RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Al doilea we în Piatra Craiului cu un plan măreț: parcurgerea întregii creste! Mai precis a traseului marcat cu punct roșu fiindcă din punctul meu de vedere creasta integrală începe de la Bran și se termină la Podul Dâmboviței (sau în cel mai bun caz începe de la Fântâna lui Botorog)! Anunț că tura este lungă și grea și planificarea (dormit la refugiul Grind 2 sau chiar Funduri) și Ilinca dorindu-și de mult parcurgerea crestei Pietrei Craiului, se încumetă să meargă cu mine. Astă toamnă doar am ajuns cu ea pentru vreo 20 de minute pe creastă între Piscul Baciului și refugiul Grind 2 într-o zi de sâmbătă după miezul nopții!

Ziua 1 - sâmbătă 13.07.2013

Cu combinația care acum deja îmi este obișnuită (IR 5.45-8.28 București-Brașov și 9.12-9.50 Brașov-Zărnești) suntem la 10.00 în Zărnești gata de drum. Să nu uit că în tren mă trezesc că nu am nici un card foto disponibil la mine. Lăsasem toate cardurile foto acasă! Așa că în gară în Brașov sunt nevoit să îmi cumpăr un card de 4 Gb pentru a avea pe ce să "capturez" imagini! În ambele trenuri ne-am intersectat pașii cu o echipă a Munțarilor Șprițari care plănuiau să ajungă tot în refugiul Funduri. Bine că ei merg în alt stil: taxi până la Plaiul Foii și de acolo urcat spre Funduri! Văd că au la ei o hartă veche făcută de Daniel Popescu și îi rog să îmi dea harta să verific numele unor vârfuri de pe creastă! La gară rămânem puțin în urmă, recuperăm distanța și în centru ne vom împărți drumurile: ei spre Plai, noi spre Botorog! La o oră de mers de la gară suntem la Botorog și începem să urcăm pe BG spre Curmătura (11.00).

În două ore suntem la cabană unde dăm de un mare grup de suedeze ghidate de Lucian Clinciu și de un prieten de-al lui. Veniseră pe la stâna din valea Curmătura și de acolo Lucian a adus niște urdă din care ne servește ca pe niște vechi prieteni! De fapt și suntem prieteni din marea familie a Muntelui! Mai povestesc ceva cu el legat de greșelile ultimei hărți a Pietrei Craiului și ne despărțim cu promisiunea de a trece pe la el prin Zărnești cândva! Lucian îi duce pe nordici pe Piatra Mică și apoi coboară în Zărnești ca să le arate o parte din ce înseamnă Piatra Craiului. La 13.50 îl salutăm și pornim pe PR spre șaua Crăpăturii. După vreo 10 minute de urcat Ilinca se încurcă și răstoarnă într-un copac căzut. Are doar o mică zgârietură (s-a julit un pic pielea pe frunte) și un pic de sperietură. Sper să nu se supere că îi citez cuvintele : "Am două picioare stângi :D!"

La copac Ilincăi i-a căzut bufful de pe cap și în șa primim un telefon de la Lucian că îi aduce bufful. Rar mai vezi așa ceva! Mulțumesc, Lucian! Mai schimbăm câteva vorbe și pornim în sus pe PR (14.30). După mine urmează una din cele mai frumoase părți ale crestei: cablurile dinspre Turnul Pietrei Craiului! Coborâm puțin prin pădure până în șaua de deasupra Locomotivei, urcăm prin defrișare și apoi puțină pădure și ieșim la ora 15.00 la începutul grohotișului de sub cabluri.

Tare îmi place zona și mă simt capră neagră. Mă abțin totuși să nu urc prea repede și am grijă de Ilinca să treacă la fiecare cablu. De câteva ori îi ghidez pașii și treptele pe care să meargă. Mergem cât de cât fluent și nu putem accelera prea mult, Ilinca fiind la primul ei traseu de acest gen. Urcăm cu atenție fiecare horn sau zonă cu cablu și la ceea ce știam eu o trecere expusă așteptăm să coboare un grup dinspre Turn. La coborâre mereu e mai greu decât la urcare! Mai sunt câteva zone cu grohotiș pe care le depășim lejer, întâlnesc doi germani cărora le explic că nu mai e mult până la cabană, văd un cuplu cu un buff de maraton și facem schimb de experiență (bufful e de la primul maraton al anului din București!) și ajungem destul de repede la ieșirea marcajului CR de pe Padina Hotarului. Săptămâna viitoare voi veni pe aici cu Alexandra și cu Cristi Roșu! Mai urcăm 5 minute peste vreo două trepte de stâncă și la ora 15.20 suntem lângă stâlpul de pe vârf (1911m).

Lângă vârf este crucea lui Gheorghe Bîrsan care în data de 29 iunie 1975 a fost lovit de trăznet în jurul prânzului. Deci cu vremea nu e de glumit niciodată pe munte! Pornim pe creasta deocamdata lejeră, trecem de șaua Padinii Închise (pe unde pe BA voi trece peste două săptămâni) și intrăm în ceață undeva pe la ora 18.00 după vârful Padina Popii. Trecem de singurul cablu de pe creastă și la 18.30 ocolit vârful Ascuțit și ajungem la refugiul Ascuțit/Karol Lehman. E târziu și mai ales Ilinca e obosită. Eu aș mai fi mers, dar nu vreau să risc încă trei-patru ore cu Ilinca în starea asta. Rămânem aici! Deocamdată este și ceață și nu vedem pe unde mergem. Pe munte de cele mai multe ori nu traseul este cel mai important, ci peisajele care îți liniștesc toate gândurile și simțurile! După vreo oră se luminează, dar decizia e luată: plecăm mâine foarte matinal! Intrăm în vorbă cu colegii noștri de refugiu (dintr-un cuplu băiatul e sibian venit în București și apreciază "apa de Cluj" și slana!), mai povestim puțin, citesc câteva rânduri (nici lumina și nici alcoolul nu mă ajută să citesc mai mult!) și pe la 21.00 "trag oblonul".

Ziua 2 - duminică 14.07.2013

Fiindcă ne-am culcat devreme, ne și trezim devreme! La 6.00 sună alarma, ne mișcăm rapid și cu cât mai puțină gălăgie să nu trezim colegii de refugiu. De fapt e un deranj normal pentru cei care au planuri mari și colegii nu se supără de fâșâit ;). Mâncăm rapid ceva și la 6.45 suntem în fața refugiului gata de drum!

În câteva minute soarele începe să ne mângâie și e foarte plăcut. In dreapta lăsăm muchia cu fereastră și Brâul de sus aninat undeva mai jos sub noi și ajungem lejer în șaau Călinețului (mai întâi firul secundar și apoi cel principal). În șa erau doi montagnarzi cu cortul. Preferaseră să rămână aici în liniște decât să vină la potențiala aglomerație de la refugiu! Îi lăsăm să își pregătească cafeluța de dimineață și pornim mai departe spre Vârful Dintre Țimbale.

După Țimbalul Mic coborâm pe placa cu fisuri și aproape de vârful Sbirii intrăm în ceață. Asta să fie problema!

După vârf coborâm un horn, tot îi povestisem Ilincăi de trecerea orizontală cu stânca ce te aruncă în gol și i se pare banală trecerea, mai avem o ultimă șa și urcăm spre Piscul Baciului (10.30).

