Pirin 3-10.10.2015 - ziua a treia

Marți, 6.10, ora 7.00... Sună alarma de la telefonul aflat sub cele două pături de la locul de pe prici unde am ales să dorm. După 10 minute de moțăit cu un snooze mă trezesc și tot întuneric este. Începe puțin să se lumineze afară și văd că se foiesc și ceilalți doi colegi de cabană. ”We can turn on the light!” ”No, it's light enough!” Strâng repede puținele haine pe care le adusesem cu mine sub pături să le usuc, aranjez păturile frumos și cobor în sala de mese. Începe să se lumineze afară și tare frumos este! Aștept totuși vizibilitate bună pentru a porni la drum. Cer două ceaiuri și mănânc puțin din bagaj și afară se vede din ce în ce mai bine. Cam pe la 7.45 coboară și camarazii de prici și vor micul dejun. Doar tipa știe ceva engleză (cred că sunt polonezi după accent) și cere omletă și încă ceva. Aseară o auzisem glumind cu prietenul ei fiindcă pe meniu scria Melette în loc de Omelette. Eu strâng masa și rucsacul, mai întreb câte ceva de drum și în special de șaua spre care îmi spusese cabaniera că ar fi singurul loc de urcat în drumul meu spre cabana Pirin (cabaniera mi-o arată acum foarte clar; ”that one with a mark stick?” ”Yes!”). Și apoi o vale de circa 1000 de metri diferență de nivel în coborâre... Oare voi simți genunchii după coborârea asta? Îmi fac socoteala în minte: cam atât sau chiar mai mult sunt în Bucegi pe valea Cerbului de la Omu în jos sau pe valea Jepilor. Și acolo am coborât cam în două ore și jumătate... Aici nu poate fi mare diferență... Pentru siguranță îmi dau cu cremă antiinflamatoare pe genunchi și pe cel drept chiar strâng o fașă elastică. Și îmi pun pe sub pantaloni și niște colanți de iarnă pentru siguranță. Tot în minte fac socoteala că urc undeva la 2600 de metri și apoi urmează cei 1000 de metri de coborâre. Pe la ora 8.00 am rucsacul gata, salut colegii de cabană și cabaniera (aseară o găsisem cu soțul și cu băiatul de vreo 8 ani foarte binedispuși), ies în hol de mă încalț și apoi afară cu ”ursul” în spate. 

Fac câteva poze la lacul lung Tevno Ezero și pornesc la drum spre șaua acum foarte clară. Se numește Kralevdvorska Liava Porta și se află sub vârful Kralev Dvor (2680m). Cabaniera îmi spusese că până la șa fac cam 40-45 de minute. Pornesc în ritm sănătos, trec pe lângă o stână de unde mă latră un câine, văd că în dreapta mea mai jos se întind lacurile Malokamenișki Ezera. Trec printre două lăculețe mai mici și începe urcușul în două trepte spre șa. Distanța este mică până acolo și puteți să vă imaginați cam cât am știind cât e de urcat din căldarea superioară a văii Gaura până în Șaua Hornurilor (unde am fost ultima dată în iulie 2015). Pas cu pas cu priviri ba spre creasta Kralev Dvor (2680m)-Malka Kamenița (2679m)-Kamenița (2822m)-Kamenișka Kukla (2690m) în față, ba spre creasta Momin Dvor (2725m)-Valiavișki Ciucar (2664m) din spatele refugiului-cabană, ba spre valea Mozgovița care coboară spre cabanele de la Popina Lâka... Nici nu îmi dau seama când în 25 de minute sunt sus în șaua Kralevdvorska Liava Porta. Aici doar simt un vânt de creastă și imaginea altor creste și a lungii văi Jelezina pe care voi coborî în următoarele ore. Tare jos pare față de locul unde sunt acum...

