Schinda, Clăbucetul Măneciului 30.08.2021

Citisem de ceva vreme de cascada Schinda din apropierea Măneciului. Și a Clăbucetului Măneciului pe care mai fusesem și unde aveam o mică restanță :)! Cascada Schinda este situată pe valea Telejenelului, între Clăbucetul Măneciului și muntele Tătaru. Care Tătaru? Este un masiv montan mai puțin semnificativ care face legătura între Ciucaș și Siriu. Ce este important pe acest masiv (nu am mers pe el și îmi rămâne pentru un plan viitor!) este Cimitirul Eroilor de la Tabla Buții. Aș putea să reproduc aici diverse texte despre luptele care s-au purtat pe aici, dar scopul turei de acum este cu totul altul... 

Așa că găsesc drumul care mă duce la barajul Măneciu, las mașina în parcarea monitorizată video și pornesc pe baraj cu gând de a ajunge la cascada Schinda. Citisem ceva despre ea pe internet și aflu de la un paznic al barajului că era mult mai înaltă și a fost distrusă parțial prin extragerea de piatră. Well, trebuie să vadă ”ochii mei” asta :D... Paznicul îmi confirmă că mașina e în siguranță unde am parcat-o. După baraj fac stânga pe marcajele PA, CA și CG și urc la dreapta pe un drumeag care mă duce prin pădure la o serpentină a drumului de culme. De aici voi urma drumul de culme conform indicațiilor Google Maps. Doar la un moment dat după curbele care mă duc chiar pe culme văd o căruță și îi întreb pe cei din căruță de cascadă. Îmi confirmă drumul bun și continui pe el. Mai încolo îi voi reîntâlni și îmi arată în noroi o urmă de urs întărită. Ei sunt cam speriați de urs fiindcă le produce pagube prin curți. Eu nu am teamă fiindcă am văzut de multe ori urs, chiar ursoaică cu pui!

Continui pe drumul de culme și la indicațiile Google Maps fac stânga pe un alt drum ce coboară în valea Telejenelului. De la baraj până la intersecție am făcut o oră și 40 de minute...

Urmez drumul în amonte pentru vreo 600 de metri. Aici ar trebui să fie cascada... Văd un drumeag ce coboară la apă și, urmându-l, cobor la firul apei ce trece peste straturi geologice expuse extrem de fain și ajung în partea de jos a cascadei. Mi se pare extrem de faină de jos și, după ceva poze, revin la drum, trec pe lângă cantonul Păducel, fostă cabană de vânătoare a lui Ceaușescu și ajung deasupra cascadei pe la un canal de aducțiune ce vine din barajul artificial din amonte. Foarte faine unghiurile și de aici de sus... Cu ultimele poze cobor pe la canton și apoi pe drum în jos pe drumul pe care am venit.

La intersecția de unde aș începe să urc în culmea Tătarului mă așez pe marginea unui podeț și mănânc un măr în timp ce recalculez traseul pe telefon. De aici pornește marcajul PA care urcă pe vârful Clăbucetul Măneciului. Data trecută, cu Emil, pornisem tot pe drumul ce coboară de la intersecția unde sunt acum și după vreo sută de metri am făcut dreapta pe un drum care ne-a dus prin locuri interesante spre vârf. La linkul de mai sus (unde apare cu altă culoare textul ”Data trecută”) puteți citi povestirea turei din 2015! 

Acum urmez drumul pe care rar întâlnesc câte un marcaj PA, la un moment dat întreb niște tăietori de lemne de marcaje și îmi spun că nu știu ce sunt alea și că nu au văzut. Continui pe drum spre sud și văd câte un marcaj ici-colo. Mă încurajează și urc tot pe drum, pe ceva serpentine din ce în ce mai strânse. Marcajele mă duc la golul alpin unde sunt întâmpinat de un grup de câini. Îi domolește omul care era cu oile și câinii. E un prieten al ciobanului, a venit să îl ajute câteva zile! Vorbesc cu el de planul meu mai departe (drumul stânii), îl salut și urc spre stână. Nu voi mai merge pe vârful Clăbucetul Măneciului pe care îl vedeți în poze. Fusesem data trecută!

