Bună dimineața! Locul (cabana Curmătura) este atât de fain încât nu ne dăm seama când trece de ora 10.00 și vrem să pornim la drum. Mulțumim și salutăm gazdele și la 10.30 pornim la drum cu promisiunea nescrisă și nerostită de a reveni cândva. Cu siguranță revenim!
Urcușul până în Șaua Crăpăturii este o simplă formalitate. Urcăm pe trei marcaje care au culorile tricolorului românesc! O privire spre valea și Acul Crăpăturii și apoi urmăm marcajul PA care trece printr-un scurt pâlc de pădure și apoi iese în șaua de unde se vede abruptul fain al Pietrei Mici. Motiv de un pic de pauză înainte de a urca! E fain să putem admira în același timp valea Bârsei, frumoasa zonă deluroasă a culoarului Rucăr-Bran, zonele semi-verticale ale Pietrei Mici și ale Turnului! Un fel de 360 de grade chiar dacă suntem deasupra Șeii Crăpăturii!
La fel ca în zona lanțurilor de sub vârful Turnu, poteca are multe schimbări de direcție, câteva cabluri și atrage mereu prin sălbăticie. Doar că iarna e nevoie de echipament de iarnă și multă asumare: o dată m-am oprit înainte de ultimul cablu fiindcă era o zonă expusă sau altă dată m-am oprit chiar sub primul cablu! Mereu siguranța traseului trebuie să primeze în fața elanului de început sau a curajului. Totul pe munte trebuie făcut foarte calculat, nu ghidat de curaj sau de tupeul tinereții în abordarea pe munte! Anii de mers pe munte dau o maturitate total diferită de teoria maturității valabilă pentru absolut orice persoană. Urcăm cu foarte multă grijă la fiecare pas, mai ales fiindcă traseul a fost puțin schimbat din motive de siguranță. E foarte fain să simți că fiecare pas te duce tot mai sus, chiar dacă Piatra Mică are doar 1816 metri, altitudine medie pentru munții românești. Dar pot spune aici ca o lege nescrisă: nu altitudinea este importantă, ci dificultatea traseului. Aș putea da multe exemple aici, dar mă limitez doar la majoritatea traseelor de pe Valea Cernei sau la cele din Hășmaș sau de aici, din Piatra Craiului sau din Ceahlău... Ca să nu menționez trasee din afara țării fiindcă aș putea menționa trasee extrem de dificile la altitudinea de ”zero metri”. Colegii alpiniști ar putea da sute de exemple pentru asta (faleze la malul mării)! Într-o oră și jumătate suntem pe vârful Piatra Mare, la baza crucilor, cea metalică mai înaltă și cea de lemn, mai veche și, personal, mai frumoasă și mai apropiată de natură! Pauză de poze și masă, inclusiv o prăjitură care ne rămăsese de la cabană. Vedeți răvașul mai jos :)!
După o pauză relaxantă de circa 40 de minute pornim mai departe spre poiana Zănoaga. Acum coborâșul este ușor, chiar dacă e susținut și solicită genunchii destul de mult. Pentru asta este aproape obligatoriu să mergi cu bețe de trekking dacă vrei să îți menții genunchii în formă bună cât mai mult timp! Știu că aici scriu ca un moșuleț, dar asta vine nu neapărat din vârstă, ci din anii de mers pe munte! Într-o jumătate de oră de coborât pe serpentine suntem la ieșirea în poiana Zănoaga și curând vom schimba marcajul din PA în BG, cel pe care urcasem acum câteva zile. Și de aici la vale, fără poze, cam o oră și 15 minute până la Botorog. Aproape ni s-a terminat ”vacanța” din Crai. Mai avem vreo 10 minute până la mașini. Înainte de bariera din Prăpăstii, dacă vă aduceți aminte :D (circa 14.45)!
Mai avem puțin și fiecare merge pe drumul lui. Dar mai putem sta încă o seară împreună și Rebeca se pliază pe programul meu (mulțumesc; bine, oricum nu ar fi plecat la drum seara și ar fi găsit un loc de campare mai bun pentur ea!). Mâine la prima oră trebuie să fiu la telecabina din Bușteni pentru a urca la muncă. Așa că trebuie să ne gândim la un loc unde să campăm diseară. Mergem în Râșnov și de acolo pe serpentine urcăm prin Pârâul Rece și urcăm în Predeal. Este cam multă coadă și facem destul de mult până la ieșirea din Predeal. Și tot așa facem mult și pe DN1 până la Azuga. Inițial voiam să mergem pe valea Azugii, după ieșirea din stațiune, dar întâi ne este foame și nu putem gândi limpede. Am mai avea o opțiune pentru campare, dar o scriu mai jos puțin. Parcăm undeva în partea de sus a Azugii și căutăm un restaurant. Singurul pe care îl găsim deschis este restaurantul ”Pivnițele Rhein”. Este un loc foarte elegant, preferat și onorat de familia regală. Dar chiar și așa, prețurile sunt cu puțin peste ceea ce suntem noi obișnuiți. Așa că vom lua masa aici, într-o atmosferă cu o eleganță deosebită. Evident că masa se termină cu un papanaș extrem de gustos!
Și acum putem vorbi relaxați despre locul de campare. Cel mai aproape de punctul meu de pornire pentru mâine este Valea Cerbului. Dacă inițial știam că nu se mai campează acolo, poate am fi mers în altă parte sau în parcarea de la Gura Diham. Mergem pe valea Cerbului și ne găsim un loc mai ferit de lumini. Dar nu atât cât să avem o surpriză: doar ce eram în mașină și apare o mașină de jandarmerie. Cu lumina pe noi ne cere să ne legitimăm. Ok, ies din mașină și povestesc un pic cu ei. Mă fac că știu de interdicție și apelez la locul meu de muncă: având locul de muncă la releul Coștila care ține de Bușteni, ne cunoaștem sau cel puțin avem cunoștințe comune. Așa obțin cumva o excepție de la interdicția de a campa aici. Știu bine și motivele acestei reguli și povestesc cu jandarmii despre problemele cu urșii de aici, mai ales cu deșeurile lăsate de cei care vin cu mașina, de obicei mai multe zile sau chiar două-trei luni pe vară. Altfel tratăm situația ca prieteni și colegi de munte (băieții sunt de la Jandarmeria montană!). Mai ales că dimineață, la prima oră trebuie să fiu la stația de telecabină pentru a urca la muncă. Și ei cunosc foarte bine schimbul nostru de tură și foarte multe situații pe munte! ”Data viitoare mergeți în parcarea de la Gura Diham, bine?” Mâine dimineață, cam pe la 6.30 părăsim locul, bem o cafea bună în oraș (găsim un automat la magazinul Coștila - magazin pe care îl cunosc de peste 40 de ani!) și apoi Rebeca pornește spre casă și eu spre parcarea de la cabină. Urmează două săptămâni sus, la muncă, la Coștila!