...si urmeaza o coborare pe lunga vale amintită. Nu se vede foarte clar în poza de mai sus și pot să vă asigur că prima parte este o imensă coborâre pe grohotiș. Oarecum ca diferență de nivel cred că este cam cât hornul mare din valea Mălăiești. Singura diferență este deschiderea nițel mai largă și pereții mia slab pronunțați o dată ce ai coborât un pic din șa. Cu grijă la fiecare pas și atenție la fașa de la genunchi (simt că se mai desface câte puțin în mod natural (e adevărat că nici nu am legat-o foarte bine)) cobor fiecare serpentină pe grohotiș destul de mărunt. Nu ca cel pe care am urcat ieri pe lângă lacul Dâlgo ezero... În spate sunt nori gri și am norocul ca piatra să fie luminată de soare... Cobor un mic prag și ajung pe un loc plat unde pe stânga văd o mică limbă de zăpadă. În mod garantat e de zilele trecute, nu cred că a rezistat de anul trecut! Poteca intră apoi în coborâre printr-un horn cu pereți destul de apropiați și pe partea stângă iese din zona cu stâncăraie pe o platforma deasupra frumosului lac Titrovo. Un albastru pur adâncit mult sub vârfurile de 2600-2800 de metri! Suntem în circul de sus al Jeleznișcăi pe un larg platou alpin. Cu ochii la lac cobor pe partea lui stângă și aproape pe firul văi ajung la o intersecție unde vine BV dinspre cabana Bezbog prin șaua Jelezin Vrata. Sus mai e șaua asta față de mine...

La vale se schimbă peisajul. Să nu uităm că de sus din șa și până la cabana Pirin sunt circa 1000 de metri diferență de nivel! Normal până la cabană scrie pe săgeți că se fac 3 ore și jumătate și ar trebui să fac ceva mai puțin până la intersecție. De acolo se continuă spre cabana Pirin, eu am de gând să fac stânga pe lungul drum spre cabana Popovi Livadi. E un plan extrem de lung și îndrăzneț. Nu sfătuiesc pe alții să-l urmeze decât cu o condiție: să fie pregătiți fizic și psihic pentru multe-multe ore de mers, aproape zi-lumină! Cobor pe o zonă plană și crestele se văd din ce în ce mai departe în spatele meu. Fiindcă așa e normal, să te uiți mereu în jur când mergi, nu numai în față! Meandrele râului Jelezina îmi aduc aminte de ”meandrele lui Laci” de pe valea Leaotei din Făgărași... 

Urmând poteca ce coboară pe malul drept al râului, trecem peste un prag stâncos și prin lungi poieni (parcă ar fi poienile Mălăieștilor sau extrema vestică a Făgărașilor) ajung la pădure. Până aici nu făcusem pauză și mă opresc la un izvor chiar lângă potecă să iau apă și să admir agitatele cascade repetate ale râului acum destul de mare... 

Mai cobor vreo 20 de minute prin pădure și ajung la o stână și un stâlp indicator. Aici este marea mea intersecție! Și ora 13.10, nițel cam târziu... Pe săgeată scrie că aș mai face 9 ore și 40 de minute (!) până la cabana Popovi Livadi. Până acolo nu mai este nici un punct intermediar de adăpost peste noapte! Îmi fac eu socoteala că asta ar însemna să ajung pe la 23.30-24.00 la cabană ținând cont că voi fi și obosit. Bine că am și cortul la mine și la o adică pun cortul și somn de voie! Nu stau mult și pornesc la drum. Prima trecere este pe sub stână peste apa Jelezinei. Doar că pe unde să treci? Apa e mare peste tot. Noroc că fusesem acum câțiva ani la Praga și reținusem cuvântul ”most” care înseamnă ”pod”. E o săgeată care arată un pic în amonte și scrie ”most”. Urc câteva zeci de metri, trec pe un pod de lemn până la o mini-insulă din mijlocul apei și apoi în câțiva pași sunt pe partea cealaltă! Și pe potecă ajung imediat în spatele unei stâne. Sunt niște rufe întinse pe gardul țarcului! Nu e nimeni la stână și văd stâlpul următor pe versantul stâng al văii, aparent în aceeași direcție ca mai devreme. Bun, deci pe acolo trebuie să merg... Intru în pădure pe o potecă foarte clară și mă opresc să studiez un pic harta. Trebuie să știu cam cum e orientarea traseului fiindcă se anunță niște ore interesante!