Fac o poză cu albul în spate și în 10 minute coborâm la refugiu. Acum Ilincăi îi pare mult mai ușor decât data trecută! Merg mai repede și până să ajungă Ilinca la refugiu, eu cobor până în șaua Grindului de unde coboară unul din cele mai frumoase și dificile trasee românești, traseul "La lanțuri" spre Șpirlea și Plaiul Foii. Revin la refugiu și intrăm la povești cu un tip ce părea să doarmă în refugiu. Doar moțăia, se trezește și se scuză că intră în vorbă cu noi și că e "violent" verbal. E iritat pe toți cei care au trecut ieri prin refugiu și au lăsat mai mizerie decât este. Și are mare dreptate! Mai povestim una-alta și la plecare (adică aproximativ la ora 12.00) leg unul din cei doi saci de gunoi de aici pe exteriorul rucsacului meu. Îl strâng bine să nu se desfacă și mereu voi avea grijă să nu se rupă (mai ales la trecerile prin jnepeni). Urcăm în câteva serpentine pe vârful Grind și de aici mergem prin ceață pe linia crestei. În multe părți poteca este singurul loc de pe creastă, în stânga și în dreapta fiind căderi aproape verticale. Seamănă cumva cu Arjana de care Ilinca își aduce aminte cu plăcere! Trecem de câteva cruci sau plăci comemorative, lăsăm o mică ferestruică în creastă (prin care altă dată vedeam Plaiul Foii) de pe creastă văd ascunsa Poiană Închisă unde își face veacul una din familiile de capre negre din Crai și la ora 14.00 suntem la "ieșirea de la ora 14.00" din Poiana Închisă. E coincidență de oră, cei care au fost în poiană știu la ce mă refer ;)!

Pe Coama Lungă poteca devine mai ușoară și doar din loc în loc mai apare câte un mic horn. În rest sunt mulți jnepeni cu rădăcini care îți pun piedică ;)! Înainte de șaua Funduri cu vreo 10 minute e o coborâre în trepte la care o ajut pe Ilinca să coboare cei câțiva metri. Binențeles că doar îi arăt unde ar trebui să pună fiecare pas, în rest se descurcă foarte bine.

La acea coborâre ne așteaptă un grup de vorbitori de maghiară și ne vor depăși după aceea. Cu ei pentru câteva minute mă întâlnesc în șaua Funduri. Vine și Ilinca și aici avem o surpriză: poteca nemarcată de până acum spre refugiul Funduri este acum marcată cu Cruce Roșie (5 minute de aici, 5 minute din marcajul TA/PR dinspre poiana Grind)! Îi spun Ilincăi să rămână aici cu rucsacii și cobor eu în câteva minute până la refugiu și apoi termin de parcurs noul traseu. Revin prin șaua Funduri înapoi în șa unde Ilinca ațipise puțin.

Iau câteva guri de apă și o eugenie și coborâm mai departe până în șaua Funduri și apoi pe TR spre Pietricica (17.15). Pentru vreo două sute de metri mergem prin pădure pe sub linia de creastă și apoi coborâm în pădure urmărind marcajele. În zona "La Arsură" părăsim creasta momentan și coborâm abrupt în pădure spre est printre copaci dărâmați.

Ieșim în prima poiana mare în care semnele de pe pietre se cam ascund. Știu dintr-o tură mai veche pe unde merge poteca și încerc să merg puțin mai încet ca să avem distanță mai mică între noi. Chiar o rog pe Ilinca să mă strige când nu mă mai vede ca să fim aproape. Dacă avea fluierul mai la îndemână, ne foloseam de fluiere! Mergem prin partea de sus a poienii pe o potecă mai mult lipsă, printr-un culoar printre brazi pierd semnele și cobor în golul mare al poienii. Am pierdut marcajele și e musai să le regăsesc! Știu direcția potecii spre vârful Pietricica printr-o șa din fața mea. Văd un stâlp de marcaj printre brazi mai sus de mine și o anunț pe Ilinca de semn. Urcăm la stâlp, reconstitui marcajul de unde îl pierdusem și prin șaua amintită ajungem din nou la linia crestei în poiana panoramică dinainte de vârful Pietricica. Admir Păpușa acoperită parțial de nori, mai mergem un pic pe marginea stâncilor și coborâm în stânga prin poiană pe unde îmi aduc bine aminte. Semnele îmi confirmă amintirile la intrarea în pădure.

În zece minute de mers prin pădure ajungem la o casă de vânătoare. Data trecută chiar mă gândeam că aici în condiții de vreme foarte rea s-ar putea sta. Acum nu mai stau să mai verific asta!

De la casa de vânătoare facem dreapta prin poieniță și în capătul celălalt al poienii coborâm iarăși prin pădure printre copaci căzuți. După vreo jumătate de oră ieșim într-o poiană lungă la capătul căreia ajungem în sfârșit în poiana Pietricica la gardul stânei. Intrăm prin curte și printre vaci și ne iau în primire dulăii de la stână. Îi potolesc ciobanii și ne lămuresc pe unde trebuie să o luăm mai departe. Ei ne spun că poteca este bună în continuare și probabil că nu au mers prea mult.

Este ora 20.15 și de aici indicatorul ne spune că mai avem trei ore până în Podul Dâmboviței. Încă nu este întuneric și sper că vom putea merge cât mai mult până să se întunece. Știu că avem amândoi ceva oboseală și sunt sigur că vom merge mai mult decât spun ei pe săgeți. Urcăm puțin pe marcaje și prin poiană și intuitiv găsesc poteca prin pădurea încă primitoare.

