Între Piatra Mare și Postăvaru 26-27.04.2014

Colegi de tură: Alex Pologea, Cezar Partheniu

Mă bucur mult când îmi răspunde Alex din Brașov, făgărășean de origine, înscris ca simpatizant pe lista CAR U Cluj, îmi spune că pot sta la el peste noapte și chiar mă va însoți într-o parte din turele propuse.

Sâmbătă ne întâlnim în Săcele la stația Baciu și din vorbă în vorbă (între noi și cu localnicii) identificam strada Canalului de pe valea Baciului. Pe strada asta urmăm marcajele BA până la capăt. la capătul drumului este o baracă de tăietori de lemne care ne lămuresc că marcajele nu merg pe acolo pe drum, ci fac dreapta pe lângă gardul de sus din poiană. Drumul ăsta mai merge circa 1.5 km și se termină! Ne întoarcem la poteca pe care ar trebui să fie marcajele, urcăm pe ea ușor până la gardul amintit și de aici poteca se vede că merge clar la dreapta prin pădurea de pini. Poteca cu multe pietre urcă constant și la niște poieni pare să își mai calmeze panta. Mergem pe curbă de nivel prin "tuneluri" de arbuști și ajungem într-o poiană aflată sub linia de telescaun. Telescaunul merge doar când este mai multă lume doritoare! Continuăm pe drumul fără marcaje destul de evident (nu ai pe unde să faci stânga sau dreapta prin arbuștii deși), ieșim în pârtia Bunloc și pe lângă o baracă Salvamont ajungem la ruinele cabane Bunloc. Îmi aduc aminte de prima experiență aici când vroiau să ne jefuiască niște ciobani (cabana era părăsită și ei pretindeau a fi cabanieri). Îi povestesc faza lui Alex și căutăm mai departe drumul spre Dâmbul Morii. Eu îmi aduc aminte direcția de unde am venit acum mult timp pe drum forestier dinspre Dâmbul Morii și sugerez că ar trebui să coborâm prin poiană spre sud. Se va confirma direcția imediat cu niște marcaje TA!

Continuăm pe TA pe drumul de exploatare în câteva serpentine (drum pitoresc) și ieșim după 2.5 ore de la plecare la hotelul Topaz de la Dâmbul Morii si mai departe coborâm la șosea (DN1). Drumul  aduce cumva aminte de zona Gropii de Aur din Postăvaru (ca și o altă zonă de mâine!)! Așa de repede am terminat planul pentru toată ziua? Clar mai am timp să mai parcurg ceva trasee. Să nu înțelegeți că alerg pe trasee doar pentru a le bifa. În mersul rapid gust și locurile, simt mirosul ierbii și al florilor, curbele sinuoase ale dealurilor (aș face comparație cu unduirile corpului unei femei frumoase - fetelor, înțelegeți doar forma și sugestia, nu mergeți cu imaginația mai departe!). Înțeleg și simt mersul pe munte în sensul turismului despre care vorbește profesorul Nicolae Ioan (cel în memoria căruia e construită fântâna de pe Valea Berii din Ciucaș!) în articolul lui despre turism din primul număr al revistei "România Pitorească" din iunie 1933 (de curând a ieșit pe piață cartea "România Pitorească 1933" de la editura România Pitorească, Colecția Verde și acolo se găsesc numerele revistei apărute în acest an în a sa primă serie)! Pe munte sunt diferite scopuri pentru care mergi. Poți să mergi doar pentru performanță sportivă (e cazul multelor concursuri) fără a avea timp de a vedea cu sufletul pe Măria Sa Muntele, poți să mergi cu scopul de a parcurge anumite trasee pe care nu ai mai fost deloc sau demult (în acest caz e musai să mergi și cu mintea, și cu ochii, și cu sufletul atât de alintat de orice poiană, floare, tril, culoare, stâncă, ramură de copac, animal sălbatic ieșit în drum), poți să mergi doar pentru plăcerea de a merge fără a avea o țintă fixă, poți doar să mergi într-o poiană și să dormi în liniștea naturii... Cât timp încălzești mintea, trupul și sufletul în egală măsură, poți spune că aduni ceva din acea ieșire în Natură!

Alex merge acasă să se întâlnească cu niște prieteni ce fuseseră la Maratonul Brașovului (merge cu 17B mai multe stații) și eu iau un autobuz de Săcele până în stația Turcheș (14.00). Urc pe TG pe strada Morii prin cartierul Turcheș, la sfârșitul ei rătăcesc un pic marcajele pe drumul forestier "7 izvoare" având impresia că marcajele merg pe drum. De fapt drumul face la stânga spre șaua de obârșie a văii Cernatului între Brădet și Highiș. Trec de ultima casă, urc o serpentină și văd că drumul face în continuare la stânga mult față de șaua dintre Brădet și Cărbunarea unde trebuie să ajung eu. Așa că pe o potecă de exploatare ies la dreapta din drum, găsesc poteci nu prea acoperite de bălării și urc deasupra potecii corecte. Ca să ajung la poteca mea, am de coborât o pantă cu vegetație bogată care nu îmi creează probleme (deși panta are circa 45 de grade!). Cobor printre arbuști și pete de iarbă și ajung la drumul corect.

Continui până în șa (1000 m) și cobor pe drum mai departe spre vechea fermă de struți (marcajele dispar). Ca urmare merg pe ceea ce pare un drum de exploatare mai evident. Ajuns lângă ferma de struți (așa a fost odată, acum țin vacile și oile în fermă!) cobor pe sub fermă, fac dreapta pe lângă gardul ei și ajung la marcaje. Așadar marcajele mergeau pe partea cealaltă "pe lângă pâlcul ăla de brazi". Cobor printre bălți noroioase până la valea Gârcinului la intersecția marcajelor (de unde se separă BA și TG pe care am mers până acum) și mă întorc pe un alt drum paralel până deasupra fermei de struți. Pe drumul ăsta tot parțial găsesc marcaje turistice (rare și deseori pe copacii tăiați!). Ajung lângă observatorul de vânătoare (unde pierdusem mai devreme marcajele) și urc tot spre șa de mai devreme. La întoarcere marcajele și drumul se văd mult mai bine. Poteca coboară în linie dreaptă și ajunge exact la intrarea în drumul forestier "7 izvoare" unde îl pierdusem. De aici îmi e cunoscut drumul pe strada Morii până la DN1A. Trei ore și cincisprezece minute dus-întors cu tot cu rătăceală!  

Merg la Alex acasă, îi povestesc așa pe scurt pe unde am mers și seara mergem la o bere la Someșul. Aproape de miezul nopții oboseala se arată în trupul meu și adorm buștean.

Știam amândoi că mâine este Parada Junilor în oraș și ar fi fost o idee să mergem pe acolo. Dar cum mă trezesc abia pe la 10.30, renunț la Juni și îmi încep traseele din Postăvaru cu niște trasee necunoscute pentru mine și la doi pași de casa lui Alex. Nici el nu are altă treabă și se oferă să mă ducă pe un traseu care urcă spre Crucuru Mare. Pe la 12.00 pornesc cu Alex spre Postăvaru. Mergem prin cartierul Metrom până la strada Panselelor, de aici urcăm pe drumuri de exploatare și ajungem în poteca marcată cu CG de pe dealul Kermen. Fiindcă suntem un pic mai sus de capătul traseului, coborâm până la intrarea în oraș și apoi tot în sus până la intersecția cu BA,TG (circa 1090 m altitudine). Chiar dacă altitudinea e mică, diferența de nivel face ca urcușul să fie solicitant! Dacă tot sunt în zonă, aș fi vrut să parcurg traseele marcate de pe aici! 

