joi, 27 noiembrie 2025

Piatra Mică - Azuga 15.10.2024

Bună dimineața! Locul (cabana Curmătura) este atât de fain încât nu ne dăm seama când trece de ora 10.00 și vrem să pornim la drum. Mulțumim și salutăm gazdele și la 10.30 pornim la drum cu promisiunea nescrisă și nerostită de a reveni cândva. Cu siguranță revenim!



Urcușul până în Șaua Crăpăturii este o simplă formalitate. Urcăm pe trei marcaje care au culorile tricolorului românesc! O privire spre valea și Acul Crăpăturii și apoi urmăm marcajul PA care trece printr-un scurt pâlc de pădure și apoi iese în șaua de unde se vede abruptul fain al Pietrei Mici. Motiv de un pic de pauză înainte de a urca! E fain să putem admira în același timp valea Bârsei, frumoasa zonă deluroasă a culoarului Rucăr-Bran, zonele semi-verticale ale Pietrei Mici și ale Turnului! Un fel de 360 de grade chiar dacă suntem deasupra Șeii Crăpăturii!








La fel ca în zona lanțurilor de sub vârful Turnu, poteca are multe schimbări de direcție, câteva cabluri și atrage mereu prin sălbăticie. Doar că iarna e nevoie de echipament de iarnă și multă asumare: o dată m-am oprit înainte de ultimul cablu fiindcă era o zonă expusă sau altă dată m-am oprit chiar sub primul cablu! Mereu siguranța traseului trebuie să primeze în fața elanului de început sau a curajului. Totul pe munte trebuie făcut foarte calculat, nu ghidat de curaj sau de tupeul tinereții în abordarea pe munte! Anii de mers pe munte dau o maturitate total diferită de teoria maturității valabilă pentru absolut orice persoană. Urcăm cu foarte multă grijă la fiecare pas, mai ales fiindcă traseul a fost puțin schimbat din motive de siguranță. E foarte fain să simți că fiecare pas te duce tot mai sus, chiar dacă Piatra Mică are doar 1816 metri, altitudine medie pentru munții românești. Dar pot spune aici ca o lege nescrisă: nu altitudinea este importantă, ci dificultatea traseului. Aș putea da multe exemple aici, dar mă limitez doar la majoritatea traseelor de pe Valea Cernei sau la cele din Hășmaș sau de aici, din Piatra Craiului sau din Ceahlău... Ca să nu menționez trasee din afara țării fiindcă aș putea menționa trasee extrem de dificile la altitudinea de ”zero metri”. Colegii alpiniști ar putea da sute de exemple pentru asta (faleze la malul mării)! Într-o oră și jumătate suntem pe vârful Piatra Mare, la baza crucilor, cea metalică mai înaltă și cea de lemn, mai veche și, personal, mai frumoasă și mai apropiată de natură! Pauză de poze și masă, inclusiv o prăjitură care ne rămăsese de la cabană. Vedeți răvașul mai jos :)!




După o pauză relaxantă de circa 40 de minute pornim mai departe spre poiana Zănoaga. Acum coborâșul este ușor, chiar dacă e susținut și solicită genunchii destul de mult. Pentru asta este aproape obligatoriu să mergi cu bețe de trekking dacă vrei să îți menții genunchii în formă bună cât mai mult timp! Știu că aici scriu ca un moșuleț, dar asta vine nu neapărat din vârstă, ci din anii de mers pe munte! Într-o jumătate de oră de coborât pe serpentine suntem la ieșirea în poiana Zănoaga și curând vom schimba marcajul din PA în BG, cel pe care urcasem acum câteva zile. Și de aici la vale, fără poze, cam o oră și 15 minute până la Botorog. Aproape ni s-a terminat ”vacanța” din Crai. Mai avem vreo 10 minute până la mașini. Înainte de bariera din Prăpăstii, dacă vă aduceți aminte :D (circa 14.45)!






Mai avem puțin și fiecare merge pe drumul lui. Dar mai putem sta încă o seară împreună și Rebeca se pliază pe programul meu (mulțumesc; bine, oricum nu ar fi plecat la drum seara și ar fi găsit un loc de campare mai bun pentur ea!). Mâine la prima oră trebuie să fiu la telecabina din Bușteni pentru a urca la muncă. Așa că trebuie să ne gândim la un loc unde să campăm diseară. Mergem în Râșnov și de acolo pe serpentine urcăm prin Pârâul Rece și urcăm în Predeal. Este cam multă coadă și facem destul de mult până la ieșirea din Predeal. Și tot așa facem mult și pe DN1 până la Azuga. Inițial voiam să mergem pe valea Azugii, după ieșirea din stațiune, dar întâi ne este foame și nu putem gândi limpede. Am mai avea o opțiune pentru campare, dar o scriu mai jos puțin. Parcăm undeva în partea de sus a Azugii și căutăm un restaurant. Singurul pe care îl găsim deschis este restaurantul ”Pivnițele Rhein”. Este un loc foarte elegant, preferat și onorat de familia regală. Dar chiar și așa, prețurile sunt cu puțin peste ceea ce suntem noi obișnuiți. Așa că vom lua masa aici, într-o atmosferă cu o eleganță deosebită. Evident că masa se termină cu un papanaș extrem de gustos!