No, și de-acum atenție mare la fiecare marcaj! Nu ai vrea, Cezare, să te pierzi pe aici... Urc pe un drum forestier și exact cam când mă așteptam, cotesc brusc la stânga pe un fir de vale. Sunt marcaje care confirmă drumul bun. Se lărgește valea într-o poiană și cumva mă aștept să urc mai sus tot înainte. De unde... O săgeată parcă cu vopsea foarte nouă îmi arată că trebuie să urc la dreapta prin pădure. Buuuun! Urcăm prin pădure abrupt și dau de o poiană cu o momâie de beton cu un ciot de stâlp în mijloc. Marcajele îmi arată că trebuie să fac stânga și mi se confirmă cu o altă săgeată cu numele cabanei la intrarea în pădure. Merg puțin parcă spre stânga și tare dificilă e orientarea după punctele cardinale după atâtea schimbări de direcție! Am încredere în marcajele care mă duc cumva la dreapta și mă scot în partea de jos a unei poieni aflată sub vârful Debelia Rid (1776m). Care va să zică tot sunt undeva pe la 1700 de metri altitudine! Poteca taie poiana și la ieșire mă uit un pic în spate și mi se pare că o stâncă are un pic față de om. Cam ca sfinxul nostru din Bucegi... Evident că doar înregistrez imaginea în minte și pornesc mai departe pe poteca clară și uneori tăiată de copaci fulgerați. Rar văd și câte unul tăiat și tind să cred că pe aici a fost o amenajare a traseului...

Ziceți și voi cum să nu îți aducă un semn de felul ăsta un zâmbet pe buze și să îți dea elan?

Traversez firul unui pârâu și parcă reținusem că ar mai fi încă unul de trecut. Ajung la al doilea, apoi la al treilea și opresc să văd cum e pe hartă. De fapt sunt patru pârâuri/vâlcele și mă liniștesc. Nu am mers prea repede :D! Pe un culoar de pădure ies într-o poiană largă și poteca se lărgește cam de mărimea unui drum forestier. Pe hartă apare poteca marcată ce face undeva la stânga și un drum forestier ce merge înainte și scurtează o parte din traseul marcat. Mă opresc de mă uit pe hartă, mai ales că văd la dreapta în jos o săgeată spre cabana Malina. Asta face și mai ușor de identificat locul... În loc să urce la stânga în pădure, marcajele continuă foarte rar pe drum și prin ceață. Cunoașteți senzația stranie când înaintezi pe un drum prin ceață și nu știi ce e în față... Tot merg pe drum și pe un deal dezgolit cobor într-o șa unde drumul face stânga. Știam de pe hartă că voi ajunge aici și am intersecția doar ca punct de orientare, nu și ca retragere. Recunosc că în multele mele socoteli era și o potențială retragere pe aici spre zone locuite... Ies din drum la dreapta spre un foișor și izvorul Mageva Ceșma (recunoașteți aici cuvântul ”cișmea”?). Bun moment pentru pauză, refacerea rezervei de apă și energizarea cu niște biscuiți (pe care îi primisem pentru drumul din București spre munte).

Și acum mai departe... Urc prin spatele fântânii pe la un brad înalt, cotesc după el la dreapta și curba de nivel mă duce pe partea stângă a culmii. Din când în când mai dau de câte un imens mușuroi de furnici sau de câte un marcaj. Benzile roșii după care mă ghidez se răresc din ce în ce și ajung să urmăresc doar harta și poteca. Sunt undeva sub vârful Vlașki Mandri și chiar nu mai am deloc marcaje. Și pădurea e semi-sălbăticită... Se mai vede câte o urmă de potecă și le urmez cu grijă pe sub vârful Coculeț până la o poiană cu fântână (pe hartă scrie Vodopeia). Vă dați seama că opresc să realimentez cu apă (beau suficientă fiindcă nu se știe pe unde voi mai găsi) și intru din nou în pădure urmând o săgeată albă cu scris roșu (doar numele cabanei, nici o altă informație în plus). Și asta la o oră și jumătate de mers de la Mageva Ceșma...

În 10 minute ajung într-o șa pe care o traversez, rog niște vaci tare curioase să mă lase să trec și intru iarăși în pădure. La început e o urcare lejeră (nu găsesc cine știe ce marcaje în afară de săgeți), ies într-o mică poiană de culme, privesc în spate spre munții înalți și urc până în capătul de sus al poienii. Noroc cu săgețile improvizate cu scris roșu... Mai merg 10 minute și în mijlocul potecii văd pe o piatră scris cu roșu ”Cabana P. Livadi, 3 ore/Hija P. Livadi, 3 ceasa”. Hm, e 17.30 deci după socoteala asta ar trebui să ajung pe la 20.30 pe întuneric! Mă hotărăsc să grăbesc puțin pasul fiindcă cine știe ce surprize îmi mai rezeva poteca...