Urcăm spre Amvon (un fel de Bisericuța Păgânilor de la Râșnov!) și vârful Varna și înainte de Crucuru Mic identificăm BA ce vine de pe Tâmpa. Ne oprim după Crucuru Mic la intersecția de trasee și facem cale-ntoarsă. Altă dată voi veni pe poteca asta dinspre Tâmpa!

Între Crucuru Mic și Varna auzim o alergătură la deal. Ne oprim și în fața noastră vedem cum urcă pe pantă (de parcă ar fi pe plat) doi ursuleți frați. Probabil că mama lor e undeva în față sau în spate și dăm câteva chiote sperând că nu ne interpunem între ea și pui. Trec ei imediat de creastă, trecem și noi și răsuflăm ușurați. Am scăpat de zona cu urși, dar știm acum că poți avea surpriza să îi întâlnești pe Crucuri!

Coborâm pe TG/BA până la separarea celor două trasee (circa 1035 m altitudine) și cădem de acord să coborâm pe TG până în Noua. Coborâșul e susținut și mie la un moment dat îmi venise ideea să urcăm la loc pe BA dus-întors. S-o crezi tu, Cezare, că mai ai timp azi de atâtea giumbușlucuri pe hartă! 

Jos între case identificăm pe strada Brazilor intrarea în BR după grădina zoologică. Doar peste gardul cu sârma electrică vedem urșii bruni și mistreții triști și urcăm pe lângă izvor pentru 10 minute până la întâlnirea cu BA. Aici e un loc de popas cu bănci de lemn. Renunț acum la ideea de urcat până la intersecția de mai devreme și la partea din BA care coboară spre Dârste. Bine am făcut fiindcă aveam mult de mers și clar rămâneam cu niște poteci marcate nebătute cu piciorul. 

Schimbăm câteva vorbe cu niște brașoveni și mâncăm câte ceva (ciocolată și biscuiți) și pornim pe BR spre valea Larga Mare. Poteca coboară la început pe firul văii pe un drum de exploatare care dă într-o mare groapă plină de noroi și bălți datorată construcției drumului auto dintre Larga Mare și cartierul Noua. Prin pădure ocolim groapa pe dreapta, coborâm la marginea ei și trecem spre stânga spre partea mai amenajată din drum. Avem vreo 15 metri de urcat de la firul apei la drumul pietruit și în noroi găsim niște mici urme de urși. În fond ei aici sunt acasă, noi suntem intrușii prin drumurile pe care le facem prin păduri!

Mergem printre casele de muncitori și la ora 18.00 suntem în DN1 aproape de Dâmbul Morii. BR de aici face legătura cu Piatra Mare pe Drumul Familiar! Mergem la stânga spre nord până la prima stație din Săcele (17B nu mai circulă să-l fi luat direct spre steaguri!) și ajungem cu autobuzul de Săcele la Steaguri. De aici Alex merge acasă și eu la gară cu autobuzul 8! Cu IR 1530 fost IC 532 (pleacă din Brașov la 21.30 în loc de 20.45!) ajung la miez de noapte în București.

Zile lungi și frumoase pe "dealurile" Brașovului!  

Necunoscute în Piatra Mare 24.11.2013

Necunoscute în Piatra Mare 24.11.2013

Colegi de tură: solo

Sâmbătă seară târziu mă hotărăsc să plec o zi din we pe munte. Plec singur într-o zonă în care nu mai fusesem niciodată și vroiam să-mi dovedesc (ca și alte dăți) că nu e nimic așa de negru pe cât spun unii. Mai precis mai mulți săceleni mi-au spus că nu am ce căuta prin țigănia de la marginea Săcelelor pe unde urcă traseul BR pe muchia Cărbunarilor. "Lui X (nu rețin numele) i-au furat bicicleta și hainele de pe el!", îmi spuseseră țiganii când am coborât pe valea Gârcinului dinspre Rențea. Veți vedea mai jos că atitudinea pozitivă ajută extrem de mult. Știu că nu e bine să mergi singur pe munte (Geta mă întrebase acum două săptămâni dacă domnul Dinu nu mă ceartă că merg singur; păi nu a mers și el mulți ani singur?) și am testat asta de atâtea ori încât am dobândit o încredere în forțele mele. Chiar vorbeam aseară cu o fostă colegă de liceu și îi spuneam că Muntele te învață să îți cunoști (și să îți depășești) limitele, te ajută să te cunoști pe tine și cumva îți dă puterea să reușești în orice îți propui (în viață).

Duminică la 8.30 sunt în Brașov (cu IR cu plecare la 5.45 din București) și la 9.30 (autobuzul 35 până la Carrefour și alt autobuz local) sunt în Săcele în centru. Parcă mi-au intrat cursele astea în automatisme, nu altceva! De la stația de autobuz văzusem benzile roșii ascunse sub vopseaua de pe stâlpii vopsiți în verde și, având preconcepția țigăniei și pericolului, întind pasul fără să privesc în jur. Nevăzând/neștiind pornirea în traseul marcat cu BR spre Rențea (pornește de la izvorul din țigănia aflată la est de Săcele după apa Gârcinului), ies din Săcele și merg până la barajul Târlung (nici localnicii, nici silvicii locali nu știu de marcaje!). Pentru asta ies dintre case și mai merg aproape un kilometru până la baraj. Adevărul e că vroiam să văd și lacul și barajul că altfel sunt șanse mici să mai merg pe aici pe jos. Am ținut să ajung până la baraj fiindcă așa îmi sugerase un băiat mai devreme: "Traseul ajunge la baraj!" Silvicii îmi spuseseră că fie merg pe un drum pe care merg ei cu mașina, fie de la baraj urc direct pe culme spre vârful Țâfla. "Nu e nici un marcaj pe aici!"

Am făcut greșeala (pe care mi-o asum) de a nu avea nici o hartă la mine (măcar fotografiată). Asta poate și fiindcă mi-am luat un aparat compact nou și am uitat de hartă! Eram nerăbdător să văd cum se comportă aparatul în sălbăticie!