Cobor la stânga la stână, fac câteva poze și apoi la vale pe drumul stânii. Știam de data trecută și îmi confirmă și omul de sus că ajung în DN1A, pe valea Monteorului. De la stână până jos am făcut o oră și jumătate, mai mult cu ochii pe Google Maps ca să vă cât mai am de mers. Drumul e foarte fain și acum am parte de liniște, nu de câinii aprigi de data trecută :). La 18.33 sunt la drumul care trece peste Teleajen și pe la pensiunea ”La pădure” ies la DN1A de unde prietena mă va ajuta să ajung înapoi la mașină. Sunt fericit că am reușit într-o oarecare măsură să fac un ocol al lacului Măneciu. Și mai fericit că am ajuns la cascada dorită!

Explorare pe Clăbucetul Măneciului 19.04.2015

Colegi de tura: Emil Engel, Cezar Partheniu

Cum sâmbătă suntem invitați la un grătar în Cerașu (de către Mircea, un prieten bun al lui Emil), Emil vine cu propunerea ca duminică să urcăm pe Clăbucetul Măneciului, un munte solitar cu gol alpin în zona cea mai înaltă, munte aflat în unghiul lacului de acumulare de la Măneciu (format între brațele de pe Teleajen și Telejenel). Fac rapid câteva variante de traseu pe GPS și cu cort, sac de dormit și toate cele mergem sâmbătă cu Mircea și Vali (prietena lui Emil) la Cerașu. Zona e verde și foarte faină, prunii albi și florile din curte sunt o plăcere ca și săpatul unei mici grădini sau câteva treburi practice la casă... Ne simțim bine și cam vine timpul plecării. Mircea și Vali se întorc acasă și ne duc cu mașina câțiva kilometri buni până în Slon. Mulțumim și pornim în sus pe ulița principală după câteva pauze pe la oameni cunoscuți pentru Emil.

Mai un telefon de acasă, mai câteva vorbe schimbate cu o tanti care a stat ceva ani la Ploiești și s-a retras la casa părintească, mai câteva pâini luate pentru câinii de pe la stâne, mai o poveste-alta și ne ținem după traseul cel mai scurt fixat pe GPS. 

Pe uliță pe stânga mă atrage casa bătranei Milica Hurezeanu. Are prispă de pământ veche de peste un veac cu preșuri pe ea, stâlpi de lemn sculptat. Simplitate... Întreb vecinii de pot intra să nu se sperie. Da, intră! O strigă vecinii și abia iese din casă. Are o semipareză, nu prea mai vede... E bucuroasă că vine cineva să o vadă. mai vin copiii ei din când în când (chiar băiatul ei vine mâine) și tare îi e drag de oameni deși a avut viață chinuită (soț mort de tânăr, mulți copii pe care i-a grijit singură - noroc că fetele sunt cuminți și și-au păstrat familiile). Intru în curte pentru câteva poze și mă lungesc vreo oră la povești. Mă invită în casă fără să mă mai descalț și am oarecare sfială în camera simplă și bătrânească în care își duce veacul. Nu are nici curent electric și apă de la fântâna de unde mai iau și vecinii când au nevoie, e supărată că nu a reușit să-și termine acoperișul... Îi ascult păsurile, o mai iscodesc fiindcă tare îmi place cum povestestește de unii și alții și mai ales din trecut și admir cât încurajează și pune o vorbă bună chiar și pentru cei cu care nu se prea înțelege... Nu simt cum trece timpul (parcă stă în loc)... 

Emil e la Gicu Savu la vecini la o "vorbă"... Mulțumesc bătrânei (cred că s-a bucurat și ea de vizită) și spre înnoptare merg să-mi recuperez colegul de drum (și bătrâna se retrage în cameră la câteva cuvinte citite la lampa cu motorină). Ne luăm la vorbă (descoperim prieteni comuni), la o ciorbă de perișoare și urdă în bucătăria de vară veche (chiar de nu-mi place ideea de a mânca seara, nu poți refuza o ciorbă de casă!), afară plouă (cum era anunțat) și ni se oferă bucătăria pentru dormit peste noapte... că altceva nu au ce oferi :)! Oricum e mult mai bine decât să fi pus cortul acum pe ploaie! Oameni de omenie și muncitori (au ogradă mare și case pentru fiecare copil)!