În câteva minute ies la un gol alpin (relativ) asemănător celui de pe Muntele Roșu (la urcarea de la cabană după ce ieși din pădure). În fața mea se ridică maiestuosul Orelec cu aproape 2100 metri altitudine în punctul cel mai de sus unde este și un releu de televiziune/transmisiuni. 

Văd și poteca ce urcă prin stânga vârfului pe curbă de nivel până într-o șa aflată între Orelec și Beli Rid (1917m). Prima urcare este până pe un picior al muntelui unde îmi luminează fața o săgeată cu marcaj în bătaia soarelui.

Buuunnn! De la stâlp cobor puțin sub vârful masiv până în șaua dinainte de vârf, fac o pauză de un minut pentru reglarea respirației și mă hotărăsc să urc toată curba de nivel fără pauză. Dacă voi respira un pic mai greu, merg puțin mai încet, dar fără să mă opresc! Așa fac și curba de nivel se dovedește a fi destul de lină. Mai puțin ultima parte făcută din câteva serpentine strânse! Nici ele nu mă opresc, nici șaua prin care trec rapid fiindcă un vânt rece începe să dea târcoale. Cobor în același ritm pe pantele întunecate ale vârfului Orelec, Urmez curba de nivel spre al doilea vârf Beli Rid care apare pe hartă și mă trezesc ghidat de semne într-o mare pajiște aflată la 2000 de metri. Cobor în mini-dolina din mijloc și văd că drumul e format tot înainte în ușoară urcare. Câțiva pași și sunt la un stâlp pe care este pus un bocanc întors cu talpa în sus. Probabil un sacrificiu al vreunuia sau pur și simplu o glumă ciobănească... 

După încă vreo sută de metri văd la dreapta drumul de exploatare al releului și sub el o herghelie de 12 cai mai tineri sau mai maturi. Nu ar fi nimic sprecial în asta doar că sunt extrem de curioși și aproape vin galopând spre mine. Știu eu că sunt frumoși caii, dar la câtă forță au, în mod sigur nu le fac față. Așa că atunci când se apropie de mine la 5-6 metri ridic bețele spre ei și le mișc frenetic în stânga și-n dreapta. Și surpriză: șuieratul pe care îl fac bețele îi sprerie, se retrag puțin și galopează încă vreo 50 de metri mai la stânga. Nu contează unde se duc, important e că am scăpat de ei!

După ei urc la drumul de exploatare și văd că marcajele îl urmează. Teoretic de pe hartă ar trebui la un moment dat să fac stânga și să cobor undeva pe o vale abruptă vreo 600 de metri diferență de nivel. Deocamdată văd că marcajele sunt pe drum. Și tare nu îmi place să merg cu bocancii de iarnă pe pietre... De menționat că mi-am luat bocancii de iarnă fiindcă se anunțaseră câteva nopți sub zero grade și să nu am surprize! Deh, dacă mi-am amânat tura cu o lună din motive obiective... Tot pe drum văd în față vârfurile Baba (1879m) și Beli Rid (1917m) și la stânga o linie dublă de curent electric. Și ceea ce mă așteptam, marcajele cotesc brusc la stânga și coboară pe sub fosta linie de curent! Pun mănușile, mai beau niște apă și mănânc un biscuite și la vale. Coborâșul e la început abrupt pe vreo 70 de metri, apoi tot pe sub firele de curent și ajung la ceea ce pare o ruptură de pantă. Mă aștept la coborâre seriosă fiindcă am de pierdut altitudine!

După ruptura de pantă cobor prin pădure mai abrupt (nu sunt stânci, e doar potecă în trepte repetate) și ajung la un drum de exploatare. Este drumul de sus de la releu după ce a făcut o curbă serioasă după ultimul vârf amintit! Conform hărții poteca continuă în aceeași direcție ca și până acum. În jos pare o mare junglă și nu văd pe unde ar putea merge poteca. Doar o singură variantă ar fi un pic mai la stânga pe drum. Marcajele merg pe drum la stânga și le urmez cuminte. Pe hartă ar fi o largă curbă și apoi o ultimă coborâre la cabană. Văd că peste vreo sută de metri o potecă și o săgeată la dreapta în jos prin pădure. Pe aici merg, opresc puțin de scot frontala (e aproape ora 20.00 și în pădure e întuneric!) și la vale. Marcajele și poteca clare mă coboară iarăși la drum, fac dreapta și întreb un nene cu mașina de teren de ”Hija Popovi”. ”Popovi Livadi?” ”Da, da.” Îmi explică el în bulgară multe și detaliate, eu înțeleg doar că de la asfalt trebuie să fac stânga prin pădure pe potecă. Îi mulțumesc și marcajele mă duc întocmai. Cam în 10 minute de la asfalt sunt la un panou și o parcare mari. În stânga e cabana Popovi Livadi! Mă uit la ceas: 20.40 deci 7 ore și jumătate pe traseu marcat de 9 ore și 40 de minute! 

