luni, 15 octombrie 2018

Padiș 7-9.09.2018

Padiș... Am fost ultima dată aici acum 25 de ani. Ce dor e de atunci și nu am reușit să mai ajung... Cam de la începutul anului s-au stabilit turele în club (CAR U Cluj) și printre alte câteva ture propuse, Dinu și Marlene organizează și o tură de toamnă în Padișul clasic. Mă înscriu în tură și merg deși financiar îmi este cam greu. Cum știți că săptămâna trecută am fost în Retezat în tabăra de toamnă CAR U Cluj, pentru a economisi din timp mi-am luat bilet la avion dus-întors Cluj-București-Cluj. Cursa de dus am schimbat-o cu drumul cu Cezar cu mașina și la întors am venit cu avionul. Așa că bagaj mic și vineri dimineață sunt în Cluj!

Ziua 1 - vineri 07.09.2018

Cum am câteva ore până să fie gata (nah, vineri lumea lucrează) Nuțu și Iren cu care merg cu mașina, îmi propun să vizitez câte ceva din Clujul în care am ajuns de multe ori. Iau de la aeroport autobuzul 5 și îmi propun să mă oresc în centru (aveam opțiuni 5 și 8). Văd că autobuzul trece de centru și face dreapta spre gară. Hai până acolo cu gândul la un caș pane. O dată coborât în Piața Gării iau un iaurt și o plăcintă de la Panemar să îmi potolesc foamea și pornesc spre centru. Voiam să văd muzeul de speologie Emil Racoviță de pe strada Sextil Pușcariu, 8. Citisem în ”Jurnal - Filmul marii aventuri polare” puțin despre activitatea speologică a lui Emil Racoviță și despre ”decăderea” de la Cluj datorită autorităților române. Voiam să văd muzeul dedicat părții speo a marelui om de știință și explorator român, biologul expediției Belgica de la sfârșitul secolului XIX. Ajung la numărul căutat și întreb niște tineri de la un restaurant alăturat. ”Da, aici e muzeul. Doar că e închis de câțiva ani.” ”L-am găsit pe net. Of, nu e actualizat nimic. Mulțumesc” 

Cum sunt în apropiere, vizitez biserica franciscană din Piața Muzeului. Biserica are un istoric începând cu 1428, păcat că e doar în maghiară și germană la avizier și doar înțeleg câteva cuvinte din partea germană. Oricum e atâta liniște de parcă nu zici că în zonă sunt multe terase cochete.
Las la o parte Casa lui Matei Corvinul, traversez Piața Muzeului și dau de Muzeul de Istorie. E închis pentru renovări și portarul mă invită să văd expoziția temporară ”Incursiuni dacice în spațiul virtual” de la etaj. Că tot sunt aici, hai să vizitez! Expoziția e foarte faină și (nu știu dacă pentru prima dată) are multe exponate despre cultura și metalurgia dacică de la cetățile dacice din zona Orăștiei. Și mai interesante sunt animațiile interactive prin care afli foarte multe informații despre clădiri sau despre vase descoperite în lumea dacică. Și intrarea e gratuită!!!



Merg spre Piața Unirii (unde e Muzeul Farmaciei) și nu mai am timp de vizită fiindcă mă sună Nuțu și îmi spune că au terminat treaba și putem pleca. Așa că mă îndrept spre Piața Mihai Viteazul (e ușor de găsit și orientat, în drum spre gară, la teatrul Florin Piersic) de unde mă ia Nuțu cu mașina, mergem acasă la ei, mă servesc cu un suc natural făcut în casă și cu o ciorbiță foarte bună, termină bagajele și pornim la drum. Eu am dormit cam tot drumul, excepție câteva minute în satul Roșia (cred!) unde vedem un alai de nuntă. Mă trezesc ca pe un copil când ajungem în Glăvoi-La grajduri :)! Au niște prieteni care veniseră de câteva zile, povestim cu ei și apoi mergem cu mașina la cabana Cetățile Ponorului aflată după intrarea spre Căput. Zău că nu îmi mai amintesc nimic e drumul ăsta! Țin minte o zonă mult mai deschisă... În așteptarea colegilor facem o mică plimbare de recunoaștere prin zonă, seara luăm cina și ne pregătim pentru a doua zi pentru tură (eu doar singur în cameră, restul câte doi-trei!). Trei colegi (Gabi Oargă, Adriana și Florin Grec) dormiseră la cort în Glăvoi și stabilim întâlnirea la mijlocul drumului.