Tot mereu în coborâre mergem printr-un culoar semi-curățat de echipele Salvamont. Spun semi-curațat fiindcă sunt vreo 20 de copaci de 40-80 centimetri diametru căzuți pe potecă. Și să nu mai spun de câteva zone în care boscheții țepoși sunt atât de mari încât nu vezi unde calci printre ei! Caut să mențin distanța mică între noi de câteva ori la limita zonei de vizibilitate! Și mai ales nu merg prea departe și încep să cânt fiindcă ceva mai sus e mine în muchie văd un pui de urs care fuge în sus. Nu pare să fie altceva după forma rotunjoară! Ilincăi iarăși nu îi spun de asta și își dă seama imediat. Mă și întreabă dacă ursul e motivul pentru care cânt. Îi confirm și merg mai departe căutând să vorbim cât mai mult ca să îl speriem. Culoarul ne conduce până într-o căzătură mare și urâtă (21.00). E o poiană semirotundă cu urzici și arbuști mari căzuți în toate direcțiile. GPS-ul îmi indică poteca direct prin căzătură. Încercăm câțiva metri prin zona de jos a căzăturii fără noroc. Ne blocăm în urzici! Hai înapoi până la semnul de la marginea căzăturii! Convenim să ocolim căzătura pe partea de sus prin pădure. Urcăm până deasupra ei, o ocolim pe marginea unei râpe (atenție la ruptura de pământ!) și pe partea cealaltă a boschetăriei coborâm în direcția indicată de GPS. Începe greul fiindcă s-a și întunecat și noi nu am scăpat de greu! Surpriză! Găsim un marcaj pe un copac rupt chiar sub semn! De aici direcția noastră se schimbă și eu sunt la înaintare prin junglă. Mi-ar fi trebuit o macetă! Aprindem frontalele fiindcă doar cu ele putem vedea unde suntem unul față de celălalt și pe unde mergem! Sar peste copaci, intru în iarbă mare și tot felul de crengi căzute, mă ridic iar deasupra copacilor, cad o dată între copaci și nu îi spun Ilincăi de asta. Și așa e obosită și speriată de întuneric! Singurul lucru pe care îl știm amândoi este că nu ne putem bloca aici chiar dacă e greu. Mai merg câțiva metri în față, aștept să vină Ilinca, mai continui alți câțiva metri și tot așa. Am direcția indicată de GPS și chiar dacă nu e fix poteca, știu cam pe unde trebuie mers. După niște ore de luptă cu pădurea și întunericul ieșim într-o poiană mare și lungă. Pe aici coboară poteca foarte prost marcată! Vreo câteva sute de metri mai jos în poiană dau de un gard. E stână de la Zăpodie pe care o știam de acum mulți ani. Câinii încep să latre și ciobanul uimit iese și sună din goarnă. A pățit-o să vină ursul la oi! Ne vede frontalele și ne strigă: "Mergeți pe lângă gard și coborâți la stână!" "Da, da, coborâm!" La aproape 12 noaptea ajungem la stână și ciobanul potolește câinele. E tare mirat că cineva în miezul nopții ajunge aici! Binențeles că ne-a reținut. Peste trei săptămâni ne întâlnim cu băieții lui la Brusturet și ne spun că tatăl lor le-a povestit de cei doi care au venit în miezul nopții. Îi cerem și ne dă o sticlă de apă pe care o bem pe nerăsuflate. Tare ne era sete! Îi mulțumim și îl rugăm să ne arate pe unde să mergem mai departe. Uite semnele pe aici prin josul poienii! Mergem pe drumul indicat de el și peste o jumătate de oră vedem un marcaj TR la stânga. Aici este poteca ce coboară la Dâmbovicioara. De-am ști și pe unde trebuie să mergem... Oricum noi acum urmăm PR spre Podul Dâmboviței. Nu vedem nici PR, nici TR. Mergem prin poiana lungă (Muchia Frumoasă) pe un fel de drum ce pare să ne tot conducă pe dreapta poienii. Drumul e tot mai clar. În schimb semne deloc! Drumul iese din Muchia Frumoasă în dreapta și coboară pe Valea Popii. Nu e pe aici drumul nostru! Facem cale-ntoarsă până la marcaj la săgeata de unde se desparte TR! De aici conform GPS-ului ar trebui să facem stânga prin pădure. Coborâm puțin prin pădure și dăm de un drum larg de căruță pe care sunt marcaje. Mi se pare ciudat că începem să urcăm. Verific pe GPS că e direcția bună și îi confirm Ilincăi și mai urcăm puțin după care începe lunga coborâre. E circa 1.00 noaptea! Avem noroc că de aici poteca este clară, indiferent că e în pădure sau prin poienile lungi. Ieșim în poiana Plăicului unde sunt două stâne. Trecem pe lângă prima stână părăsită și la a doua ne încolțesc câinii între stână și țarcul de vaci. Strig la ciobani, vin și opresc câinii și sunt și ei mirați de nebunii care în toiul nopții sunt pe aici. Și eu aș fi mirat în locul lor! Îl rugăm să ne arate drumul mai departe și ne duce în capătul poienii la începutul  potecii. "Țineți poteca asta până jos la Pod!" Urmăm poteca ce parcurge niște plaiuri lungi în cântece de greier și în miros de flori de munte și curând ajungem la vâlcelul pe care îl știam eu ca zonă finală. Îi spun Ilincăi că mai avem puțin și cobor fiind mereu atent să nu rămână prea mult în urmă. Semnele coboară pe vâlcel și prind viteză ceva mai mare. Trec de o mică săritoare de vreo 4 metri și mă opresc la vreo sută de metri diferență de nivel deasupra șoselei/capătul drumului nostru. Ilinca e mai în urmă, nu îi văd frontala și urc după ea. Nu pe săritoare, ci  pe poteca marcată ocolită prin pădure (dreapta față de vâlcel cum urci)! O văd chiar la bufurcație și îi spun să mă urmeze prin pădure revenind amândoi în firul vâlcelului. "Uite săritoarea ce ai ocolit!" Oboseala e maximă și spun și știu că mai e puțin. Urmez semnele pe dreapta (în sensul coborârii), fac o traversare pe grohotiș la stânga spre un stâlp și aștept să mă ajungă Ilinca. De aici e o coborâre lejeră pe poteca plină de pietre până la bariera Dâmbovicioarei. Ilinca e de mult pe pilot automat și merge foarte încet. Așa că încet cobor metru cu metru ca să îi urmăresc frontala. E greu, dar suntem la sfârșit și nu ne putem îneca acum ;)! Ajung la stâlpul indicator de jos de la barieră și pod de piatră. E ora 3.00 când suntem amândoi jos la săgeata indicatoare: 5-6 ore până în șaua Funduri! Și odihnit și cred că faci 7-8 ore până acolo! Acum suntem la asfalt și la "lume"! Pe asfalt în vreo 20 de minute ajungem la intersecția cu drumul național unde ne așezăm și încep să fac autostopul în ambele direcții. De la Brașov avem multe trenuri spre București, de la Pitești iarăși avem destule autocare/microbuze. În maxim 10 minute ne ia un șofer de camion. E din Miercurea Ciuc de sus din munți și știe ce înseamnă să rămâi noaptea în munte! Vorbim despre demnitate și omenie, despre egalitatea oamenilor. El e secui și e un pic supărat pe românii care fac diferențe de naționalitate. În fond toți suntem oameni și lepre și oameni de treabă sunt în orice neam! Ilinca adoarme aproape instant și după vreo 30 de minute șoferul îmi spune să mă culc și eu până la Pitești. Trecusem de Câmpulung! Șoferul foarte de treabă ne lasă chiar înainte de giratoriul unde ar trebui să luăm o ocazie spre București exact când se luminează. El merge spre Vâlcea. Îi mulțumim și ne spune că ne-a luat din plăcere! Trecem giratoriul, întrebăm un polițist de autogara pentru autocare spre București, ne indică drumul (vreo doi kilometri) și ajungem la fix pe la 6.00 la autogară. La 6.30 pleacă un autocar spre București și în mai puțin de două ore ajungem la autogara Militari (22 lei de persoană). Rapid acasă cu metroul, un duș bun și apoi la serviciu!

A fost o tură lungă cu peripeții și sincer nu recomand nimănui cu mintea întreagă să facă ce am făcut noi. Doar dacă are o rezistență, capacitate de orientare bună și o viteză mult mai mare! Pentru Ilinca a fost cea mai "dură" tură de până acum, am felicitat-o și tare mă bucur că a făcut față! Marcajul "punct roșu", creasta Pietrei Craiului, ne-a arătat cât de solicitantă este! Și cât de frumoasă!

RT Prin Nestemata Carpatilor 17-19.09.2011

RT Prin Nestemata Carpatilor 17-19.09.2011

Motto:

In amurg tarziu
Numai zeii stiu
Sa isi lase sufletul lui.
Suntem mai senini,
Suntem mai straini,
Suntem fiii amurgului,
Suntem fiii lui"

Karma - "Fiii Amurgului"

Colegi de tura: Emil, Mitica, Cezar

E timpul sa revenim in Nestemata Carpatilor, unica Piatra a Craiului! Discutia despre we apare undeva miercuri seara cand inca nu stim cat de multe zile poate pleca fiecare. Vorbesc cu Adi Cosma si aflu ca el vine cu cativa colegi de la CAR Cluj Universitar pentru doua zile (sambata si duminica). Ne promitem reciproc ca incercam sa ne vedem pe creasta. Mitica si cu mine suntem liberi luni si Emil reuseste sa isi ia si el o zi liber. Asa ca gandesc o tura pentru trei zile. Emil si Mitica vor sa mearga pe creasta. Emil vrea in plus si pe Pietricica. Eu as vrea sa ajung putin in peretele vestic si combin ca urmare creasta principala cu ceva braie si cu Pietricica. Veti vedea in randurile urmatoare ce a iesit. 

Ziua 0 - vineri 16.09.2011

Vineri seara plecam in jurul orei 17.00 din Bucuresti. Ne incurcam putin la drumuri fiindca nu am mai fost de ceva timp si s-a mai construit o zona de sosea de centura in zona Chitila. Iesim bine din Bucuresti si de aici mergem intins spre Targoviste (circa o ora). Facem stanga pe varianta de camioane si chiar inainte de iesirea din oras avem parte de o soferita care ne intarzie cateva minute din nevoia de multipla asigurare :D! Iesim spre Campulung si vom face doar o mica pauza in Voinesti unde Mitica, cu spirit de afacerist, reuseste sa scoata in pretul a un litru de tuica buna si doua kilograme de mere (pe care le vom manca de altfel pe drum). Continuam prin Cetateni unde ne promitem sa urcam la intoarcere pana la manastirea Cetatuia (manastire ce formeaza impreuna cu Corbii de Piatra si Namaiesti un centru stravechi al crestinatatii), fapt pe care datorita timpului, nu vom reusi sa-l realizam (nici de data asta spre dezamagirea lui Mitica:( ). Facem doar o pauza de 10 minute la monumentul eroilor de la Mateias pentru a admira putin apusul astrului vietii (circa 19.30).