La baraj mă latră câinii și un paznic mă avertizează să nu mă mai apropii de gardul de protecție. Mă conformez și mă gândesc cât poate sistemul să te prostească. În loc să vezi potențialul din oricine ajunge în preajma ta, ajungi să îl percepi doar ca pe un dușman, ca pe un rău-voitor, ajungi să vezi doar răul din ceilalți (nu cumva ei reflectă răul din tine pe care sistemul te-a învățat să îl antrenezi?). Fiecare luptă doar pentru el și devine un munte de egoism și de egocentrism fiindcă așa am fost "educați". Tocmai ce citisem mai devreme un articol legat de educație (educo = dezvoltare din interior) și îl leg, evident, de cuvintele lui Ion Gavrilă Ogoranu:

"Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noștri, vin ai noștri. N-au niciodată principii și mustrări de conștiință. Nu se pot schimba regimurile și ideologiile pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim devenind una cu el și trec de la avere și satisfacerea tuturor dirințelor și poftelor - la delirul puterii și al trufiei, încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și la hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsați și dresați în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiați ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existența lor de sclavi. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiță spunea despre ei: "Dacă ar ieși poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuși". Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei și asta ar suporta-o, având drept scuză că "dacă a venit lejea asta" ... Aceștia erau ceea ce regimul comunist dorea și, în bună parte, a și reușit să facă din întregul popor român" (Ion Gavrilă Ogoranu, ''Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", vol. I, pag. 259, Editura Marist)

La câteva zeci de metri înapoi spre Săcele văd o potecă ce urcă la stânga spre culme. Intru pe ea și după două curbe dau de un drum. Pe ăsta îl văzusem mai devreme și mă gândeam că mă duce unde trebuie. Urc un pic pe el în stânga, continui pe o viroagă nemarcată, ajung în culme și văd că potecile continuă în sus prin defrișare. Mă uit câteva clipe în spate la lacul de acumulare Târlung.

De aici intru prin pădure ținând direcția culmii (mă mai uit pe GPS câteodată), potecile mă conduc printr-o altă viroagă prin care ocolesc de câteva ori locuri cu copaci căzuți și cu mulți țepi și ajung în primul vârf de culme (mai am până la Țâlfa) la un drum de exploatare lat. În stânga mea văd vârful Țâlfa (cât am dorit până acum să ajung aici!) și merg puțin spre el spre sud. Cobor jumătate din distanța din vârful meu și șaua dintre acesta și Țâlfa și panta se mai liniștește puțin. Mereu caut marcajele mele fiindcă trebuie să fie pe aici pe undeva. Într-o poiană laterală văd o bandă roșie pierdută prin cioate și hotărăsc să cobor pe acolo până în Săcele (măcar să știu pe unde e traseul). Trec de prima poiană fără a mai vedea vreun marcaj și pe poteca largă găsesc marcaje nou-făcute. Urmez peste un picior o potecă largă și vălurită până la pârâul Ursului. 

Aici mă întâlnesc cu doi țigani. Mă întreabă de n-am văzut vreun pădurar pe aici să nu îi prindă că rup vârfuri de brăduți pentru foc. Nu am înțeles de ce rup doar vârfurile! Le zic de cei doi silvici pe care îi văzusem mai devreme și îmi spun că nu are rost să mai cobor până la primele case. Nu înțeleg ei de ce vreau eu să cobor până la case. Și nici dacă le-aș explica ce fac eu aici (că vreau să descopăr pe unde e poteca), tot n-ar înțelege. Așa că renunț la explicații, îi întreb doar pe unde e poteca și îmi spun că pe drum mai dau de niște băieți. Ne salutăm cu urări de drum bun. Mai jos îmi ies în cale doi băieți. 

"Nenea, nu ai să-mi dai o țigară?"

"Nu am că nu fumez."

"Dă-ne bani atunci de o pâine."

"Nu am bani"

"Ai, nenea, că ai portofelul mare" (îmi ochise portofelul în buzunarul pantalonilor)

"Nu am că și biletul mi l-am plătit cu cardul."

Băieții înghit în sec și îmi urează drum bun.

"Noi plecăm la adunat în sus."

"Bine, poate ne vedem când mă întorc că tot pe aici vin."

În vreo 15 minute de coborât în viteză ajung deasupra primelor case. În spatele meu e un țigan care cobora cu lemne pe umăr. Eu cobor pe sub linia de curent și la întoarcere mă întâlnesc cu el.

"Dacă mă așteptai, îți spuneam că ai mers greșit. Coboară pe la stâlpii ăia, pe acolo e marcajul"
Îmi explică pe unde ar fi marcajele ("pe la ăia trei stâlpi"), îi mulțumesc și mă duc pe acolo. Concluzia mea cu țiganii de aici e următoarea: maturii te ajută mai mult decât să fie un pericol, copiii încearcă să te ducă de nas!

Mă întorc pe poteca pe care mi-a indicat-o țiganul și apoi pe poteca pe care venisem. Acum drumul mi-e tare clar chiar dacă marcajele cam lipsesc.

Odată ajuns la locul unde găsisem primul marcaj, cobor spre șaua ce merge spre Țâlfa. Aici sunt alți localnici care adunau vârfuri de pin și întreb cum să ajung după Țâlfa la drumul de Rențea. Îmi  zic că e drum și pe stânga și pe dreapta Țâlfei și nu prea pricepe care e treaba mea cu marcajele (de tot insist eu că vreau să merg pe marcaje!) Cum și hărțile găsite (Ielenicz și Călin) nu sunt deloc clare (nu se precizează pe unde e marcajul), aleg varianta pe la vest de Țâlfa. Parcă aș fi bătut, așa tot aleg varianta proastă! Sau am eu alte motive care îmi opresc insiprația de montagnard! În fine, cum nu am decât să explorez, merg pe drumul din stânga (vest față de vârf). Urmez poteca pe care nu găsesc marcaje, mă mai uit din când în când pe GPS ca să știu unde trebuie să ajung, urc într-o șa ce unește vârful de un picior vestic și de acolo cobor în ceea ce îmi arată GPS-ul a fi un drum de exploatare.

După șa găsesc un drum pe care merg la dreapta prin pajiște alpină și ajung în câteva minute la drumul auto ce duce la UM Rențea. Pe partea asta a Țâlfei nu am găsit marcaje! Deocamdată fiind aici, caut să unesc potecile cu cele de acum trei săptămâni (când am coborât pe BG/TR de la Rențea). Pentru asta pe o distanță de 800m (în linie dreaptă) merg în urcare pe drum până la intersecția cu cele două marcaje amintite (14.00). La copacul de unde pleacă cele două marcaje spre valea Gârcinului pe linia stâlpilor (pe unde coborâsem pe semi-întuneric) fac o pauză de masă (puțină apă și câteva prăjituri Quatre quatres pe care mi le dăduse Ari aseară cu bucurie și cu regretul că mereu nu apuc să mănânc pe îndelete), dau câteva mesaje și mă întorc pe drum până la curba unde îl găsisem mai devreme. În momentul în care drumul face stânga pentru a coborî în valea Gârcinului (14.20) eu ies din drum pe un drumeag/potecă ce merge prin poienile de la est de Țâlfa. Mai cobor un pic prin poiană, trec pe lângă un sfinx și regăsesc marcajele BR/BA. Deci pe aici sunt marcajele corecte pentru ambele trasee!