Văd lumină și cumva găsesc o ușă pe care intru în cabană. După voci mă ghidez spre sala de mese și salut bucuros oamenii. De fapt e doar cabanierul cu doi prieteni la masă. Întreb de cazare și de masă (edna ciorba, dva-tri ceai!) și întâi îmi arată camera și baia. Destul de rece în amândouă și probabil știu ei bine de ce au câte două pături pe fiecare pat! Dau câteva mesaje, vorbesc un pic la telefon și cobor la masă. Omul îmi și pune ciorba pe masă și începe să vorbească cu mine. Tare interesantă e comunicarea fiindcă nu știe decât bulgară și câteva cuvinte în germană și engleză. Cu toate limbile astea reușim să ne înțelegem de minune fiindcă, așa cum am spus și spun de fiecare dată, chiar dacă limba nu le e deloc ușoară și muzicală, sunt oameni de nota 20! Chiar dacă ciorba e cu carne și eu nu mănânc carne de obicei, acum de foame și fiindcă e călduță (nu caldă!) mănânc tot din farfurie. Nu înainte de a mă servi cu o ”malka rakia” (un pahar mic de rachiu) din parta casei. Rachiul se servește cu un pahar mare de apă care să stingă tăria! Vorbim de toate cât reușim să ne înțelegem, îmi dă pe rând trei ceaiuri și mă invită să iau din chiftele și din ce mai e pe masă și îl întreb cât face totul. Îmi spune că vorbim dimineață și merg liniștit la somn fiindcă știu că sunt corecți, nu ca indienii profitori. Cred că mai stau vreo 10-15 minute, pun telefonul la încărcat și mă bag la somn sub cele două pături. Am zis că nu e cazul să folosesc sacul de dormit! Veți vedea că mâine, după multe aventuri, voi folosi sacul de dormit așa cum de multe ori îl folosesc în munții noștri...

Pirin 3-10.10.2015 - ziua a doua

Noapte faină la 2800 de metri! Sunt în vacanță și nu mi-am plănuit să mă trezesc la o anumită oră în nici una din zile! Îmi sună alarma la ora 7.00, o închid și pe moment nu îmi dau seama de ce a sunat. Abia mâine voi realiza ce se întâmplă: e zi de lucru și așa am eu alarma în zilele de lucru! Aș putea să o anulez, dar las să sune fiindcă așa mă pot bucura de fiecare răsărit! Deocamdată să revenim la povestea de azi. Sper să nu scriu foarte mult și să vedeți cât mai multe peisaje!

Deocamdată scot capul pe gemulețul aburit de la căldura din refugiu și ce văd la vreo zece-cincisprezece metri de refugiu: patru capre negre care se odihnesc! Așa surpriză la altitudinea asta... Cred că doar ce mișc capul câțiva centimetri să fac o poză și dispar în pași repezi la vale! Și încă e întuneric la ora 7.00 și câteva minute! Ies din sac și afară soarele începe să lumineze cerul! Deocamdată se văd doar siluetele negre ale vârfurilor Vihren și Kutelo cu creasta lui nordică ridicată la peste 2700 de metri în spatele vârfului Banski Suhodol de 2884 metri. În spatele meu este vârful Baiuvi Dupki spre a cărui creastă mă îndrept puțin pentru a prinde niște cadre mai bune. Și lumina, razele răsăritului și căldura soarelui nu întârzie să apară! Eu sunt bucuros și mut de uimire la fiecare pată de lumină caldă pe piatra rece. Așa îmi trece timpul până la 8.20 când soarele e sus pe cer... Vă dați seama că pozele nu pot exprima toate trăirile din acea dimineață... Mănânc puțin și peste 15 minute pornesc la drum verificând curățenia și ordinea în refugiu.