Continuam inca pe lumina pana in Rucar si Podul Dambovitei si intram prin Cheile Dambovitei si ale Brusturetului pana la cabana cu acelasi nume. A trecut o ora si deja este intuneric cand parcam masina si ne pregatim de drum. Ne echipam cu frontale si cantarim fiecare greutate din rucsac, lasam corturile la masina si ne luam de la restaurantul Brusturet (re-admir fiecare scaun din restaurant special sculptat pentru acest loc) apa pentru minim o zi si jumatate (peste 13 litri de apa care trag serios de rucsaci). La 20.50 suntem gata de drum, ne intindem betele si pornim pe BA prin padure pe Culmea Paduricii. Urcusul este sustinut si teama de ursi ii face pe Emil si pe Mitica sa scoata din cand in cand sunete de avertizare. Bun gestul si ii apreciez pentru asta! Eu sunt singurul care stie traseul si stau mai mereu inainte sa dibuiesc poteca! Dupa vreo ora iesim in poiana Funduri in zona de jos si auzim cum incep cainii sa ne latre. Ii striga ciobanii de la stana si tare se mira cand ne vad pe la ora 22.30 pe acolo.

"Si unde mergeti?"

"Sus in saua Funduri!"

"Ce frumos o fi rasaritul acolo! Mereu mi-am dorit sa vad rasaritul!" imi spune un cioban.

"Hai cu noi :D!"

Continuam in sus si dupa vreo 10 minute dam de indicatorul de unde TA si PR ne conduc in stanga spre refugiu. La inceput ratacim marcajul (nou) si ne imprastiem in trei directii ca sa gasim marcajele. Mitica e "norocosul" si ajungem toti in traseu. Intai e un forestier larg si apoi poteca mai abrupta prin padure. Marcajele sunt un pic deficitare si le pierdem cu usurinta. Urcam prin padure si revenim la ultimul semn cand se inchide totul in fata. Apoi gasim semn dupa semn si cam pe la 23.15-23.20 iesim in partea de jos a poienii Funduri. Aici sunt relaxat fiindca stiu unde ma aflu si primesc solicitare de pauza. Facem pauza respectiva si incet pornesc in sus-stanga pe curba de nivel. In cautarea potecii iau un pic avans si ultima intrare in padure reunim luminitele ce strabat in intunericul noptii. La un moment dat vedem o lumina mare ca de foc la refugiu. Mai e cineva acolo! Urcam 10 minute prin padure si vad sageata "Refugiul Funduri, 5 minute, poteca nemarcata". Anunt asta spre bucuria colegilor! Urcam spre refugiu si am bucuria sa gasesc la foc o draga colega de club, Raluca Leuca, impreuna cu trei prieteni din diverse orase ale tarii (circa 00.30). Ne punem pe masa, rasete si putina tuica impreuna cu catelul alb si flocos care latrase la noi la stana (caci a venit cu noi in cautare de hrana). Ne-a si pacalit si a furat o roata de cascavea/cascaval a colegilor de refugiu. Povestim diverse si pe la 3.30 ei se retrag la somn. Noi mai stam un pic sa stingem focul si peste o jumatate de ora suntem si noi in sacii de dormit!

Ziua 1 - sambata 17.09.2011

Cum ne-am culcat destul de tarziu (devreme ;) ), nici nu ne gandim sa plecam prea de dimineata. Avem si mult timp liber in fata si abia pe la 9.00 facem ochi cu totii. Ne apucam sa mancam, mai strangem din bagaje si grupul care era cu noi in refugiu are o mare problema: desi in Crai nu este apa, ei nu isi luasera destula apa si acum nu mai aveau decat vreun litru si ceva! Ne-am oferit sa dam din apa noastra ca aveam destula, dar pana la urma s-au hotarat sa coboare in poiana Funduri sa ia apa. E ceva de coborat si mai ales de urcat! A ramas unul din ei la refugiu si restul (fetele si un baiat) au plecat in jos dupa apa. Noi ne strangem tot bagajul, lasam curatenie luna in refugiu si pe afara si pornim pe nemarcata de 5 minute pana in creasta (11.00). In cateva minute suntem in creasta si admiram spre SV abrupturile masivului Pietricica (pe deasupra carora vom merge peste doua zile) si spre nord mareata creasta sudica. Dupa cum am citit in "Piatra Craiului " de I. Ion Ionescu-Dunareanu, denumirile de creasta sudica si nordica nu sunt corecte geografic, dar au fost utilizate de catre turisti inca de acum 75 de ani si sunt "consacrate". Vedem in jos sageata din Valea Urzicii si pornim spre NE pe creasta. 

Admiram in stanga noastra adancimile accesibile ale vaii Urzicii sub peretii verticali si tinem marcajul PR de creasta. In 20 de minute urcam ceea ce mie mi se parea cel mai greu pasaj din sudica: o scara imaginara cu trepte din stanca ce urca pe vreo 6-7 metri. Prize sunt destule si urcam fara probleme. Cam pe la 11.35 vedem in fata Coama Lunga care incepe sa se acopere de nori. Vom intra si noi in curand in nori si ne vom elibera de ei abia pe la Timbale. 

Continuam tot urcand si coborand mici hornulete sau trecem pasarele imaginare prin marea de jnepeni. Ma gandesc ca iarna pe aici (ca de altfel pe oriunde) se merge putin sub linia crestei si cu siguranta este mult mai interesant. La ora 12.05 vedem o prima cruce si citim numele celui care a ramas acolo pentru vecie. Nu neaparat numele este esential, ci mai mult varsta tanarului: 18 ani! Din cate cruci am vazut pe traseu, am tras concluzia (poate gresita?) ca varsta de 18 ani/majorat in Romania este critica pentru mers pe spinarea balaurului Craiesei. Probabil datorita avantului tineresc, probabil datorita necunoasterii suficiente a riscurilor...Majoritatea celor care au ramas pe aici (cu cateva exceptii) au aceasta varsta! 
Am intrat in ceata si acum vom merge fara sa vedem prea mult in jurul nostru. Vorba lui Mitica, asta inseamna ca Pietrei nu i-a placut suficient de noi si vrea sa revenim ca sa vedem si alte frumuseti acum ascunse! Din cand in cand mai avem parte de cate o fereastra de soare in care ne uitam spre locurile unde vom ajunge si in urma pe unde am fost.

Cam in jurul orei 13.00 Emil are o intalnire placuta: un grup de trei tineri mergeau in sensul opus si il auzim pe baiatul din echipa:
"Nu cumva v-am vazut acum doi ani in Retezat?"
Le facem o poza si pornim mai departe urandu-ne reciproc drum bun si vreme senina. Avem multe momente cand ne aflam chiar pe buza abruptului si Mitica e incantat in fiecare loc.

Poteca alterneaza intre mersul putin pe sub muchie prin jnepeni sau pe iarba si muchia ingusta si expusa cu pante de 50-60 de grade in ambele parti. Din acest punct de vedere se spune ca sudica este mai dificila decat nordica. Personal mie mi se pare ca zona dintre Piscul Baciului si vf Ascutit e mai solicitanta decat cea de la sud de vf "La Om", dar e mai putin expusa. 
Aproape de ora 14.00 zarim si prima minune a Craiesei: endemica Dianthus Calizzonus , garofita unica in lume si prezenta doar in Craiasa Carpatilor. 

Ne bucuram de fina ei prezenta, de inelusul ei ce impinge fiecare petala spre exterior si speram sa gasim si celelalte doua minuni ale Craiului: caprele negre si florile de colt. Vom mai merge ceva pana sa le zarim pe amandoua! 

Putin dupa aceea gasim si foaia de "dictando", partea superioara a superbului Perete Central de deasupra Marelui Grohotis.

Dictando

Continuam pe pantele de iarba pe poteca ce urca pe o lina curba de nivel. Suntem in punctul cel mai inalt al Coamei lungi la circa 2200 m altitudine si avem de urcat un mic hornulet semi-spalat pentru a merge chiar pe muchie. In dreapta noastra (daca s-ar vedea), coboara aproape vertical hornurile Grindului. Prin ceata coboram in saua dinainte de varful Grind si incepem sa urcam spre acesta. 