Ziua 2 - sâmbătă 08.09.2018

Dimineață ne întâlnim cu toții la săgețile de la mijlocul drumului dintre cabană și Glăvoi la ora 8.00 și în 30 de minute suntem pe marcajul PA la Cetățile Ponorului. Așa cu drag îmi amintesc de scările de lemn pe care se cobora în Dolina 1. Acum sunt scări metalice pe care coborâm până puțin înainte de intrarea în dolină unde d-l Dinu ne ține o lecție de geografie-geologie-speologie. Chiar dacă el este pasionat de ture ”de suprafață”, traseul subteran din Cetățile Ponorului face parte din circuitele subterane pe care le parcurge cu plăcere. Așa că, după lecția despre care am pomenit, urcăm mica șa dintre dolinele 1 și 3 și ne echipăm cu frontale înainte să coborâm în dolina 3. Așa cum fac ghizii (titulatura asta e neoficială la prietenii Dinu și Marlene), unul e în față și celălalt în spate și coborâm în șir indian/monom spre firul apei din Cetăți. Aici Dinu face o scurtă prezentare și pornim în amonte spre dolina 1. Nu știu unde e pasul la care trebuia atenție, adrenalina e la maxim pentru toți când trecem apa de câteva ori! Înainte de a urca dolina 1, regrupăm la trecerea pe partea stânga a apei și vom mai face o oprire la ”nări” (sub fereastra din dolina 2), loc pe care unii îl ratează foarte ușor în circuit (așa cum am trecut și eu pe pietre și era să le ratez, am ocolit doar grupul ca să găsesc un loc unde să stau). Dinu găsește apoi cel mai ușor traseu și ieșim spre dolina 1. La o treaptă stâncoasă eu cred că ar trebui să mergem pe firul apei și Dinu îmi demonstrează că greșesc: printre bolovani imenși știe un tunel care ne scoate sub peretele dolinei 2! Regrupăm și încearcă direct un urcuș peste un prag stâncos urmat de grohotiș friabil. Câțiva urcă după el. E mult mai simplu să mai urcăm puțin și ajungem apoi la stânga în mijlocul grohotișului unde nu mai e așa riscant. Regrupăm și aici și urcăm în Dolina 2. E un loc special, închis aproape total de pereți care se pierd în intrarea de deasupra peretelui expus mai devreme. Timp de poze și apoi coborâm spre marcaj. O trupă de maghiari reușise să vină doar aici și vor merge înaintea noastră în Dolina 3 pentru a parcurge circuitul subteran nemarcat. Facem pauză în șaua dintre doline și doar trecem pe lângă ei pentru a urca pe traseu în marcajul PG.










Facem dreapta spre fostele balcoane (e o iesire din traseul marcat cu PG) și apoi coborâm pe PG (povestim de toate) spre circuitul Galbenei (coborâre de la Izbuc în aval).

Îmi aduc aminte cu atâta drag de izbuc când ajungem la el. Da, am imaginea în minte! Atunci am urcat și am văzut din alt unghi. Nu mai țineam minte de trecerea cu cablu pe deasupra izbucului și de restul cablurilor/lanțurilor dintre izbuc și grota din care iese cascada Evantai! Și e superb să îți refaci amintiri cu prieteni atât de faini și răbdători...