Sunt atent la toți copacii pentru a găsi intersecția celor două marcaje. Mă uit și în față, și în spate și pe un brad văd niște benzi albastre sub ramuri. Văd și poteca în jos și mă lămuresc că aici e intersecția. Dacă nu ești atent/ă la copacul ăsta, poți rata cu ușurință locul! Știu acum că aici mă voi întoarce și vreau să rezolv enigma BR! Continui pe potecă pe după Țâlfa, trec pe lângă un izvor cu adăpătoare de lemn pentru animale. Nu mai am apă și îmi voi lua la întoarcere! Marcajele îmi arată să cobor de aici pe un drum și în doar 150-200 de metri ajung la drumul pe care am mers mai devreme. Mulțumit de lămurirea enigmei marcajelor BR, mă întorc la izvor unde beau apă și îmi umplu bidonul pentru orele ce vor urma. Urc până la intersecția cu BA și de aici voi coborî pe acest marcaj (conform planului de acasă!)

Pe BA muchia mă duce la vale câteva minute și potecile se împart pe stânga și dreapta muchiei. Poteca mai mare pare să fie pe dreapta și cobor mult în dreapta. Soluția aleasă e iarăși greșită fiindcă mă îngrop într-o pădure de conifere înghesuite unele în altele. Ma întorc în muchie și urmez cealaltă potecă (cea corectă). Trec printr-o primă scurtă poiană și tot la vale. După un pâlc de brazi intru în a doua poiană în care poteca pare să se piardă în iarbă. E doar impresie căci de data asta instinctul revine la locul lui și ajung fix la ieșirea din poiana lungă și lată.

După o altă perdea de brazi intru în a treia poiană. Poteca coboară pe dreapta ei și la un moment dat chiar la marginea poienii văd un vechi pod de lemn pe juătate căzut. O fi, n-o fi pe aici drumul, mă atrage podul! De data asta drumul e bun! Cobor pe un fel de drum de exploatare vechi în serpentine și mă tot minunez cum de fiecare dată când îmi pare că se închide, o altă curbă și alt marcaj îmi luminează calea.

La un sfert de oră după ce trec acel vechi pod, ies în lunca Gârcinului. E bine că știu unde ar trebui să trec apa fiindcă din unghiul ăsta nu se vede chiar nimic! Trec apa pe pietre și mă opresc câteva minute în drum. Cerul merită un pic de atenție!

E destul de târziu (15.40) pentru cât mai am de explorat și pornesc iute 70-80 de metri spre sud pe drum. Noroc că știam pe unde pleacă TR mai departe. După primul podeț părăsesc drumul la săgeata care îmi indică să merg spre Bunloc prin valea Mușatului. Nebun să fii să urci prin viroaga plină de liane, copaci căzuți și ierburi care trec de mijloc și poate chiar de cap! În stânga virogii e un drum forestier care înaintează pe vale. Urc repede la drum și pe acesta tot în sus. După vreo 20 de minute de urcat pe drum, acesta se îngustează și rămâne o simplă potecă pe lângă apă. Continui să urc pe firul apei îndrumat de marcajele care deocamdata sunt clare. Sunt câteva serpentine ale firului principal, sunt câteva căscăduțe care mă opresc pentru câteva clipe, sunt mulți copaci drepți în toate direcțiile! Pădurea e primitoare chiar dacă ora e târzie!

Puțin sub altitudinea de 1000 de metri valea se împarte în două și poteca urcă pe piciorului dintre cele două fire. Urmez marcajele din ce în ce mai rare și e bine că văd săgeata care îmi indică să cotesc la dreapta. Urc în continuu  încă vreo 10 minute spre nord și văd că semnele mă ghidează la stânga printre două stânci ca printr-o poartă a zeilor (Olimp, canionul Enipeas?). De aici pădurea se întunecă (intru în conifere) și culoarul de pădure mă duce la un luminiș (16.45). Speram să ajung în culme până să se întunece. Marcajele dispar cu desăvârșire și abia mai încolo pe întuneric voi deduce pe unde sunt. Acum poteca pare să meargă în dreapta și în jos. Continui pe potecă pe o culme și cobor câteva minute bune printre brazi (vreo 200 de metri). Când panta crește brusc și nu am marcaje, îmi dau seama că nu e pe aici drumul bun. Mă întorc până la luminiș și caut marcajele. Ele sunt acunse pe undeva prin jungla din partea de jos a poienii și pe curbă de nivel ajung la intersecția marcată cu stâlp indicator. Cum la acel moment nu îmi mai pasă foarte mult de marcaje (știu că ar fi trebuit să le găsesc, dar mai era un pic să se întunece și eram "in the middle of nowhere"), verific pe GPS locația curentă. În dreapta mea în sus este muntele Pădurea Chivei și după el este poteca marcată cu BA pe care fusesem acum două săptămâni. Nu găsesc marcajele și hotărăsc să urc spre Pădurea Chivei și cumva să trec pe partea cealaltă la poteca marcată. Zero marcaje și orientare! Urc din ce în ce mai abrupt spre vârf și spre șaua din capătul pârâului, ajung uneori pe pante de 50-60 de grade cu copaci căzuți și, orientându-mă pe GPS, hotărăsc să urc în culme. Mă felicit că nu am luat pe nimeni cu mine! Eu mă descurc în situații d-astea, alții nu știu cum sunt. Merg pe moment cu lumina lanternei de la telefon. Urc aceeași pantă direct, ajung pe la 17.30 în culme și în partea cealaltă am parte de pantă asemănătoare la coborâre. Aprind frontala și pornesc ușor în serpentine în jos. La un moment dat (circa 17.45) dau de BA! Fericire pe care mi-o manifest notând punctul pe GPS! Acum știu traseul și merg liniștit! Pe curba de nivel ajung la intersecția cu TR-ul meu (deduc curba de nivel de care spuneam), continui drumul și ies cam pe la 18.15 în poiana cabanei Bunloc. Câinii îmi văd frontala, îmi simt mirosul și latră spre mine. Cabanierul iese și îi liniștește ajutându-mă să trec de curtea lui. Lăsase câinii liberi că nu se aștepta să mai vină cineva noaptea! Îl mai întreb de trasee (BA spre Săcele, TA spre Dâmbul Morii) pe care nu le (mai) știu foarte exact și îl asigur că voi coborî pe drumul mare marcat cu TR (18.30). În situația în care mă aflu acum asta e cea mai sigură coborâre! În 45 de minute ajung la DN pe drumul-pârtie cunoscut de acum două săptămâni. Aproape am mai încheiat o "etapă" (cum îi place lui Emil Engel să spună) din traseele din Piatra Mare. La OMV nu prind ocazii și aflu că fac un sfert de oră până la stația de bus (17 sau 35 spre gară). merg 15 minute spre Brașov până primul giratoriu și fac stânga spre stație. Ratez 17 la minut și aștept următorul bus la adăpostul stației sub ploaia măruntă. Mănânc ultimele resturi de mâncare și beau cam ce apă mi-a mai rămas și la 20.05 iau un 35 până la Gara Centrală. IC 532 de la Cluj (tren cunoscut) are întârziere 50 de minute (70 în final) și în așteptare îmi revăd în minte traseele de azi. Trebuie să am ceva curaj să merg prin locuri "periculoase" și foarte puțin umblate! La 21.45 pornesc spre București unde ajung cu 10 minute după miezul nopții (o oră și 5 minute intârziere față de ora anunțată). Cu un taxi autorizat (cu care nu te tocmești la preț - Balcanica!) ajung în 15 minute acasă semi-mulțumit de prestația mea de azi.