Pe muchia cea mai inalta gasim o ferestruica interesanta in creasta si crucea din marmura ridicata in memoria lui Eva Drongova, tanara care a trait exact cat Eminescu, doar cu un secol mai tarziu (1950-1989). 

In 10 minute coboram in saua Grind, punct unde vine in creasta frumosul si inegalabilul traseu "La lanturi". Pe aici au urcat foarte multi chiar si in aceasta zi cetoasa, dovada fiind turma de copilasi mai mult sau mai putin echipati pe care ii gasim in fatac refugiului (15.20). Fac cateva poze la refugiu si in special la balamalele de la usa si sper sa tina mai mult decat cele anterioare si schimbam cateva vorbe doar cu cei trei montagnarzi care stau la cort. Ori om fi noi prea "salbatici", ori tinerii sunt prea neobisnuiti cu muntele ca nu simt nici o rezonanta supraumana cu nici unul dintre ei. Doar ghidul pare sa fie om mai de munte si obisnuit cu toate conditiile! 

Intram in refugiu, punem primusul la treaba si ne facem o cana mare de supa cu viermisori (asa le spun eu taiteilor din supele chinezesti Vifon puternic condimentate). Mancam, ne imbracam pentru vant si recalculam traseul fiindca e destul de tarziu: vom dormi la refugiul Carol Lehman/Ascutit asezat acolo unde odata a fost adapostul "7 noiembrie". Salutam colegii de la cort, lasam pe cei care vor dormi in refugiu si la 16.40 pornim spre Piscul Baciului dupa ultimele poze in aceasta sa. 

Peste cateva zile vorbesc cu Adi Cosma si imi spune ca ei au ajuns la refugiu cam in jurul orei 17.00. Deci am ratat intalnirea "la mustata". Oricum ei au ramas in seara respectiva la refugiu (Grind 2) si noi am mers mai departe. 

In 7 minute suntem pe Piscul Baciului la 2244m altitudine, punctul cel mai inalt de pe creasta Craiesei care separa teoretic sudica de nordica. Inainte de a ajunge la varf, vad urmele unui tricolor care ma duc cu gandul la rugaciunile tibetane care sunt lasate in bataia vantului pentru a fi auzite de ei. Imi aduc aminte de salba de rugaciuni primita de la Irina si Laviniu Craciun dupa prima lor excursie in Nepal (multumiri pentru acele stegulete de rugaciuni) si imi aduc aminte de cateva filme si expeditii in Himalaya in care steagurile cu rugaciuni pazesc alpinistii de spiritele rele.

Facem o poza de grup prin bunavointa unei perechi care manca pe varf, ma uit spre saua Grind, spre Coltii Gainii si spre nordica si nu vad la mai mult de 10 metri datorita norilor. Asta inseamna ca e musai sa mergem mai departe.

Coboram pe muchia Caldarii Ocolite unde totul pare sa se afunde ca intr-un vartej imens spre golul peretelui vestic. Le arat pasajul semi-orizontal pe unde rucsacul greu de trage deseori deasupra golului. Din acest motiv prefer sa urc fix pe linia muchiei si ma voi reintalni cu colegii 100 de metri mai in fata pe linia crestei (17.10).

Din cand in cand mai avem parte de ferestre de lumina in care zarim cateo muchie din peretele vestic sau putin din ceea ce avem de mers in fata. Caci lunga succesiunie de varfuri de fapt nici nu ne lasa sa vedem prea mult!

Trecem de vf Sbirii (2188m) si ne apropiem de Timbalul Mic (2198m). Chiar in saua dinainte de urcusul spre Timbal, trecem pe langa un perete ce pare a fi fost taiat cu fierastraul de drept ce este! Frumoasa lucratura a Naturii!

Timbalul ne intampina cu un mic horn inainte de varf pe care il urcam usor si apoi dupa varf o coborare printr-un alt horn interesant. Stiu ca Emil are un pic probleme cu genunchii (ce montagnard nu are?) si il asigur ca sunt trepte foarte clare si evidente pana jos, asa ca pas cu pas coboara cu maxima atentie. E de altfel hornul cel mai important fiindca mi-a ramas in minte din turele trecute pe aici!

Trecem de un urcus sustinut pe Varful dintre Timbale si bucuria e mare cand vedem razele de soare care au reusit sa razbeasca printre nori. E o senzatie teribila si trebuie sa ne oprim pentru cateva poze. De aici se va insenina si vom vedea cat mai avem de mers (19.00).

 In saua dinainte de dupa varful dintre Timbale zaresc alt element de care imi aduc aminte cu exactitate: o placa calcaroasa inclinata pe care sunt numeroase urme de coltari. Trecem de ea cu atentie si mai urcam putin pe muchie spre Timbalul Mare. Ultima provocare este o muchie stancoasa pe care o urcam pe trepte pe estul crestei. Emil vrea sa ne filmeze cum urcam, dar il vad ca renunta la asta si vine dupa noi cu pasi mari si atenti. E 19.15 si suntem pe varful Timbalul Mare de 2148m. Acum vedem cu exactitate cat mai avem de mers. Se vede refugiul Carol Lehman!

Admiram "din spate" Orga mare (adica mai bine zis Muchia Timbalului) si in curand vom cobori in saua Calinetului. Mitica vrea o poza pe o platforma mai jos de saua Calinetului si ii indeplinesc dorinta aproape fara sa isi dea seama ;)! Imi aduc aminte de urcarile pe Padina lui Calinet si descriu locurile unde necesita atentie. Nu prea ii vine sa creada lui Emil ca vom fi maine sub padina fiindca el nu a mai mers pana acum pe braie sau pe valcele in vestul Craiesei. Maine se va bucura din plin de peisaje ca si acum! De fapt in toata iesirea asta a facut o gramada de filmulete de cateva zeci de secunde pana la 2-3 minute din aproape orice varf si loc interesant. Asta va ramane alaturi de multele amintiri!!! 

Orga mare

De aici mai ocolim un mic bastion de calcar sub care se afla o frumoasa fereastra in peretele de calcar.

"Clar e facuta de mana omului!"

Pe aici o fi iesirea din Valcelul cu Fereastra? Voi afla intr-o tura urmatoare! 

Trecem si de acest ultim varf printr-un mic hornulet si vedem in sfarsit refugiul in "lumina" noptii. Niste montagnarzi facusera focul si acesta este foarte vizibil putin in fata refugiului (nu mai mult de 10 metri).

La 19.55 ajungem in refugiu, ne schimbam cu haine uscate si ne facem ceva cald de mancare si ne bagam la somn. Problema e ca suntem multi in refugiu. Erau cinci inainte sa venim noi, cu noi se fac opt si mai incolo mai vin inca vreo cinci fara cort. Pana la urma intram toti pe placa metalica sau pe sub ea si pe la 2.00 Emil iese sa doarma afara. A dormit mult mai bine afara cu cagula si cu caciula pe cap! Nu a avut parte deloc de roua si s-a simtit excelent. Excelent s-au simtit si cei din refugiu fiindca au scapat de sforaitul lui Emil! Eu fiind obisnuit cu el, chiar nu ma deranjeaza, dar pe altii se pare ca ii deranjeaza! Interesant e ca nu poti sa iti controlezi sforaitul si e de asteptat ca intr-un refugiu cu atat de multi sa fie astfel de zgomote nocturne :D!

Ziua 2 - duminica 18.08.2011

E cam ora 7.30 si incepe sa fie galagie prin zona. Unii isi propusesera ca la ora 7.00 sa plece, altii pe la 8. Cert e ca noi ne trezim cand e fosnaiala mai mare in jurul nostru si putin inainte de 8 ies si eu sa fac cateva poze. Stiu ca nu am fost deloc harnic precum cei care au iesit pe la 6 si ceva la rasarit, dar asta e, incerc si data viitoare. Soarele anunta o vreme superba pentru astazi in creasta si deocamdata Bucegii sunt peste o mare alba de nori. Asa ceva ti-e dat sa vezi doar la inaltime si mereu ma bucur de minutele astea splendide! Urc un pic pana in vf Ascutit sa dibuiesc traseul in continuare chiar daca Emil ar vrea sa mergem pe Padina Popii pe marcate. As fi mers si eu pe brana caprelor sa vad cum e, dar las asta pentru alta data! Noi mai avem doua zile si trebuie cumva sa "coboram" spre sud spre Brusturet. Asa ca inainte sa ajung in varf, vad doua mogaldete in fata mea. Se sperie de mine si tasnesc in jos spre intrarea in peretele de deasupra braului Cioranga. Abia ce le fac doua poze ca si dispar in abrupt. Revin la refugiu, mancam de dimineata si strangem rucsacii. La 9.00 ridicam si noi ancora dupa un grup care pleaca spre Diana si pornim in jos pe brau.