Și acum putem vorbi relaxați despre locul de campare. Cel mai aproape de punctul meu de pornire pentru mâine este Valea Cerbului. Dacă inițial știam că nu se mai campează acolo, poate am fi mers în altă parte sau în parcarea de la Gura Diham. Mergem pe valea Cerbului și ne găsim un loc mai ferit de lumini. Dar nu atât cât să avem o surpriză: doar ce eram în mașină și apare o mașină de jandarmerie. Cu lumina pe noi ne cere să ne legitimăm. Ok, ies din mașină și povestesc un pic cu ei. Mă fac că știu de interdicție și apelez la locul meu de muncă: având locul de muncă la releul Coștila care ține de Bușteni, ne cunoaștem sau cel puțin avem cunoștințe comune. Așa obțin cumva o excepție de la interdicția de a campa aici. Știu bine și motivele acestei reguli și povestesc cu jandarmii despre problemele cu urșii de aici, mai ales cu deșeurile lăsate de cei care vin cu mașina, de obicei mai multe zile sau chiar două-trei luni pe vară. Altfel tratăm situația ca prieteni și colegi de munte (băieții sunt de la Jandarmeria montană!). Mai ales că dimineață, la prima oră trebuie să fiu la stația de telecabină pentru a urca la muncă. Și ei cunosc foarte bine schimbul nostru de tură și foarte multe situații pe munte! ”Data viitoare mergeți în parcarea de la Gura Diham, bine?” Mâine dimineață, cam pe la 6.30 părăsim locul, bem o cafea bună în oraș (găsim un automat la magazinul Coștila - magazin pe care îl cunosc de peste 40 de ani!) și apoi Rebeca pornește spre casă și eu spre parcarea de la cabină. Urmează două săptămâni sus, la muncă, la Coștila!

Grind - Nordica 13-14.10.2024

Cum spuneam, azi avem planuri mari fiindcă vremea se îmbunătățește semnificativ. Asta înseamnă că parcurgem Prăpăstiile Zărneștilor prin care venisem acum câteva zile de la Curmătura și continuăm pe marcajul TR care ne duce frumos, prin poiana Vlădușca spre intersecția ”La Table”. În sfârșit, după câteva zile, Crăiasa ne zâmbește pe o vreme superbă! Traversăm poiana și ne bucurăm de văcuțele care pasc liniștite și ne lasă să trecem printre ele. După o mică zonă de pădure intrăm în poiana largă în care este intersecția poate cea mai cunoscută din tot masivul! Și pe aici niște juncane rumegau calme pe iarbă și parcă nici nu le-a păsat de trecerea noastră. Stâlpul de marcaj și panoul cu harta ne întâmpină în jurul orei 14.45, la trei ore și jumătate de mers de la bariera de intrare în Prăpăstii, unde lăsasem mașinile să se odihnească!









De aici schimbăm marcajul din TR în BR care vine dinspre șaua Joaca (ceea ce se dorește a fi traseul Transcarpatic!). După nici 10 minute ne oprim la izvor, mâncăm, ne potolim setea și umplem rezervoarele de apă fiindcă estimăm că până mâine seară nu mai avem surse de apă. Și dă-i la deal prin pădurea refăcută (ce bucurie pentru mine!) și apoi prin pădure până la golul alpin în a cărui primă parte se găsește refugiul metalic Grind I. Ce de povești și ce de istorie au aceste locuri... Multe fiind dinainte de unirea din 1918! Dar ne-am pierde în istoria Pietrei Craiului și a Carpaților dacă le-am spune pe toate. La refugiu stăm vreo 25 de minute, timp suficient pentru pauză și poze, inclusiv la surata lui Foxi de la Omu. Este așa de cerșetoare codata că se apropie până la un metru de noi și de masă! Mai sunt vreo două grupuri la fel de încântate de roșcată! Cu mulțumire în gând pentru tot ce am primit urcăm mai departe. Am fi putut rămâne aici și vrem să fim cât mai sus, pentru a avea timp suficient pentru planul de mâine.











Avem o dimineață superbă! Ca și aseară, caprele negre ne însoțesc pe pante pe sub Colții Găinii și ne fac tare plăcut drumul până la Piscul Baciului/La Om. Ce bucurie să fim pe cel mai înalt vârf al zimțatei creste a Crăiesei! Câteva poze și apoi mergem pentru pauza de masă la refugiul Grind II. Și pentru ca Rebeca să vadă capătul de sus al Lanțurilor, unul din cele mai frumoase și mai solicitante trasee marcate din România (și-a manifestat dorința și e foarte ușor să fie îndeplinită!). 