Dinu cercetează prima intrare în subteran și nu e cea bună. Coboară în a doua care se dovedește a fi bună și ne cheamă când are certitudinea drumului corect. Asta înseamnă Padișul: pe la suprafață și pe sub pământ... Coborâm cu grijă aproape de nivelul apei, parcurgem scurta peșteră (eu o știam ca un tunel aproape drept, nah, amintiri spălate de vreme...) și ieșim deasupra cascadei Evantai. E peste o treaptă stâncoasă și trebuie să facem stânga peste un pas umed și expus. Dinu găsește pașii potriviți și trece și îmi spune să rămân să ghidez colegii. E tare umed și alunecos aici... Sunt niște ancore vechi, nu e cablu de asigurare... În fine, trecem și coborâm în firul Galbenei. Eu din neatenție, scap ultimul segment de la un băț (asta aflu mai târziu, acum sunt convins că, colega din spate mi-a dat un segment de la un băț găsit pe aici). Va ieși o întreagă încurcătură pe chestia asta, din vina mea! 

Coborâm pe firul apei, care pe cabluri, care pe pietre până la prima scară și apoi pe cabluri mai departe până la tunelul din stânga. Nu prea mai țineam minte (mai mulți dintre noi) tunelul ăsta. Urcăm cu toții cu placere și după tunel văd că am un băț întreg, unul cu două segmente și un segment separat. Sunt convins (repet) că segmentul nu e al meu! Florin Grec se oferă să vină cu mine să căutăm bățul. Colegii merg mai departe până la pod și vor urca spre Poiana Florilor, noi ne întoarcem până la cascadă pe unde am venit eu (pe pietre). Chiar Florin urcă fix până la pasajul alunecos, doar-doar o vedea segmentul (lăsasem bețele după tunel)! Îl chem resemnat și ne mai întoarcem încă o dată pe pietre până la tunel. După el mai găsim un băț albastru căzut sub potecă și bețele strânse. Le iau cu aceeași convingere și coborâm la pod și apoi pe PG la dreapta urcăm în poiană unde ne așteptau colegii. Mă întreabă ce ne-a ținut atât și le explic repede. Îmi spun că era segmentul meu și că niște străini le spuseseră că am pierdut bețele și că ni le-au lăsat acolo (unde le lăsasem noi). Înțeleg că am făcut o gafă și măcar găsesc partea pozitivă: am mai făcut și o plimbare în amonte și colegii s-au putut odihni :).


Pornim cu toții mai departe pe lângă un izvor și mai sus schimbăm câteva cuvinte cu un biciclist venind din sens invers. Rămân cu Mihaela și Ciprian Mitican mai în spate, mergem în ritmul comun tuturor și ajungem colegii la Focul Viu prin pădurea faină din imaginile de mai jos.

Colegii coborâseră deja până la gardul care acum limitează accesul în peșteră. Se vede de acolo urma coloanei de gheață ce odată ne-a primit cu căldura/receala ei. Acum e trist să văd că mai e doar o parte mică din fosta coloană și pe platforma de gheață e plin de mizerie ”naturală”: pământ, crengi, cetină... Doar eu mai rămân să mai explorez un pic zona, vreau să simt că am văzut ceva nou (și acum ca și mâine primesc critici că nu stau cu grupul, nu sunt răutăcioase, sunt de fapt doar observații pe care le înțeleg). Pe laterala stângă urc deasupra ferestrei prin care intra lumina spre coloana care dă denumirea locului (fereastră împărțită în două de un pod natural) și apoi revin la panoul de la care colegii plecaseră. Nu e bai, merg după ei și recuperez repede distanța în 10 minute, cu mult înainte de intersecția cu drumul Groapa de la Barsa-Piatra Galbenei (un panou cu marcaje ”de când lumea”). Continuăm pe PG până la Glăvoi în capătul de jos al poienii pline cu corturi. Acum nu mai e râul vijelios de altă dată...

Colegii de la corturi rămân la ei ”acasă” și noi mergem la cabană unde luăm cina și mai povestim puțin până la somn. Mâine avem altele în plan :)!