Dimineață ne trezim după luminare (Gicu e deja pe la animale și un gălăgios de cocoș toată ziua cântă prin curte chiar de-i mic cât un pui ceva mai mărișor!), primim o ciorbă de urzici (din cea pe care și-o dorise Gicu și îi făcuse soția aseară!) și alte sfaturi și povestiri (plus schimburi de telefoane) și pe la 9.00 pornim la drum. Urcăm tot la stânga pe uliță și la un cot începe să coboare. Aici facem dreapta pe un tăpșan și urmăm poteca în sus cu privirea spre casele ce rămân sub noi. Un alt colț de Apuseni din Regat! Ținem poteca în sus prin pădure, trecem peste un gard de sârmă și ajungem la primele poieni. Parcă ar fi format vântul niște valuri verzi pe aici. Facem stânga de ieșim la un drum de țară și tot în aceeși direcție printre flori albe și prin livezi ajungem în culmea de unde vedem spectacolul: Ciucașul și Grohotișul sunt în nori cenușii și Clăbucetul Măneciului e extraordinar: din ploaia de aici de aseară pe vârf a nins și s-au așezat 5-10 centimetri de zăpadă! Arată sublim și parcă e extrem de sus cu zăpada deasupra pădurii verzi! 

Știam din construcția traseului pe GPS și de la localnica de ieri că trecem Telejenelul pe un pod și așteptăm să dăm de el. De fapt mergem pe linia trasată pe GPS și ajungem la un drum marcat cu CG si PA. Probabil marcate în Asaltul Carpatilor în '74-'75 când se mergea pe munte și în locuri mai puțin umblate (sau mai nou fiindcă ulterior turei văd într-o descriere din 2009 că nu era marcaj pe vârf - acum este)! Deci uite pe unde ajunge CG pe care am întâlnit-o pe valea Telejenelului mai jos de Poiana Stânii! PA unde o merge? Am o bănuială că pe Clăbucet... Noi urmăm direcția dată de GPS și la firul văii (care din loc în loc a săpat pereți în straturile rezistente) lăsăm CG în dreapta și urmăm drumul la stânga spre pod. Trecem Telejenelul pe pod și pe marcaje PA urcăm pe serpentine. După vreo 500 de metri urmăm traseul de pe GPS, ieșim pe un drum la dreapta și lăsăm PA pe drumul principal... Pe drumeagul forestier urcăm până pe la 1000 de metri altitudine pe firul văii (pornisem cam de la 700 de metri la apa Telejenelului) și avem parte spre final de copaci căzuți și de tuneluri de mesteceni. Aproape când se termină drumul încep și pete de zăpadă din ce în ce mai dese. 

Cam pe la 1150 de metri avem în față un deal cu pantă mai mare și două variante pe GPS, una pe o vale pe stânga și alta direct pe dreapta pantei. Mai avem și a treia variantă peste un fag mare și dărâmat: o potecă în urcare la dreapta! Mergem puțin pe ea printre făguții (puiet de fag) cu zăpadă pe fiecare mică crenguță, trecem de totemul Clăbucetului și când începe drumul să coboare, ieșim din drum la stânga și găsesc o potecă pe care urcăm abrupt. Nu ne așteptam la asemenea pantă și ne descurcăm pe înclinarea de pământ cu frunze, rădăcini și zăpada aluneacoasă pentru vreo 10-15 minute! E o feerie de primăvară cu ceva urmă de iarnă...

Se liniștește panta și pe jos se formează un strat de 5-10 centimetri de zăpadă (suntem la 1250 metri). Mai urcăm un pic printre fagii masivi, ieșim la gol une regrupăm. Spectacolul e prea frumos ca să nu îl admirăm împreuă. În dreapta e culmea alungită spre nord, în stânga se vede doar un umăr de munte și mai departe vom vedea că e un capăt de vale afundat într-o căzătură și apoi o culme cu două colțuri stâncoase. O văzusem de departe și tare aș vrea să ajung pe ea... Urc cu GPS-ul în mână chiar spre direcția vârfului și mă opresc la borna de la 1460 metri altitudine! Pe bornă este un punct albastru nou! Până pe vârf ne cam bătuse vântul, brândușele sunt parțial acoperite de zăpadă, înfrigurate și doborâte de vânt. 

Punem ceva haine de vânt, mâncăm niște merișor uscat și îi spun că vreau să cobor până pe crestuța ce părea înclinată și mai alpină. Emil coboară cu mine puțin sub zona vântoasă din vârf și nu mai vine cu mine până pe culme. Cobor doar eu să văd cum se vede coada lacului dinspre Telejenel. Printre jnepeni și prin zăpadă ajung la niște plăci asemănătoare celor din Retezat sau din Făgărași. Parcă imediat mi-a teleportat gândurile acolo și mă simt undeva mult peste 2000 de metri! Fiecare pas e mai frumos prin tufele de jnepeni de 30-40 de centimetri și merg până în capătul muchiei unde panta se mai liniștește. Nu se vede foarte bine coada lacului, e suficient cât am mers! Mă întorc și urc pe urmele mele spre vârf, mai ales că pe Emil îl luase puțin frigul de la vânt și abia aștepta să plecăm! O ultimă privire în jur și la drum pe sub vârf puțin prin zonă protejată de vânt!