Ca să înțelegeți titlul, vă spun că pe aceste trasee nu am mers niciodată până acum.

PS: Finalizând această descriere la mai mult de două luni după parcurgerea traseului și după alte multe experiențe prin lumea mare, mi se pare ca anumite comentarii sunt depășite (cum ar fi cel cu țiganii și cel cu tocmeala la taxi). Le-am păstrat fiindcă erau impresii "la cald".

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Colegi de tură: Geta Oltean, Dora, Sara, Toma Bratu, Ioana, Ligia, Mihai, Kogayon Team

Cum era de așteptat de la mine, nu puteam să las două zile libere și frumoase fără munte. Eu tot vroiam să merg în Piatra Mare și răspund invitației Getei Oltean și a prietenului ei, Toma Bratu, pentru o tura sambătă. Au o propunere de traseu pe care o vom modifica până la ultimul schimb de mailuri vineri seară. Inițial vroiau să urcăm pe la "7 scări" să vedem ce e acolo după reamenajare și să coborâm prin Predeal. Cu fetele (Dora și Sara) era imposibil să urcăm pe scări fără a le lua în rucsac. Așa că varianta finală este cu plecare din Predeal și coborâre pe Șirul Stâncilor.

Ziua 1 - sâmbătă 9.11.2013

Ne vedem pe la 8.00 în Predeal la gară, urcăm spre fostul hotel Cioplea (acum Belvedere) cu Colții Morarului în spate acoperiți de pulberea albă a iernii, după hotel vedem în stânga Piatra pe care vom urca și după ultimele case le lăsăm pe fete libere. Până acum le ținusem în lesă pentru a nu se zgândări cu câinii de la pensiuni și hoteluri.

La 8.45 lăsăm în stânga PA pe care mersesem săptămâna trecută și urcăm pe marcaj comun CR și BR pe potecă alături de un grup de patru tineri bucureșteni până la drumul de mașină ce coboară în valea Azugii. Fetele sunt tare băgărețe și la orice fâșâit de pungă se duc să vadă ce este. Poate o fi ceva de mâncare! Aleargă bucuroase în toate direcțiile de parcă n-ar mai fi văzut pădure. E drept că Sara a intrat de curând în familie (a fost luată de la un adăpost de câini și e speriată de copii) și e mai puțin obișnuită cu lumea și cu natura. Și cu zăpada, cum vom vedea mai încolo!

Pe drum lăsăm în dreapta BR spre Susai (cca 9.00) și continuăm pe drum vreun kilometru până la CA ce urcă la dreapta spre cabana Susai. Altă dată voi reveni și pe această scurtă potecă!

Ieșim din drum (aceasta continuă până în valea Azugii) la stânga și urcăm până în șaua Pietricica. Țin să le menționez colegilor locul unde suntem chiar dacă nu are mare însemnătate. Singurul element care definește șaua este separarea marcajelor CR și CA. Poteca urcă continuu pe culme mai mult prin pădure semi-întunecată. Razele soarelui venite din spate mă opresc la un moment dat pentru câteva poze. Mereu Geta și Toma sunt în fața mea fiindcă ei se grăbesc să ajungă devreme în Brașov. Toma este și maratonist și ca urmare merge repede!

Abia în poiana stânei Pietricica facem prima pauză. Poiana este altfel față de cu mera acum câțiva ani. Pinii au crescut acum peste 2,5-3 metri și cam acoperă partea de jos a poienii lăsând doar un culoar pentru potecă. Pauza e binevenită și niște turtă dulce și apă refac resursele de enegie.

Geta și Toma merg cu Dora și Sara în față, eu depășesc intersecția cu PA și ceva mai sus o familie (mamă, tată și doi copii) îi întreabă pe colegi de varianta pe PA. Cheamă "expertul" și le explic exact pe unde să meargă și unde ajung. Mai sus văd că trec pe lângă mine două ATV-uri și tare mă bucur când se împotmolesc și nu mai pot urca.

"Aici nu e arie protejată? Au voie?" mă întreabă Geta.
"E doar sit Natura 2000!"
Oricum începe o pantă imposibilă pentru ATV-uri și noi urcăm lejer printre rădăcini.
"Veniți la mine!" pare să ne spună un copac cu o mie de brațe.

În 10 minute o săgeată indicatoare ne schimbă direcția la dreapta și după alte cinci minute suntem în poiana de sub Piatra Scrisă. E momentul unei alte pauze de odihnă și de admirare a peisajului. Nu mai fusesem de mult pe aici și nu mai știam cât de frumoasă e Piatra Scrisă din acest unghi. Parcă aduce ceva Panaghia moldovenilor! Dora și Sara nu au răbdare și aleargă care încotro. Sara, fiind și micuță, mai dă semne de oboseală și se lasă pe lăbuțele din față pentru un pic de odihnă.

Traseul urcă printre câteva stânci fotogenice printre care e o pată de zăpadă (care săptămâna viitoare va fi topită cu totul!). Prilej pentru cățelușe de a se juca pe luciul alb ce prevestește iarna! Printre stânci găsim unghiuri de panoramă (de la Făgărași până la Siriu cu trecere prin Crăiasă, Bucegi, Baiului, Neamțului, Grohotiș și Ciucaș) și stâna ne dă ocazia să ne bucurăm de arhaicul locului (stână unde un prieten a dormit de câteva ori în toiul iernii).

De aici pe ton de verde vedem vârful spre care urcăm curând. Lăsăm în stânga BA ce coboară pe culmea Gălbeaza spre valea și drumul forestier Piatra Mică, Tamina și DN1 și urcăm pe platou spe vârf. Peste 10 minute mă opresc puțin la crucea Iulianei-Luana Sirghie, studentă la Conservator răpusă de frig și viscol la 2.11.1974. Și noi suntem acum pe 9 noiembrie!

În 10 minute schimbăm marcajul din CR în BR. Știu că pe hărți CR perge până la cabană. În realitate de sub vârf spre cabană continuă BANDA ROȘIE! În 5 minute de mers la stânga (în sus) pe potecă suntem la 1844 altitudine în punctul cel mai înalt al masivului. Facem câteva poze "de grup" (e miezul zilei) și eu rămân în urmă fiindcă vreau să dau câteva mesaje prietenilor dragi. Domnul Dinu îmi răspunde rapid dintre Apostolii Călimanilor :)! Geta, Toma, Dora și Sara sunt în față și va fi ultima dată când ne vedem în tura asta. Ei se grăbesc să coboare pe Șirul Stâncilor spre Dâmbul Morii și apoi Brașov.

Cobor pe platou și mă opresc puțin deasupra și sub singura treaptă serioasă de stâncă. Iarna e frumos aici cu toboganul la 45 de grade!

Văd ca echipa mea a pornit de sub treaptă tot în jos pe potecă. Fac două cadre de la baza stâncăriei și la vale după colegi! Pe culoarul de pădure ajung înaintea Șurii de Piatră la intersecția cu TA (pe care voi merge săptămâna viitoare). Mai fac câțiva pași și mă sună Geta că au trecut de cabană și că nu mă mai pot aștepta. Nu e nici o problemă, eu oricum mai notez câte ceva în GPS, mai fac câte o poză... Ne urăm reciproc "drum bun" și rămân singur pentru o bucată de drum! Poate e mai bine! 

