cu el de nu-ți dai seama că trece timpul. Cu mașina urcă pe drumul pe care am venit, la un moment dat după ce ieșim de pe asfalt și până la gurile Rudăricelor facem o pauză de trec în remorcă și alții în mașină. Cât eram în mașină îmi era că se zgâlțâie foarte tare cei din spate, acolo în remorcă se simte puțin și nu chiar așa de serios. Dovadă că râdem de de toate, ne bucurăm de drum, ne minunăm cum de am coborât noi atât de mult de la antenă încoace... Facem pauză la acel vechi canton pentru schimbarea locurilor și apoi sus la stâna de la drumul spre Svinecea Mare. Văzuse Lazăr ceva ce părea a fi căprioară și mai apoi ne-a zis că e râs. Îl știe în zonă. Nah, omul e silvic și cunoaște locurile. Doar că mie totuși mi-a părut prea înalt pentru râs. Doar văzusem unul adult săptămâna trecută la zoo Băneasa și le știam alura. Cine știe ce o fi fost...


De sus de la antenă Lazăr ne duce la stânga prin cariere de cărbuni/huilă și apoi coborâm în multe serpentine. Dacă în zona carierelor nu dăduse primăvara (e o zonă mai diferită în mijlocul Almăjului) cum începem să coborâm totul e de un verde care îți captează ochii. Nici nu îți dai seama cât mergi prin acel paradis verde... Jos, când ne-a lăsat Lazăr la DN, am realizat că trecuseră 4 ore și jumătate de drum!!! Pentru noi a fost cum a fost, unii s-au distrat, unii au dormit, pentru Pazuzu a fost o călătorie unică. Mai întâi era speriat și voia să sară din mașină. Apoi s-a liniștit și a stat cuminte în brațele Fionei până la destinație. Ce o fi fost în sufletul lui, mai ales când a văzut că noi toți plecăm cu mașinile și el rămâne de unul singur (Fiona îmi spusese la un moment dat înainte de poiana mare că noi, oamenii, suntem atât de mincinoși față de câini, ne folosim de ei și apoi le dăm cu piciorul, ei în schimb vin înapoi chiar și după ce îi bați și chiar și după moarte - a se vedea ideea filmului Hatchiko)...

La final suntem atât de fericiți că suntem aproape de mașini. Mă rog, a lui Pancu la 3 kilometri în Orșova și celelalte la 20 de kilometri în Dubova. Îi mulțumim lui Lazăr pentru imensul ajutor pe care ni l-a dat și trebuie să vedem cum rezolvăm să ajungem la mașini. Pancu are noroc și își recuperează primul mașina, vine și ia șoferii celorlalte mașini de le recuperează pe toate, vin toți la grup (între timp comandantul poliției de frontieră întrebase pe un tip de la un service de mașini din apropiere dacă nu suntem cumva refugiați :D). La întoarcere Pancu răbufnește și își spune toate nemulțumirile legate de organizare. Sper să îi treacă și să înțeleagă, chiar dacă lucrurile au ieșit altfel de cum erau plănuite, totul a fost extraordinar și în mod sigur ne vom aminti cu plăcere peste ani de aceste zile de aventura ”once in a life time”!

Vorbim cu toții să mergem la masă în Orșova (excepție Pancu care a plecat spre casă). La Ramiro e ocupat totul, la Pescărușul e închis și găsim la Ambasador pe o faină terasă închisă la malul golfului Orșova (în adâncul căruia este vechiul oraș, dinainte de construirea barajului Porțile de Fier). Masa și voia bună curg și puțin după ora 21.00 pornim la drum spre casă (ajungem târziu și cel mai important, în siguranță!).

Eu vă mulțumesc tuturor celor care ați fost în tură sau doar cu gândul, fiecare din voi este extraordinar și unic, și vouă celor care ați avut răbdarea să citiți până aici. În mod sigur mintea v-a umblat prin locurile pe care le-am văzut noi zilele astea!

Să fiți iubiți și încă o dată ”Hristos a înviat”!