Ziua 3 - duminică 09.09.2018

Pentru prima parte a zilei avem în plan Poiana Ponor. Pentru asta după micul-dejun (plătisem totul de seara, așa cum ne povestesc Dinu și Marlene că se face la cabanele din Alpi) mergem cu mașinile până la Glăvoi și de aici  pornim cu toții spre Poiana Ponor. E o atmosferă foarte faină de dimineață cu valuri de aburi și cu picuri de apă pe frunze și pe iarbă. Urcușul e lejer și fain și ne trezim deodată cu imensa poiană în față. Este poiana de unde apa iese din Izbuc (de sub stâncă cu forță), intră în mai multe sorburi în pământ, iese în izbucul de deasupra Dolinei 1 din Cetățile Ponorului, reintră în pământ și apoi iese în Izbucul Galbenei și curge la vale prin Cheile prin care am fost ieri. Eu ”fac” echipă separată și merg întâi la sorburi și apoi la izbuc. Colegii merg întâi la izbuc și apoi Dinu mă va mustra că nu merg cu grupul cu care am venit, ci separat. Admit asta fiindcă e obiectiv. Doar eu știu că m-am bucurat de niște raze, de o cercetare detaliată și în liniște a sorburilor și de o discuție cu ciobanul venit cu câteva zile înainte care îmi povestește ceva despre nopțile trecute cu lupii care și-au însușit niște oi. De la sorburi merg prin turmă spre izbuc, mă întâlnesc cu colegii, merg până la izbuc (să fiu sincer, mi se pare mai tare cum dispare apa în pământ decât cum iese!) și îi reajung din urmă iarăși la sorburi. 

Îmi pare rău să dau niște detalii urâte: trebuie măcar să distrug inscripția din pietre ”M...e PSD”! Chiar și aici... Speram să nu fie pătată liniștea locului cu așa ceva... Dinu ține lecția de istorie lângă pereții de cățărat/cățărătură și apoi coborâm cu toții spre mașini. Mai avem ceva de văzut astăzi!














Cred că enervăm puțin pe Dinu fiindcă ne luăm câțiva câte un langoș foarte gustos. Oricum stabilisem să ne vedem în poiana Vărășoaia, undeva în zona cabanei. 

Din Glăvoi ieșim pe drumul de pietriș în șaua Scărița la asfalt și facem dreapta până în Șesul Padiș unde ieșim pe un drum lateral câțiva kilometri până la cabana Vărășoaia. Dinu ne aștepta cu mașina aici, le lăsăm pe toate și pornim pe PR către Cetățile Rădesei. Povestim de toate prin peisajul extrem de fain. Marcajele ne coboară din șaua Vărășoaia prin pădure spre intrarea în Cetăți. În mod normal marcajul ocolește Cetățile pe stânga, traseu închis datorită alunecărilor de teren și a copacilor căzuți (asta aflăm după Cetăți, înainte de intrarea în Cheile Someșului Cald). Noi coborâm pe lanțuri (descățărătură) până la intrarea în Cetăți, mergem pe firul apei (cu o coborâre pe cablu, traseu fix pe firul apei prin peștera la fel de faină ca Cetățile Ponorului și apoi o coborâre printr-un canion cu multe lemne căzute până la o platformă unde luăm pauza de masă). Lecție de geografie despre Someșuri din partea lui Dinu și glume între noi (doar aici ne-am găsit loc pentru prânz!)!. Nu intrăm și în Cheile Someșului Cald fiindcă e mai rău cu căzăturile de lemne ca până aici și facem cale-ntoarsă prin Cetăți și apoi pe PR până la mașini (14.30). 











Cu mulțumirile ”intersectate” pentru participarea la tură, pornim fiecare mașină spre casă. De data asta văd drumul pe unde am venit și pe net văd că prima opțiune pentru drum este autocarul din autigara Beta. Așa că mergem acolo și cam într-o oră roata autocarului pornește spre București, cu pauzele de rigoare pe drum.

Nu contează că ajung, a nu știu câta oară, pe la ora 03.30 în București, amintirile unei ture faine vor rămâne întipărite în memoria de munțoman! Încă o dată mulțumiri colegilor și redau și aici varianta mai scurtă, mai exactă, mai ”oficială” de pe blogul secției clubului: Padiș prin ochi de septembrie!