În prima poiană sunt sub Șura de Piatră și hotărăsc o mică ieșire din traseul marcat. Vreau să văd unul din secrete Pietrei Mari. Urc până la arcada de piatră, mă învârt un pic în jurul Șurii până la placa dedicată eroilor care s-au jertfit pentru independența națională și revin în poteca turistică fără grabă.

De aici în doar 10 minute sunt la cabana Piatra Mare. Trei ceaiuri cu lămâie (2.5 lei/ceai), aflu că nu mai e nici un loc liber (trebuia rezervare) și pornesc la vale după colegi pe BA (13.20)! Cobor pe tăpșanul pe care știam că e poteca (pe unde indică și săgeata) și peste doar câteva minute văd o altă potecă marcată (BA și BR) la stânga. Urc pe ea și aflu că ajunge chiar la ieșirea BG în poiana cabanei. Binențeles că sunt intrigat de situația asta și justificarea salvamontistului de la "7 scări" va fi că pe acolo era traseul oficial. Bull-shit! De vreo 25 de ani merg pe aici și acum îmi spune el că traseul oficial nu e pe unde mergeam toți până acum!

La 13.45 las în stânga BR "familiară" și cobor prin partea de sus a poienii pe BA. Trec pe sub câțiva pereți și apoi prin pădure peste un sfert de oră ajung deasupra Peșterii de Gheață (cred că ar fi corect spus Peștera CU Gheață!) unde schimb marcajul în PR spre Șirul Stâncilor.

Prima bucățică de traseu (mai precis primii 30 de metri diferență de nivel în coborâre) este printr-o defrișare. Mi s-a părut iarăși stupidă argumentația celor de la Regia Publică Locală a Pădurilor RPLP Săcele cum că e zonă de exploatare. Salvamontistul mi-a argumentat că ei nu pot curăța zona că e sit Natura 2000! Nu se bat cap în cap afirmațiile din moment ce RPLP Săcele și Salvamontul colaborează? Din zona amintită cotesc stânga și după vreo 200 de metri fac dreapta pentru a coborî pe sub Șirul Stâncilor (am găsit denumirea greșită de Șirul Pietrei!). Coborâșul mi-e cunoscut și rapid și îmi aduce aminte de un urcuș pe timp de iarnă sau de o altă cățelușă Sara din Brașov! Aud un lătrat la intrarea sub pereți și o sun pe Geta. Mi se păruse că e Dora... Ei au ajuns la Dâmbul Morii și plecaseră de puține minute spre casă!

Stâncile te coboară o diferență de nivel de 200 de metri pentru a urca apoi într-o mică șa și a continua coborârea prin pădure. Puțîn mai jos dau de Drumul Țiganilor (PA) ce face legătura dintre traseele marcate cu PR și BR. Cum e o legătură scurtă, o parcurg dus-întors în vreo 25 de minute și apoi continui în coborâre continuă pe culmea Chivei de est până la bariera de pe valea Șipoaia situată chiar la casele cele mai de sus față de Dâmbul Morii (15.45).

Lângă barieră este montat un panou turistic pe care e scrisă o parte din istoria canionului (text în română, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară). Curioasă mi se pare afirmația că de-a lungul canionului sunt 10 trepte între 2,5 și 15 metri pe care se formează cascade. Ori veți vedea mai jos că am trecut în afara traseului turistic prin două cascade de circa un metru înalțime! Așadar, vă repet și vă subliniez: nu credeți tot ce vi se spune! Trec pe lângă locurile de popas (valea Șipoaia, Cascada cu apă vie - nu știu de unde or fi inventat denumirea asta, luminișul însorit) și în 45 de minute de mers normal ajung la noua cabană "Șapte scări" amenajată de RPLP pentru a lua taxă în special turmelor care vin să admire canionul. Înaintea cabanei este crucea lui Ioan Sumedrea, dispărut la aproape 45 de ani în acest loc. Mai încolo voi avea ceva de spus despre crucea asta (ca punct de orientare).

Văzusem că trebuie plătită taxa de 10 lei (adult) și refuzam să cred că nu se mai poate merge prin canion "la liber". Le spun celor de la cabană că nu merg prin canion și îl ocolesc pe variantă. La intrarea în canion angajatul RPLP nu mă lasă să trec de el să intru în canion dacă nu am prostia de brățară fiscală (?) eliberată în schimbul taxei. Stau un pic la discuții cu el și îmi dau seama imediat de stupiditatea situației. El, angajat al RPLP Săcele, persoană juridică ce are în atribuție administrarea pădurilor din Piatra Mare, nu știe unde este Șirul Stâncilor pe care tocmai am coborât. Păi cum să administreze ceva ce nu cunoaște? Tot el îmi afirmă că în zona defrișată de deasupra Șirului Stâncilor e zona de exploatare când acolo e sit Natura 2000 și nu e permis acest lucru! Mă rog, doar discutăm, nu ne certăm fiindcă el e un simplu angajat. Îmi înțelege sugestiile (deși sunt ferm convins că rămân la el și nu vor merge mai departe) și mă lasă să merg până la intrarea pe prima scară pentru o poză. O știi el ce înseamnă să mergi prin canion iarna când totul e doar gheață?

Cam în 20 de minute ocolesc canionul pe varianta PR "de coborâre" (spun asta cu o oarecare iritare în suflet!) și ajung pe muchia versantului stâng al Șipoaiei (drept în sensul urcării). Sunt surprins în muchie să văd că poteca nou-marcată nu coboară deasupra canionului, ci mai merge vreo 200 și ceva de metri și apoi coboară în BG (chiar dacă e și vechea variantă marcată cu același PR!) (17.00).

Drumul îmi e tare cunoscut și, chiar dacă se întunecă, nu am nevoie deloc de lumină. Nu am avut cum să mă verific, dar cu siguranță pupilele mi s-au adaptat la întuneric! Probabil pentru alții par un ciudat care merge noaptea fără lumină, pentru mine e o plăcere! Urc pe vale, văd fiecare treaptă cu ochii și cu mintea, simt fiecare rădăcină și fiecare frunză sub picior, observ fiecare marcaj, totul e adaptat la întuneric! Sunt chiar pregătit să fac bivuac afară dacă nu voi găsi un adăpost! Într-o oră ajung la cabană. Intru în cabană să mă încălzesc, comand ca mai devreme trei ceaiuri și, până să primesc ceaiurile pe masă, intră pe ușă prieteni dragi și cunoscuți: Kogayonii! Ina, Raluca, Drincă, Adriana, Claudia, Oana... Fiecare e surprins să mă vadă aici și ne bucurăm tare de revedere. Sunt un grup foarte fain de 14 prieteni ce au rezervat cea mai mare parte din cabană. Mai e un grup de 3 montagnarzi separat de ei. Înțeleg acum de ce mai devreme mi se spusese că nu sunt locuri libere! Le zic că voi dormi afară fiindcă nu am loc și nici nu se pune problema, rămân cu ei și găsim noi un loc! În fond 18 oameni pe 15 locuri nu e cine știe ce înghesuială! Atti, cabanierul strâmbă puțin din nas când îi spun că știu grupul mare și că mă acceptă să stau cu ei "dacă și ei sunt de acord". Treaba e aranjată și le voi mulțumi mereu prietenilor dragi pentru găzduire! Încerc să îi fac o surpriză dragei Dia care e aproape de noi (Râșnov), dar nu am semnal să vorbesc cu ea! Umplem timpul cu voie bună, povești, râsete, Morocco (Oana de departe ne dă clasă!), cărți. glume... Cam pe la 21.00 picăm pe rând de somn și ne retragem sus în dormitor (la 23.00 se dă stingerea). E atâta căldură că de câteva ori mă dezvelesc, mai vreau să beau niște apă, îmi las buff-ul de la mână și din oboseală/imprudență îl uit dimineață în pat. Îmi voi da seama curând că am uitat buff-ul și știu că am prieteni dragi care mi-l vor înapoia (sau de nu, să se bucure de el). Luni, bunul coleg Dan Tăuțan mă va anunța că e bufful la el să ne vedem cumva. De acum mulțumesc pentru filieră ;)! 