Revenim la Piscul Baciului unde rugăm pe cineva să ne facă niște poze înainte de a porni mai departe pe Nordică! Este bucurie și când suntem singuri pe munte și când mai întâlnim alți pasionați. Sau așa încă vreau să cred deși din perioada plandemiei au început să meargă pe munte tot mai mulți atrași de vârfuri și cifre fără a avea experiența suficientă de a ajunge acolo și de a simți muntele. Dar nu putem judeca fiindcă fiecare primește după ceea oferă și după experiența reală, oricât ar crede că este de multă sau de puțină!





Și de aici încep sus-jos-urile clasice de pe creasta Crăiesei. Mai întâi trecem pe sub creastă (vârful Căldării Ocolite, 2202m) pe curba de nivel expusă, atârnată deasupra adâncitei Căldări Ocolite (știu că se poate urca prin ea și nu am făcut asta niciodată până acum!), apoi ajungem pe vârful Sbirii (2220m) și de aici coborâm în prima șa și urcăm pe vârful Vlădușca. Poteca e atât de faină și solicitantă că nu îți dai seama, coborând și urcând prin hornuri sau pe brâne expuse, când ajungi pe Țimbalul Mic. Urmează Vârful dintre Țimbale cu alte hornuri și zone expuse (chiar e o zonă calcaroasă plată cu un mic hornuleț pe mijloc și urme de colțari din ture de iarnă) și apoi printre primii jnepeni ajungem pe Țimbalul Mare. Între ultimele două este șaua Călinețului unde îmi aduc aminte că acum mulți ani am campat toți cei patru care urcasem pe Padina lui Călineț (un singur cort, de patru persoane, care acum stă în cămară fiindcă era prea greu și nu am mai mers cu el!). Pe sub creastă (spre SE) curba de nivel ne duce sub refugiul de sub vârful Ascuțit. Doar facem inspecția refugiului (20-30 de secunde) și mergem la stâlpul de pe Ascuțit (2133m) pentru câteva poze și masa de prânz (16.30). Destul de repede suntem gata de drum și avem de hotărât pe unde mergem. Avem de aici trei variante și vă imaginați că alegem calea cea mai lungă, solicitantă și frumoasă.
 







De aici avem o primă zonă stâncoasă și apoi intrăm din ce în ce mai mult în zonă cu jnepeni și apoi copaci. Încă nu se poate numi pădure, dar cumva suntem la marginea pădurii. Trecem de Șaua Padinei Închise, mai urmăm creasta stâncoasă sau câteva sus-jos-uri printre jnepeni și aproape fără să ne dăm seama, după o oră și jumătate suntem pe vârful Turnu. Aici îmi trec prin minte multe amintiri care aparent mă fac pierdut din prezent. Dar asta durează doar câteva secunde și revin repede la momentul ”Acum”. Ne trebuie concentrare fiindcă urmează o parte solicitantă: cablurile de sub Turnu! Așa că zero poze până ce trecem de ultimul cablu! De multe ori merg primul ca să fie clar pe unde avem de mers. Uneori poteca are schimbări bruște de direcție încât greu îți dai seama pe unde trebuie să mergi!



De fapt asta a fost grija mea principală: să trecem de zona cu cabluri până se întunecă! O dată ce suntem aici și încă mai sunt ceva raze de lumină, totul e în regulă (ora 19.00)! Și, evident, că luăm și decizia legată de locul unde vom dormi la noapte.

Coborâm în șaua Curmăturii unde găsim vechea săgeată care indică drumul direct pe sub ”Locomotivă” spre traseul Lehmann și apoi cabană. Dar de ce am merge pe varianta scurtă? Hai să mai lungim fiindcă este liniște, chiar dacă e întuneric. Scurta potecă dintre cele două șei urcă, pentru început, pe niște poteci expuse, prin pădure. Îmi aduc aminte o parcurgere în sens invers (sau două) prin zăpadă mare, când am avut emoții la coborârea expusă prin zăpadă mare, peste rădăcini. Și alte și alte parcurgeri pe aici, pe zăpezi mai mari sau mai mici. Douăzeci și cinci de ani în Crai! Atât sărbătoresc în această tură, omagială pentru mine! Vă imaginați de câte ori am ajuns aici, Curmătura fiind cea mai accesibilă cabană din Crai, indiferent de sezon!

Facem poză la stâlpul din Șaua Crăpăturii și apoi coborâm pe poteca în serrpentine ce ne duce la Curmătura. Dădusem telefon de la Ascuțit și ne așteaptă. Anunțasem că este posibil să venim pe întuneric ca să nu se alarmeze lumea. Puțin după 20.00-20.15 ajungem la cabană și ne luăm în primire locurile. Avem de ales într-o cameră cu 10 locuri și alegem ”separeul” de la etaj, pentru intimitate față de grupul de fete care dorm jos. Avem parte de o seară foarte faină într-una din cele mai frumoase cabane din România!