Ultima poză este valea glaciară Banski Suhodol care se lasă spre nord din creasta Konceto. Creastă pe care pornesc la drum aducându-mi exact aminte de momente din ture anterioare... Creasta, aflată pe o potecă nemarcată și cu avertizări de drum dificil, este marcată printr-un cablu prins pe partea ei mai riscantă (adică undeva la vreo sută de metri lungime). Sesizez o diferență față de vizitele de acum 9, respectiv 8 ani: pe traseul marcat sunt montați stâlpi și cablu la fel ca pe creastă! Atunci nu era nici un cablu montat pe aici (prima dată am mers pe creastă până la refugiu și ne-am întors pe poteca marcată). Depășesc vârful Banski Suhodol, intru pe creastă ținând cu o mână cablul pentru orice siguranță, ajung la baza vârfului Kutelo și urc prin ceață spre limita de 2900 de metri. Câteodată am parte de ferestre de cer albastru și priviri spre văile adânci din jur (în multe locuri diferența de nivel e de peste 1000 de metri). Ajung la momâia ce marchează vârful Kutelo 2, merg până la Kutelo 1 (2908m) și apoi mă întorc la serpentinele ce coboară rapid cei 200 de metri diferență de nivel până în șaua Premkata. În coborâre văd o turmă mare de capre negre și le număr de câteva ori fiindcă nu îmi vine a crede: sunt 51 sau 52 de capre! Pentru mine numărul ăsta e mai puțin impresionant decât mărimea familiei sau familiilor care formează turma! Fac ceva poze mai de sus, câteva coboară la un izvor aflat vreo 200 de metri mai jos spre vest în căldarea superioară a văii Cernata Voda. Restul se adună pe peretele sudic al vârfului Kutelo în partea superioară a căldării Kazana... La 10.20 sunt în șaua Premkata și încep urcarea pe BR spre vârful Vihren.

Urc mai întâi pe serpentine de pământ și apoi de stâncă, trec pe lângă un lanț și ajung pe brâna în continuă ascensiune ce taie peretele nordic al vârfului Vihren. Ultimele vreo 200 de metri le urc pe creasta vestică a vârfului. La 11.05 sunt pentru a treia oară pe vârful Vihren la 2914 metri! Sunt într-o mare de ceață destul de caldă și doar în jurul meu pe vreo 50 de metri e senin. Văd stația meteo montată în pilonul vârfului, îmi fac o poză drept dovadă și trimit câteva mesaje celor dragi de acasă. Nu țin prea mult telefonul pe căutare de rețea pentru a păstra bateria! 

Știu că de aici începe o lungă coborâre de aproape 1000 de metri diferență de nivel până la cabana Vihren. Pentru asta cobor pe fața sud-vestică a vârfului pe o așa zisă potecă. De fapt doar urmăresc micile marcaje BR de pe pietre și caut variantele cele mai ușoare! La 10 minute de la vârf întâlnesc doi bulgari, înceracă să vorbească cu mine în bulgară și reușim să  ne înțelegem în engleză. Îi spun tipului că mai au puțin până în vârf și poate au și eu norocul să vadă caprele negre din șaua Premkata. Jos aproape de șaua Vihrenski Preslap mă întâlnesc cu alți doi bulgari care mă întreabă dacă vin de la refugiul Kazana. ”I come from Konceto. Kazana... Two hours... Too easy for me :D!” Ne urăm drum bun și la vale. Exact înainte de a ajunge în șa las pe dreapta valea Vlahinski Țirkus cu ale sale trei lacuri legate ca niște mărgele. Mai salut un bulgar exact sub șa și fac stânga pe sub peretele Vihrenului lăsând în dreapta doi montaniarzi pe vârful Hvoinati (2635m). Poteca coboară destul de abrupt prin căldări, intră în jnepeni și printre momâi și poteci pietroase ajunge la intersecția cu poteca pentru valea și refugiul Kazana (BR în trei direcții). Văzusem cabana Vihren de mai sus și mă opresc puțin la un pârâu de beau un bidon de apă și îmi alimentez toate rezervoarele. Știu că mai am apă și la cabană, dar tot mai sigur e să alimentezi unde ai sursă sigură! În 10 minute mai apoi sunt pe terasa cabanei (13.20). Știam că aici e restaurant și chiar îmi doresc ceva cald.