In prima parte de coborare trebuie sa ne ghidam dupa momai. Imi aduc aminte multe pasaje din aceasta zona, inclusiv un punct in care am gresit data trecuta: in loc sa facem dreapta pe traseu, atunci am mers stanga dupa o momaie inselatoare (aici incepe Braul de Sus) si ne-am trezit in jnepeni cu verticala sub noi. Acum facem dreapta si tinem poteca evidenta avand mereu in dreapta Muchia Dianei cu ale ei cunoscute Turnuri intre alpinisti. Larga caldare de deasupra Padinei Inchise ne supravegheaza deocamdata pasii.

Coboram pe trepte stancoase (nu tocmai usoare pentru genunchii lui Emil) si pe ceva grohotis. De cateva ori le arat colegilor: "uite pana acolo la jnepeni mai avem de tras asa!"

Uitandu-ne din braul propriu-zis in sus, ne pare aproape imposibila coborarea sau urcarea pe acolo. Si totusi se poate si am dovedit asta in ultimele minute!

Astea 40 de minute au fost cele mai solicitante din ramura de sus a Braului Cioranga. Ma tot uit pe unde ar putea sa fie ramura de jos si doar gandurile imi zboara peste muchii spre Padina Popii! Voi vedea alta-data pe unde e cu vreun bun cunoscator al locurilor!

De aici poteca coboara pe grohotis pe sub peretele inalt si vertical. Din cand in cand vedem in stanga cate o fisura ce pare la prima vedere sa fie escaladabila. Primul canion este Hornul Inchis despre care gresit am crezut ca este canionul Cioranga. Mai jos mi se va limpezi mintea (in momentul in care vad prima saritoare din Cioranga si continuarea canionului in jos).

Continuam pe sub peretele care in anumite locuri imi aduce aminte de Sirul Stancilor din Piatra Mare. Doar ca acolo nu e piatra pe jos, ci doar pamant sfaramicios! Pe peretele de sub saritoarea Valcelului Spalat vad placa comemorativa a unei tinere (tot de 18 ani!) ale carei frumoase versuri intru amintire le redau mai jos:

"Batrane CRAI la tine am venit

Caci te iubesc din tot ce-am auzit

Dorurile, ape line

Le-as lua, dar le stiu bine.

Si la moartea mea cand s-o ivi

Un mormant de stanca tu sa-mi fii

Nimeni sa nu ma atinga

Stanca grea sa ma cuprinda.

De aici si-a luat zborul spre neant o tanara mireasa a CRAIULUI

Eu muntilor le voi ramane devotata

Ei sunt toata viata mea

Iar eu voi fi mereu a lor.

Tot iubind florile albe si stelele de pe cer

Tot iubind roua stravezie

Si joaca 

Si cantul

Mi-am dat seama ca in sufletul

meu voi ramane vesnic COPIL."

Dumnezeu sa te odihneasca DIANA in locurile iubite!

Aici fac si eu un filmulet cu aparatul lui Emil si in cateva minute pornim mai departe cu gandul la copiii Muntelui. In 10 minute dam de baza unui alt frumos canion. Il imortalizez si mergem in continuare printre copaci de acum verzi si din ce in ce mai desi.

La ora 11.00 trecem printr-o fereastra naturala in stanca (eu prin fereastra pentru a-mi verifica flexibilitatea si colegi o ocolesc prin dreapta) si peste 20 de minute suntem la intrarea in Valcelul cu Fereastra. Ma uit cu jind la prima saritoare si imi promit in gand ca voi veni (anul asta poate?) sa urc pe aici pana in creasta. In cinci minute suntem deasupra refugiului Sperantelor. E atat de ascuns incat abia aici il putem vedea. Coboram la refugiu si facem pauza de odihna de 20 minute. Ma bucur sa vad inauntru curatenie, multe alimente pe masa si un mic jurnal. Trec numele nostru in jurnal si traseul ce vom urma si pana sa plecam, urca de la Plaiul Foii o echipa de 5 brasoveni care vor sa incerce canionul Cioranga. Le uram succes, le spunem de coborarea noastra prin Valea Podurilor (asta fiindca nu mai avem apa suficienta sa continuam pana la Anghelide, nu stiu cata apa gasim in grota "La ulcior" si grohotisul de pe Anghelide nu e de folos pentru genunchii cu probleme ai lui Emil). Coboram cateva zeci de metri si apoi incepem urcarea deasupra Scarii de Fier. Cunosc locurile si ii rog sa ma lase pe mine in fata si sa coboare abia dupa ce le dau eu voie (din motive de siguranta). 

Scara in sine nu mi se pare deloc grea. Cu atentie la prize ajungi fara absolut nici o problema la baza saritorii de unde se vede si prima CV (marcajul neoficial pentru braul de Mijloc) pe care o vom urma pana la Termopile. Coboram in firul Padinii lui Calinet si le spun colegilor "Uite ieri acolo sus eram!" De fapt de aici nici nu se vede creasta datorita firului serpuit al padinii. Emil isi manifesta dorinta ca la un moment dat sa urcam pe acolo. Va fi indeplinita in viitor! 

Urcam pe versantul stang al Padinii si in circa 100m avem un al doilea pasaj dificil: o saritoare expusa care se poate ocoli cumva! Mitica se incapataneaza si o ocoleste pe langa perete (lui i s-a parut mai usor). Eu ma bag in hornul expus si il rog, daca tot a coborat, sa stea jos sa ma ghideze la prize. Cobor de fapt fara probleme un pic surplombat si pentru Emil luam rucsacul mai intai. Il rog pe Mitica sa il ghideze la prize si trecem fara probleme de pasajul respectiv. 

De aici chiar nu mai sunt probleme pe poteca. Drumul clar si marcat trece peste multe picioare si valcele si isi urmeaza mereu peretii pe stanga. 

In jurul orei 13.20 dam de un alt pasaj care i se pare greu lui Emil datorita genunchiului drept care nu mai reactioneaza absolut deloc. De multe ori in loc sa se prijine pe genunchi trebuie sa se traga cu tot corpul in sus. Noroc ca e ultimul loc cu probleme. Spun ultimul loc fiindca aici este locul Termopile. Mai intai il recunosc dupa o placuta incrustata intr-un coapc in stanga si dupa inscriptia V.P. in dreapta. Mitica vede mai apoi si incriptia TERMOPILE pe stanca. Gata, aici coboram in Plaiul Foii! Incepem sa bem din rezerva de doi litri din camelbag si la 13.30 pornim in jos pe Valea Podurilor. Coborasul este accentuat prin padure si ma gandesc ca seamana cumva cu cel din partea de jos a Cheilor Tasnei. Doar ca aici e verdeata cat cuprinde fata de Mehedinti. La un loc de panorama vedem pantele inclinate ale Umerilor pe sub care vom trece in ziua urmatoare. Greu de crezut dupa distanta!

Verdeata e atat de mare incat la un moment dat Mitica ramane in spate intre tufe de mure si ceva alune de padure! Noi mai coboram putin si ne pierdem intr-o cursa cu obstacole care ne duce pe un drum gresit. Vorbim cu Mitica in spatele nostru, Emil revine la el si eu ajung in poteca cu momai putin in fata lor. De aici nu avem nici o problema de coborare prin padure. 