Ziua 2 - duminică 10.11.2013

După o noapte foarte caldă mă trezesc pe la 7.45 (au fost alții și mai harnici decât mine), cobor cât se poate de în liniște în sala de mese, mănânc de dimineață, plătesc lui Atti cazarea (35 lei), îi anunț traseul ce-l voi face azi și iau o ciocolată - rezervă de energie, salut prietenii care m-au primit cu drag în grupul lor și la 8.45 pornesc la drum. Cum am zis, buff-ul mai doarme un pic cu ei până va ajunge la mine ;).

Cobor pe Drumul Familiar (BR) pentru 15 minute pe traseul comun cu BA, las marcajul amintit în urmă în dreapta și cobor pe drumul lejer pe lângă intrarea în Drumul Țiganilor (PA) despre care ați citit mai sus, mai continui puțin lăsând în dreapta Familiarul (pe care voi reveni puțin mia târziu) și continui pe TA spre Prăpastia Urșilor/Ursului.

La 9.40 ajung deasupra Prăpastiei Ursului în punctul unde TA pleacă în trei direcții: spre Prăpastie, spre Familiar și spre capătul superior al Canionului "7 scări". Despre situația asta (anormală din punctul meu de vedere) voi vorbi cu salvamontistul de la canion. Justificarea lui este că așa sunt marcajele precizate în legislație (HG 77/2002). Din ce am citit acolo (ulterior), pentru marcajele secundare se folosesc triunghiul echilateral si punctul cu margini albe, nicidecum doar triunghi albastru! Fiindcă am un scurt segment ce mi-ar rămâne "nebătut", ies din traseul prin Prăpastia Ursului spre canion. Trec două șei și două vâlcele, cobor pe un picior de munte înclinat și cotesc la stânga în câteva serpentine pentru a coborî la canion. Urc pe varianta veche a PR (care este și ea marcată cu același PR - situația de mai devreme cu TA!) și pe varianta nouă mă duc pâna la BG (10.10). Cobor pe BG până la canion și am o altă discuție cu alt angajat al RPLP. Nu mă încântă cu argumentația lui că e fost militar și că el trebuie să îndeplinească regulile (la întrebarea mea "ce va face când statul îi va interzice să intre în casă CĂ AȘA E REGULA" a dat-o din colț în colț) de a nu lăsa pe nimeni să coboare prin canion. Nu merg argumentele cu "dreptul la liberă circulație" și cu siguranța GRATUITĂ a cetățenilor și turiștilor prin montarea/repararea scărilor pentru siguranță ("Nu mă lua dumneata cu amenajările turistice din Italia că și eu am fost ca turist acolo") și pentru a nu mă certa prea mult îi spun că voi coborî pe Prăpastia Ursului și vin de jos prin canion (nu pe varianta lor oficială de retragere!). Urc pe TA pe care am venit până la aceeași triplă intersecție de mai devreme (11.00). Sunt singur pe aici și totuși nu mă simt singur. Partea turistică a Pietrei Mari este pe aici pe undeva: BG spre cabană, canionul "7 scări", Prăpastia Ursului! Altceva nu mai este așa de atractiv pentru turistul care merge "la munte"! Poate doar Peștera de Gheață pe care au văzut-o pe o hartă și "țop și noi acolo!" Aici între poteci nu prea umblă multă lume, deși sunt marcaje și e potecă de legătură! Foioșii, iarba crudă, stâncile cu ceva pământ pe ele sunt prea mult pentru turiștii obișnuiți cu IPhone, teniși pe munte, discoteci... E prea liniște, dovadă "maimuțele" (maimuțele să-mi ierte comparația cu scandalagii pe care îi voi găsi ÎN canion ceva mai încolo!) multicolore dintre pereții canionului. 

 

De la intersecție cobor pe bara metalică instalată acum mult timp într-un mini-horn, urmez poteca pe sub stânci, trec pe lângă un grup de tineri în bocanci și la zona alpină fac pauză de poze pentru câteva minute. De jos apare un vechi montagnard  - iertare că nu am reținut numele  căruia nu greșesc când îi spun că are peste 50 de ani de mers pe munte. Îmi povestește despre echipamentul militar din tinerețe - acum are a patra pereche de bocanci militari și șosete de lână -, despre fostul lui coleg de armată Emilian Cristea - da, Emilian Cristea , alpinistul renumit! -, despre fascinația schiului în Elveția - Zillertal, Hintertux - descoperită la vârsta maturității, despre educația și disciplina Muntelui de acum și din alte vremuri, despre șmecheriile securității înainte de 1989, despre echipamentele montane pe care ei le făceau pe ascuns în fabrici... Parcă e o istorie vie și nu mă satur să îl ascult. Așa mai am câțiva prieteni pe care i-aș putea asculta fără întrerupere fiindcă sunt cărți fără sfârșit.