Las rucsacul lângă o masă și întreb de restaurant. ”No restorant!” Se fac lucrări de amenajare (explicabil probabil fiindcă e considerat în afara sezonului). Bun așa! Mă așez la masă și din rucsac îmi fac un fel de falafel cu brânză topită și pate vegetal. Tare gustos e după efort! Cât mănânc se întâmplă ceva inedit și nedorit: un ucrainian se împiedică de niște cabluri și cade fix pe față pe terasă. Dureri mari în mână (probabil vreo ruptură de os sau fisură), spune rudelor sale din mașină să aducă bețele de trekking și să îi imobilizeze mâna cu ceva fulare și pleacă cu mașina cu durere în mână și vizibilă pe față. O norvegiancă cu prietenele îi sugerează spitalul din Razlog ca fiind cel mai aproape. Trist pentru ucrainian, mai ales că se vede după echipament că e montaniard și pe față regretul că trebuie să coboare... La 14.05 pornesc la drum în sus pe BR/BV din partea din amonte a cabanei. Știu că în 2007 durerile din genunchi m-au făcut să mă retrag pe BV prin Todorka Porta la Demianița. Acum sunt în formă pentru a continua pe BR!

Vremea nu se anunță prea frumoasă în față și asta nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, urc cu elan spre norii gri de pe creasta din față. Trec primul prag de deasupra cabanei (eu știam de 1970m la cabană, pe ea scrie 1972m), urc printre jnepeni și ajung în valea largă unde o potecă face stânga spre Okoto Ezero. Las poteca spre lac și continui urcarea. Mă întâlnesc cu doi bulgari dintre care doar unul știe engleză. Mă întreabă de traseu și îmi sugerează celălalt (prin traducător) să merg la Demianița și apoi mâine la Tevno Ezero. Cică e cel mai bun ghid din zonă și îmi spune că fac 9 ore până la Tevno. Curios fiindcă de pe hărți eu am dedus 5-6 ore! Le mulțumesc și continui mai departe. Am încredere în mine și în hărți, ghizii mai și exagerează. Înainte de ”Fish Lake” (lacul după care se separă BV de BR) mă întâlesc cu un montaniard și îmi spune că fac 4-5 ore până la Tevno. ”I made 4 and half hours with 10 kilos as backpack!” Îmi arată traseul pe telefonul cu GPS și cu mâna în sus spre Glavnișka Porta, șaua unde voi ajunge în creastă. Îi mulțumesc pentru încurajare și continui drumul.

Poteca mă duce pe dreapta Lacului cu pește spre lăculețele Bânderișki Ezera unde fac o mică pauză de alimentare a bidonului cu apă. Mai urc un pic și ajung pe malul drept al Dâlgo Ezero, lacul lung și verde cu grohotiș mare pe dreapta. Când spun aici grohotiș mă refer la stânci poate de câte o tonă fiecare peste/prin/pe sub care urmăresc marcajele care tot urcă continuu. marcajele mă duc spre un vâlcel cu multe stânci. Îmi aduc aminte acum câ în 2006 urcasem până aici doar așa în plimbare ș iapoi ne-am întors la cabana Vihren. Trec firul și urc pe câteva trepte pe versantul drept (stânga la urcare) pe sub jnepeni. Cotesc la stânga și ajung la alte două mici iezere printre care urc tot la stânga. Alt grohotiș ca mai devreme și urc pe el pe curbă de nivel, prin câteva serpentine și apoi altă curbă de nivel până în creastă în Glavnișka Porta (circa 2600m). 