Mă uit pe GPS să văd pe unde e varianta de coborâre pe la Casa Piticilor. Știu că e într-un capăt de vale și de aici doar intuiesc unde este coroborat cu ceea ce îmi arată aparatul! Coborâm pe culme spre SV pe marcaje rare, trecem pe deasupra primei stâne de sub vârf (pe stânga) și apoi pe lângă a doua (pe dreapta) și dintr-o șeuță ne mai uităm o dată înapoi spre vârf (chiar dacă vântul ne îngheață degetele - tare bune sunt mănușile!). Vârful se vede masiv și frumos luminat de soare peste valurile de pământ înnorate!

Trecem peste o șa, urcăm spre un vârf cu urma unei vechi clădiri (casă sau fostă stână), lăsăm marcajele la stânga la limita pădurii și după vârfulețul cu smocuri mari de iarbă coborâm la pădurea de fag. Regăsim semnele și le urmăm până în șaua dinainte de vârful Plăiețu. Nu știu dacă mai este satul Plăiețu după el spre lac sau a dispărut la formarea lacului de acumulare, așa cum au avut soarta și alte sate (două exemple: satul Răpciuni cu altele mai mici în lacul de la Izvorul Muntelui, Bicaz sau cele din iazul de decantare de la Valea Șesii, Geamăna de lângă Roșia Montană).

În șa marcajul face la stânga pe un drumeag și probabil după o buclă largă coboară pe drumul de mai devreme (unde lăsasem noi marcajul mai sus de Telejenel). Noi cotim la dreapta la 90 de grade direct în coborâre prin pădure. Avem câteva sute de metri diferență de nivel de coborât până la Casa Piticilor, probabil un fost canton silvic la capăt de drumul forestier de pe valea Monteoru! Coborârea e parțial pe zăpadă și prin frunze ude și crengi și intuim fiecare picior de munte printre pâraie. Ne afundăm între două pâraie, trecem pe partea dreaptă a pârâului unit și tot în jos găsim drumuri de exploatare care ne scot chiar la capătul de drum și la Casa Piticilor. E părăsită și fără geamuri, sunt urme de animale între pereții de lemn... Stăm pe lemnele din fața casei de peste drum să bem niște apă și să mâncăm puțin și aud din dreapta lătrături. Se apropie turma și cei doi băieți (cioban e șeful stânei) abia reușesc să țină cei 12 câini mari și răi!

Puteam să o luăm înainte sau să așteptăm 10-15 minute să treacă turma care coboară tot pe forestier ca și noi. Așteptăm să treacă turma câteva sute de metri și pornim și noi la drum. Drumul ocolește tot felul de picioare de munte și mai schimb peisajul cu câte o baltă în care sunt adunături de mormoloci negri! 

Chiar și cu varianta aleasă, peste vreo 2 kilometri tot îi ajungem, ne simt câinii și scăpăm de ei (cu fluierul meu și mai ales cu ajutorul băieților de la stână) și ne ajută după o curbă la stânga să trecem mai departe (aveam și pâine pentru ei la nevoie!). Ne întreabă câtă zăpadă mai e sus la stânele de sub vârf fiindcă acolo au ei de urcat. Probabil în câteva săptămâni va fi mai cald și iarba suficient de mare pentru animale! Ajungem la capătul drumului Monteoru la bariera și podul peste Teleajen și apoi la stânga vreo sută de metri până la DN1A. 

Ne spuseseră băieții că la 250 de metri mai jos e o parcare la un fast-food (!) inchis și coborâm acolo la ocazie. Nu avem noroc vreo oră la autostop. Mai toți care ne-ar fi luat merg spre Brașov. Cam pe la 17.00 vine microbuzul de Cheia și cu el mergem direct la Bucuresti, fără a mai schimba ceva în Ploiești. De altfel e așa de cald în microbuz că până la Bărcănești trag un pui de somn! În București coborâm în piața Victoriei pe la ora 20.00 chiar lângă muzeul Antipa unde fusesem joi seara la un vernisaj al expoziției "Luminile Nordului" a lui Alex Conu deschisa timp de o luna.

Faină plimbare, faini oameni și explorare a unui vârf apropiat și puțin umblat (impropriu spus explorare fiindcă aveam traseul relativ marcat pe GPS)! Niște dealuri de lângă Vălenii de Munte chiar mi-au dat idee pentru o tură următore...