Pe drum în jos prin pădure mă mai întâlnesc cu câțiva turiști (un grup trece pe lângă noi în timp ce stăteam de vorbă), ajung la intersecția cu BG la podul de lemn de pe pârâul Șipoaia și cobor la cabana "7 scări" hotărât să aflu legalitatea taxei. Le spun angajaților RPLP că plătesc taxa cu două condiții: să îmi arate și să mă lase să fotografiez actele care arată legalitatea taxei (decizia Primăriei) și să îmi taie chitanță. Îmi spun că brățările sunt fiscale (mi-e greu să cred!) și drept document îmi arată "Procedura de lucru privind activitatea de silvoturism desfășurată la canionul 7 scări". Inițial îmi arătaseră un afiș A4 plastifiat cu tarifele de vizitare. "Are ștampilă, e suficient?" Cred că așa ușor pot râde de mine? Mă văd că nu sunt de acord cu taxa lor (păi doar pe aer mai lipsește să avem taxă!) și mă invită la ședințele Consiliului Local Săcele. Cu alte cuvinte "vino tu în vizuina hoților să discutăm!". Fotografiez procedura respectivă, plătesc taxa și iau minunea de brățară și dau să urc în canion. Greu reușesc să mă bag în turmă (vă dați seama că nu am putut sta prea mult!). Chiar la intrare o "turistă" mă apostrofează: Vezi că stai în drum! În drumul gloatei poate! Urc pe prima scară explicând celor de lângă mine că pe o scară la un moment dat trebuie să fie DOAR O PERSOANĂ pentru siguranță. Salvamontistul mi-o ia înainte ca să facă el ordine la scara mare. Adică să îi asigure pe copii chiar dacă urcă mai mulți pe scara de 15 metri. "Dacă am lăsa doar unul pe scară, îți dai seama ce coadă s-ar face!" La așa gândire, așa nesimțire! După prima scară pe pasarela metalică o adunătură de maimuțoi se pozează și urlă ca descreierații. "Mai încet, oamenilor!" Unul dintre ei a intrat pe sub pasarelă și le face poze cu IPhone-ul! Nu-i chip să-i potolești! Îi mai țin în loc la a doua scară și sub scara mare. Unul era să și alunece pe lângă mine "ca să se vadă mai bine"! La scara mare aștept să fie liberă și urc ca pisica în copac. Binențeles că cel din urma mea nu așteaptă să ajung sus și vine după mine. Of! Mai urc vreo două scări și "turbez" la cât trebuie să aștept după alții. Ies pe sub pasarelă și pe firul apei ajung la o prima cascadă de vreun metru. Urc prin cascadă și trec și prin a doua. Aici în copilărie nu țin minte să fi fost scări și podețe! Pe partea dreaptă (în urcare) a canionului urc pe treptele săpate în piatră (doar mai nou sunt balustrade metalice), mai trec de câteva scări și ies la paznicul de sus. "E bine așa?" "Fiți sănătos că tot am mers eu prin apă!" Mai schimb două vorbe su salvamontistul, îmi justifică prezența plasei metalice și îmi recomandă să urc pe PR vechi. Chiar dacă PR nou merge mai de sus! Îi spun de situația de mai devreme (același marcaj în trei direcții) care e și mai sus și mă trimite la HG 77/2002 menționată mai sus ("citește în lege în anexă despre marcaje"). Iarăși mă ia de prost! Îl las în pace și cobor pe varianta lor oficială. Nu merg până la baza canionului (nu o pot denumi intrare!) și continui pe poteca nemarcată până la crucea lui Sumedrea ("fiindcă pe aici e trasată vechea potecă oficial!"). Nici urmă de marcaje PR!

De la crucea lui Sumedrea nu mai urmez poteca marcată și direct pe firul apei (în partea superioară a drumului) și apoi pe marcaj (de la cascada "cu apă vie") ajung în 20 de minute la intrarea în Familiar (BR) (13.10). Aici sunt grătargii și copii ce se joacă cu mingea. Și evident că mai nimeni nu mai urcă pe Familiar, toți stau la iarbă verde și apoi acasă la masa de seară! Doar un ciudat mai pleacă la ora asta pe traseu! Intru pe traseul marcat până la pădure și mă opresc la primii copaci pentru o pauză de apă (din valea Dăschia) și biscuiți. Un timp urc pe vale pe poteca bine marcată și accesibilă în orice condiții, pentru vreo 50 de metri fac dreapta și apoi stânga pe un drum forestier (am coborât aici o dată venind din dreapta din pădure pe o scurtătură) și peste câteva minute ies din firul văii în serpentine la stânga în muchia Chivei de est. Urc pe muchie pe marcaje minunându-mă de cât de familiare și totuși cât de noi sunt locurile. La 14.20 sunt la intersecția Familiarului cu drumul Țiganilor. Aici e un grup de vorbitori de maghiară pe care îi salut în trecere și coborâre pe PA până la PR de sub Șirul Stâncilor.

Mă uimește că după mine a mai coborât un grup pe Drumul Țiganilor. Cred că au coborât mai apoi spre Dâmbul Morii că nu i-am mai auzit în spate. De aici urc într-o jumătate de oră pe sub stânci. Am coborât și ieri pe aici cu gândul de a nu urca fiindcă știu panta (pe alocuri chiar 45 de grade). Bine că așa pe uscat pentru mine e nimica toată!

La 15.00 sunt la intersecția PR cu BA. Până aici coborâsem ieri de la cabană deci acopăr toată poteca cu pasul. Mă opresc un minut pentru două guri de apă și trec doi turiști pe lângă mine la vale. În cateva minute sunt la Peștera de Gheață (după părerea mea ar trebui denumită Peștera cu Gheață) la ieșirea căreia mă întâlnesc cu trei săceleni foarte faini (Ligia, Ioana si Mihai). Ioana găsise o variantă de ieșire din peșteră/fisură și nu vedea o priză de picior de sub ea. Intrăm în vorbă și mă bucur să am companie de aici înainte. Și ei coboară tot pe la Bunloc pe BA. Povestim de una-alta, coborâm mereu pe o curbă de nivel pe sub Piatra Mică și Gâtul Chivei. Mergem de-a luingul Clăii Arse, trecem pe sub șaua unde își are originea pârâul Mușatului și pe sub vârful Bechia (1399m) ajungem în șaua unde vine TR dinspre valea Gârcinului și valea Mușatului (16.20). Peste două săptămâni voi avea o explorare pe acest vârf (explorare nevoită de dispariția semnelor)!

TR e un traseu nou pe care îl voi cerceta cât mai mult posibil o dată cu acea explorare! După această șa mai mergem câteva minute, traversăm o mică poieniță și ieșim în poiana cabanei Bunloc. Deasupra noastră e o cabană nouă despre care colegii  mei credeau că e Bunloc. Ne oprim puțin să bem niște apă și câte un sandwich. Mai bine zis Ioana îmi dă un sandwich și apă și eu mănânc ultima banană din ghiozdan. Înainte de a se întuneca (16.30) coborâm prin curtea noii cabane și lângă vechea cabană (acum arsă) văd un marcaj BA în dreapta prin boscheți. Îmi anunț colegii că îi părăsesc fiindcă vreau să merg pe marcaj (BA). Pe aici marcajele lipsesc și trebuie să te orientezi după nas! Salut colegii care coboară pe drumul larg și eu intru pe lângă stâlpul cu marcaj BA printre arbuști. Peste câteva minute ies la același drum și marcajele dispar. Singura soluție e să merg pe drum. Cobor, cobor pe drum și pe noroi (pe aici e vechea pârtie) văd în față colegii de drum. După alte două serpentine prin pădure ajung din urmă colegii și găsesc și un semn TR. Peste două săptămâni un nenea de la cabană îmi va confirma că pe aici e marcajul TR!

Urmăm pârtia până la stația de telescaun Bunloc, aici le mulțumesc colegilor și ne promitem o întâlnire viitoare (cândva, cumva, undeva :D!) și ies la DN1 la reprezentanța BMW. Cu un taxi (12 lei) ajung la gară, îmi iau bilet la IR (18.28) de la Timișoara spre București, mănânc consistent la restaurantul Pi Piron și pornesc spre casă (ajung la București la 21.15). 

Tura faină, vreme faină, oameni de nota 20, ce trebuie mai mult pentru un we reușit?