La 14.35 iesim in lunga poiana a Cotofenei in care gasim o sageata din pietre in sensul de urcare. Noi continuam sa coboram pe firul apei si al poienii si la 14.50 ne oprim la prima sursa de apa. Setea e mare si aproape ca nu ne pasa ca ajungem la Plaiul Foii mai tarziu de 15.00 cum planuia Emil.

Ne potolim setea si coboram pe ceea ce acum devine un larg drum forestier pana in poiana de deasupra cabanei. De cate ori am pus si eu si dvs corturile aici...

Fix dupa doua ore de la Termopile suntem in curtea cabanei si ne asezam pe iarba la o bere si la admirat peisajul. 

Pauza lunga de bere, biscuiti, mere, relaxare vizuala cu domnisoarele se plimba mai mult sau mai putin imbracate prin zona si cu greu ne gandim si noi sa ridicam ancora si sa mergem mai departe. Ne luam doi litri de apa (nu mai mult caci avem izvor chiar sub Spirlea) si pornim la trap pe drumul spre valea Spirlei in jurul orei 17.00.

In doua minte de la plecare trecem pe langa dubla sageata spre Fagaras si Craiasa si noi vom urma BR in stanga. Avem o placuta intalnire cu Vali Penes (CAR) cu care vorbesc sa ma intalnesc la Busteni in saptamana urmatoare (din diverse motive nu voi putea ajunge la Busteni si sper sa ma scuze Vali :D). Eu ii zic ca urcam in Funduri si imi propune sa ramanem in Spirlea ca ne-a lasat el apa si putin vin. Vom vedea ca pana la urma ramanem aici la refugiu si vinul va fi foarte, foarte bun si racoritor (multumim, Vali, pentru asta!). 

La 17.40 trecem de bariera si in dreapta vedem drumul peste saua Tamasel TA (pe care il vom prelua si noi maine ca marcaj). Noi tinem acum BR si drumul forestier. Le arat colegilor iesirea din valea Vladusca (destul de vaga) si continuam incet in sus. Pe drum ma intristeaza copacii taiati si lasati de-a lungul drumului. Asa ca merg mai repede ca sa nu-i mai vad si intru imediat pe poteca marcata in stanga vaii.

Printr-o fereastra intre copaci vad ceea ce Ion Ionescu-Dunareanu numeste westwand: zona dintre Anghelide si Lanturi. Am amintiri placute din acea zona si continui sa merg. Colegii mei raman putin mai in urma si sper sa nu se fi suparat prea tare ca am pornit inainte. Ca si alta data pe valea Glajariei, eu sunt pe ritm 4x4 lent si ma opresc abia la izvor de unde ne vom alimenta pentru ziua urmatoare (am adus chiar si acasa pentru tatal meu doi litri de apa de munte). Intr-o ora si 20 de minute las rucsacul jos la intrarea spre izvor si alimentez cu 6 litri de apa. Umplu si rezervoarele colegilor, ne mai odihnim putin si urcam in sus spre Spirlea (inca 10 minute).

E ora 19.00 si oboseala se simte. 

"Ce facem, mai mergem sau ramanem aici?"

Mitica opteaza sa ramanem, pentru Emil e bine caci oboseala se simte. Eu sunt in forma, dar imi dau seama ca nu mai merita efort atat de mare pana in Funduri acum. Si in plus, cum a zis si Emil, Mitica merita sa vada traseul pe lumina decat sa orbecaim 4-5 ore pana in creasta. Asa ca decizia e luata: ramanem aici! 

Emil si Mitica aprind focul, ne pregatim de mancare la foc (supa, piure, ceai) si undeva pe la ora 22.30 ne bagam la somn fiindca oboseala cere asta. Am avut parte de o seara linistita care ne-a bucurat din tot sufletul. Spre noapte incepe sa bata vantul si ne temem ca a doua zi vom avea parte chiar si de ninsoare (aici e posibil orice!). Ziua urmatoare insa va fi foarte frumoasa si ne vom bucura de ea din plin!

Ziua 3 - luni 19.09.2011

Nu ne grabeste nimeni dimineata fiindca in cele mai rele conditii meteo, putem urca pe Lanturi si apoi cobori in Grind si la masina. Vremea pare sa dea de furca la primele ore ale diminetii. Iesim din sacii de dormit cam in jurul orei 7.00 si ne apucam de masa si apoi strans bagaje. Nu inainte de a vedea cum se manifesta Eol pe afara. Sufla cu destula forta si ne gandim ca o sa avem ceva de tras cu vantul in fata. Facem cateva poze si la 8.30 inchidem refugiul si pornim spre refugiul Funduri pe BR. Suntem echipati pentru vant si pentru norii fumurii de ninsoare.

Urcam lejer si in 20 de minute suntem la "triedrul" BR: una de unde venim noi, a doua spre Lanturi si a treia spre saua Tamasel. Noi o alegem pe cea din urma si continuam pe inceputuri de grohotis. In primul valcel unde alta data era o mare limba de zapada urcam acum in serpentine scurte pe pietre sau putin pe langa ele pe pamant. 

Continuam pe sub perete si la 9.30 intram pe prima limba mare de grohotis. Aceasta este de fapt situata deasupra seii Tamasel pe unde se duce marcajul BR pe care am mers pana acum. De aici inainte vom merge pe TA pana in saua Funduri.

Iesim din grohotis, urmam poteca prin padure usor ascendent spre intrarea in Padina Lancii. Cu ceva timp inainte de asta vedem masivul Pinten al Lancii ce ne monitorizeaza de la inaltime. La un moment dat Mitica ne opreste:
"Uite caprele acolo sus!"
Sunt doua exemplare superbe care se apropie timid una de alta. Timid insemnand ca una se catara aproape pe verticala pana la cealalta. Se vad cumva caprele in poza?

In cinci minute ajungem la firul Padinei Lancii. Imi aduc aminte cu exactitate fiecare saritoare si fiecare pasaj pe care am urcat nu demult cu Andreea Corodeanu in incercarea noastra esuata de a ajunge in Poiana Inchisa. N-a fost sa fie atunci :D!

Mi se duce gandul la finutele flori de colt gasite atunci in vale si pastrez amintirea doar pentru mine. 
Continuam ascensiunea si in 15 minute suntem in Marele Grohotis. Mitica e incantat de tot ce vede in jur si chiar se duce sa citeasca ce scrie pe panourile infirmative. Eu ii arat lui Emil intrari in trasee si il las sa filmeze fiindca tare frumos ii! Ma uit la intrarea in Braul Rosu si imi zic in sinea mea sa ramana pentru alta data. Asa ca trec repede peste grohotis si ma opresc sa ii astept pe colegi la panoul si la indicatorul unde apare coborarea spre Garofita CG (la finalul Marelui Grohotis). Asa ne bucuram si apreciem calitatea sagetilor din metal in avantaj fata de cele din fibra de sticla dinstruse in cea mai mare parte (Emil are o amintire recenta de pe varful Ciucas).

Mai mergem putin si la ora 11.00 suntem la intrare in Pestera Stanciului. Emil nu vrea sa mai intre in pestera si cauta sa faca poze cat mai artistice la cerdac. Eu cu Mitica ne plimbam putin in pestera si facem cateva poze. La intoarcere vom vedea ca bocancii s-au umplut de o argila portocalie foarte interesanta (parca ar fi lut de olarie). 

Revenim la Emil afara, fac si eu cateva poze la Cerdac si renunt la a mai urca in cerdac fiindca mai avem ceva de mers astazi. Intr-un sfert de ora ajungem la CR care duce spre Crucea Granicerului si noi continuam pe TA primit din saua Tamasel. Avem cateva minute de plimbat prin padure si in 10 minute suntem la o saritoare de vreo 10-12 metri pe care trebuie sa o urcam. Asa ca inainte de ea (chiar in padure) Emil isi pune betele pe rucsac si o iau eu putin in fata. Saritoarea este lejera pe vreme uscata si nu pune absolut deloc probleme de echilibru, prize sau orientare. Deasupra ei e o platforma de belvedere si odihna inainte de a incepe urcusul pe valea Urzicii. Tot aici un sfinx neterminat vegheaza zarile dinspre Papusa.