Marcajele mă conduc la stânga și eu așteptam să continui în aceeași direcție ca și până acum conform hărții. Urmez calm marcajele care peste doar 100 de metri cotesc la dreapta pe curbă de nivel lăsând în față vârful Vâzela de 2620 metri. Așadar de aici poteca continuă pe curbă de nivel uneori în urcare peste câteva vârfuri. Montaniardul cu GPS pe telefon îmi arătase că am de trecut pe sub sau pe 4 vârfuri, eu pe hartă am doar trei până în Vinarska Porta. Cred că la el e mai precis puțin! Prin ceață nu văd primul lac la stânga și urc pe unele zone de creastă zimțată spre Goliam Tipiț (2645m). După el cobor un pic pe curbă de nivel până în șaua de unde la stânga se văd lacurile Tipițki Ezera. Și deasupra lor este o altă turmă de 20 de capre negre! Se pare că ele mi-au fost actori în ziua asta și scena însuși marele Munte! Începe să picure și îmi pun fâșul de ploaie și pelerina de rucsac. La fix că în două minute pornește o răpăială de 10 minute. Eu merg fără probleme spre totemurile/plăci pietroase puse vertical în grohotiș. Parcă ar fi un grup de pitici ce mă așteptau! Ajung sub al doilea vârf cu cerul mai luminat. Pot vedea frumoasele lacuri Valiavișki Ezera ce atârnă în căldările din nordul vârfului Valiavișki Ciucar (2664m). E un spectacol să vezi lumina apusului reflectată în ochiurile de apă alpină... Motiv pentru care mă opresc din când în când și mă uit și în spate. Știți cum se spune: dacă nu te uiți și în spate când mergi, ai parcurs doar jumătate din traseu! În față se vede un vârf stâncos mai mic (Goliamata Strana 2622m :D!), o șa cu poteci de animale spre lacurile Glavnișki Ezera aflate la dreapta sub mine și apoi un vârf domol (Prevalski Ciucar de doar 2604 metri). Mai departe nu văd ce urmează... Urc pe acel vârf tot cu ochii spre apus și spre roșul pe care îl trimite pe creste. E ora 19.00 și știu că se va întuneca repede. După vârf poteca coboară abrupt pe creastă printr-o mare albă. Știu că trebuie să cobor în șaua asta și să întâlnesc un marcaj BV pe care îl traversez. Asta se întâmplă în Vinarska Porta la 19.30 când se întunecă aproape complet.

 Las rucsacul jos lângă stâlpul de la intersecție. Scot harta și studiez variantele. În dreapta mea în vale este lacul Lolenski de jos (de unde se aud niște mugete de vacă; ceva mai devreme o vacă cobora pe poteca mea spre șa și apoi spre lac), în față văzusem un lac suspendat (Lolenski de sus) spre care mergea o potecă și mă gândeam să pun cortul lângă lac. Cum mă lămuresc de pe săgeată că mai am o oră până la Tevno Ezero și de pe hartă unde sunt, hotărăsc să mai trag puțin de mine ca să ajung la ținta programată. Dacă vreodată plănuiți tura cu rucsac mare, să știți că etapa asta este foarte lungă!

Aprind frontala și la drum. Văzusem de pe hartă că trebuie să urc un pinten cu jnepeni și apoi la stânga ușor în urcare. Așa se întâmplă, trec de o șa de unde poteam coborî la lacul Lolenski de sus, și tot printre jnepeni (poteca e bună, nu ca brâul lui Răducu din Bucegi de exemplu unde pe alocuri te cam cațeri pe jnepeni sau te bagi prin ei, mai ales înainte de Valea Seacă dinte Clăi) ajung la zona de grohotiș. E încă puțină lumină și intuiesc poteca în urcare și șaua unde trebuie să ajung. Se numește Mozgovișka Porta și e undeva pe la 2430-2450 de metri altitudine. Ajung cu pași mici și fără pauză cam pe la ora 20.00. De aici eu mă așteptam la o lungă coborâre și când colo cobor doar puțin pe o potecă-brână și încep urcare la stânga pe un tăpșan. Pare lejer și tot urc până în buza căldării în care se află Tevno Ezero. De fapt sunt mai multe lacuri după cum voi/vom vedea mâine dimineață! Poteca urcă încet și apoi coboară lângă lac pe partea dreaptă. Văd niște lumini pătrate și voi constata că sunt panouri explicative. În stânga e refugiul-cabană triunghiular Tevno Ezero aflat la 2512 metri altitudine (20.35)! Am ajuns!

În refugiu sunt reguli stricte și le respect. Las bocancii și sandalele în hol, nu am voie să fac de mâncare la primus. Salut colegii de refugiu, întreb (”We could speak bulgarian but I am tired and it is easy for me in english now!”) de cazare și masă. 15 leva cazarea=42 lei (doar bulgarii înscriși în clubul lor alpin primesc reducere de 2 leva; e OK!), iau o ciorbă caldă și trei ceaiuri (pe rând) și undeva înainte de 22.00 sunt sus în prici la somn. Cam pe la 21.30 se întâmplă asta fiindcă nu apucă să se stingă lumina la ora 22.00 când eu cred că dorm profund! Cabaniera îmi spusese că pot lăsa rucsacul în sala de mese. ”Nu e nimeni în afară de noi”. Așa faină primire am aici că e tare plăcut...

 Mâine urmează o altă zi, jumătate alpină, jumătate prin pădure. Vedem în episodul următor...