Coboram un pic prin padure si apoi urcam pe sub o mica pestera sub primii pereti din valea Urzicii. Si nu ca ar fi pereti ca asta nu e problema, dar incepe si grohotisul pe care alunecam cu bocancii nostri cu tot! 

Urcam pe pietrele care se duc cateodata de sub picioarele noastre si curand (12.10) suntem la mijlocul vaii in zona in care vine Braul Rosu (ramura a Braului de Mijloc). Continuam sa urcam si tinem un valcel cu pamant negru care ne duce cu atentie si cu sprijinul jnepenilor pe un pinten unde ne putem odihni putin. Prilej sa fotografiez un simpatic colt ce se ridica timid din marea de jnepeni.

Mai urcam cateva trepte de stanca si ajungem in locul unde incepand de anul trecut de la MPC e instalat un cablu ce usureaza trecerea unei saritori. Alta data aici nu era nici o amenajare si cel putin pentru mine nici nu este nevoie: urc folosind doar prizele naturale si inelul unui piton median pentru lejeritate. Emil se forteaza un pic din cauza genunchiului nesigur. In stanga noastra vedem cum peretii se inclina din ce in ce mai mult spre creasta.

Cu atentie trecem de o placa spalata cu multe prize pe langa ea, mai urcam o mica panta de grohotis si suntem sub ultimul horn. Deasupra lui vedem stalpul indicator. Stiu bine ca de aici mai avem cateva zeci de metri pe o crestuta pana in PR de creasta. Il vad pe Emil ca isi doreste din tot sufletul sa se termine zona asta care il forteaza pana la limita rezistentei genunchiului. La 12.35 suntem cu totii la acest stalp indicator si in doua minute vedem indicatorul de poteca nemarcata spre refugiul in care am stat in prima noapte. Aici se incheie circuitul nostru! Am facut si creasta, am mers si pe poteci din abruptul vestic! Mai ramane Pietricica spre care ne indreptam imediat!

Coboram in 15 minute (normal se face si mai putin, dar noi am stat dupa poze) pana in saua Funduri unde sunt vechile marcaje. Emil are tentatia sa mearga tot pe creasta. Ii arat sageata si PR mai jos si coboram pana la ea pentru a intra in padure. Pe indicator scrie 5-6 ore pana in Podul Dambovitei si e ora 13.00. E cam mult si trebuie sa vedem cum scurtam. Imediat dupa intrarea in padure facem pauza de dezechipare caci pana aici mersesem cu haine de vant si pantaloni lungi. Mancam cateva stafide, pernite cu crema, o mandarina si apa si inviorati pornim prin padure (13.25). De remarcat ca semnele sunt refacute foarte bine si pentru asta multumim si avem tot respectul pentru Salvamont Arges care a refacut marcaje in Piatra Craiului, Iezer si Fagarasi (cel putin) si a pus de curand si cateva refugii noi in Fagarasi. Mergem cu intermitente pe creasta si admiram mereu peretii ceva mai lini care se arunca in gol sub picioarele noastre. Sunt bucuros sa vad ca si pe aici mergem tot pe muchie fiindca nu imi mai aduceam aminte de aceste pasaje. Dupa cum vedeti si aici stancaria e inca la mama ei acasa.

La 13.45 iesim din creasta si facem stanga prin padure. Coborasul e monoton si imi aduce aminte prin cativa copaci cazuti de amintirile mele vechi despre aceasta zona. Acum insa e curatat si bine marcat peste tot. La ora 14.00 iesim intr-o poiana maaaaare pe care o traversam pe la limita ei superioara. Semnele ne conduc foarte bine printre copaci si smocuri mari de iarba. Vedem o sa in fata si banuim ca acolo trebuie sa urcam. Intr-adevar asa e si dupa aceasta sa avem parte de o alta priveliste superba. Suntem in zona vf Pietricica (1699m) si inca mai avem ceva abrupt sub noi. E adevarat ca aici vom parasi linia crestei si ne vom afunda in  padure. 

Zona imi aminteste de abrupturile Ceahlaului unde Titus Hen ii va conduce in we urmator pe cativa dintre colegii de club. Inainte de a parasi definitiv peretii vedem si minunatia dupa care am alergat peste doua zile: Emil observa o finuta floare de colt pe care nu ma pot opri sa o fotografiez!

Ne uitam in spate pentru o ultima imagine a crestei principale (asa credeam noi fiindca vom vedea creasta si din poiana Pietricica), parasim abrupturile de Ceahlau si intram in padurea din estul liniei principale a masivului. In 10 minute suntem la o veche stana acum parasita si ne intristam cand vedem cata distrugere au putut face unii aici! Dupa cateva poze si ganduri ca am putea sta aici cu niste plastice prinse pe acoperis si in ferestre, ii dam bice mai departe prin padure. 
In urmatoarea poienita Mitica vede o Vipera berus timida ce s-a ascuns imediat sub o stanca. O zgandarim un pic pentru cateva poze si ne continuam drumul.

Mai la vale dam de niste ciuperci interesante si de un cuib de viespi salbatice. Nu stam prea mult pe langa ele si la 15.30 iesim in larga poiana Pietricica. Se aseamana ca dimensiuni cu Balta Cerbului, dar difera prin frumusete! Dupa cum spuneam, de aici vedem frumoasa creasta sudica si ceva din cea nordica.

Mergem la stana mare si foarte faina (ne-om face aici un reveillon candva?), o admiram pe exterior si in interior prin toate camerele si sunt incantat de curatenia de peste tot. Doar un pic de miros de branza se simte si e normal! Totul straluceste si coaja de brad de pe jos si de pe unele priciuri ma da gata! Asa ceva inca nu mi-a fost dat sa vad! 

Fiindca e tarziu, hotaram schimbarea de directie: vom merge pe TA pe la cabana Pietricica si coboram direct la masina in Brusturet. Vorbim foarte putin la telefon fiindca semnalul e foarte slab, dau cateva mesaje si pornim la vale (15.50). Pe marcaj scrie 2 1/2 ore si cred ca facem mai putin. Emil stie drumul asta fiindca a fost de doua ori aici la stana si crede ca putem face si mai putin. Intr-adevar coboram pe drumul de animale (Mitica banuie ca ciobanii nu au coborat cu mai mult de o saptamana in urma, dovada fiind inca urmele proaspete de animale) si in 40 de minute suntem la cabana Pietricica. Acum e inchis, dar din ce spune Emil, inauntru e ditamai luxul (16.30). Aici scrie ca pana la Brusturet am mai face o ora si jumatate si banuim ca putem facem mai putin. Tinem forestierul care ne duce in serpentine printre tufele de mure. Auzim la un moment dat un raget de urs si Mitica vrea sa creada ca a fost o vaca. Apai ce sa caute o vaca in tufele de mure? Peste inca 10 minute auzim alt raget si Mitica lasa rucsacul jos si vrea sa se duca la urs. 
"Ia rucsacul si vino-ncoace!" aproape tipam amandoi la el.
"Chiar vrei sa te imbratiseze ursul ala?" (circa 16.50).
Continuam tot la vale pe drum si la 17.20 vedem cabana Brusturet. Deci am facut cam jumatate din timpul de pe marcaj. E bine! Aici avem parte de o primire nu prea buna cu un maldar de gunoaie aruncate care incotro. Dovada civilizatiei!!! 
Mergem la masina, punem rucsacii in masina si pornim prin Cheile Brusturetului la vale. Putin mai jos Mitica isi ia vreo 15-20 de litri de apa de munte pentru acasa si apoi mai facem o pauza de berica si putina relaxare in Dambovicioara (in special pentru Mitica) inainte de a o zbughi spre casa.  
Inchei lunga mea poveste cu o poza din Cheile Dambovicioarei si cu un alt amurg surprins dupa monumentul de la Mateias.

Cu nesfarsite multumiri pentru rabdarea de a citi toate "prostiile" de mai sus, sper ca ati facut o plimbare placuta prin Nestemata Carpatilor si ca va va atrage si pe voi in continuare asa cum ma atrage pe mine si pe multi alti camarazi intru Munte!