Tura de trecere dintre ani... Mihaela Bacea s-a ocupat de organizare. În total am fost 52 de suflete plus două pisici și un cățel (încă trei suflețele printre picioarele noastre) :D! Știu că a fost cel mai mare număr de participanți din toate turele ei de până acum. Și anticipez: la final de tură mi-a mărturisit că au fost prea mulți și că se va limita de acum încolo la 27-28! Unde mergem? La cabana Groapa Seacă, ocupată în totalitate de noi. Inclusiv sauna și ciubărul la care fiecare a adus sare sau delicatese, în special viticole :D! Cu mâncarea este auto-organizare, cu transportul la fel. Cu participarea la masa de Reveillon și cu artificiile este obligatoriu pentru toată lumea ;D!!! Cu turele din fiecare zi... fiecare își face propriul program, se poate lipi la ture deja planificate sau poate merge pe unde dorește. Ca urmare sub conducerea lui Radu au fost organizate două ture pe 30 și 31, cu plan de Parângul Mare (a ieșit de fapt Mija) și Capra (1927m) din Șureanu.
Parcă înainte de trecerea dintre ani ar trebui și puțină odihnă și poate pe unu' a lu' Ianuar ceva mișcare... Dar știu și de la alte ture de Rev că în ziua de 1 toată lumea este moale sau are chef de sporovăială/ciripeală sau ascultă concerte de Anul Nou. Tocmai când ar trebui ceva mișcare ca să compenseze caloriile adunate de Rev... Dar asta e optică proprie care știu că este abordată mai mult de ”obsedații” de mișcare, de respirat munte. Nu poți obliga pe nimeni să facă mișcare. Fiecare vede sau va vedea pe pielea lui ce înseamnă lipsa de activitate fizică (să nu credeți cumva că sunt eu aici lupul moralist fiindcă și eu am momente de comoditate - ca să nu îi zic lene - și resimt apoi ne-mișcarea sau kilogramele în plus!). Și mai mult, când înțelegi responsabilitățile pe care și le asumă fiecare (suntem câțiva cu atestat de ghid și știm ce înseamnă responsabilitatea grupului), parcă ești mai tolerant cu oamenii. Ceea ce ar fi de dorit să fie și invers. Excepție, desigur, fac oamenii care vizibil renunță la dorințele proprii pentru a le fi bine celorlalți <3!
În contextul descris eu și Laura vom participa la activitățile comune mai mult decât în alte ture. Ceea ce Miha remarcă și se bucură pentru noi! Dar la ture și la trezire ne organizăm separat (noi doi) fiindcă simt nevoia să fim mai mult împreună (uf, anticipez că va fi penultima dată când se va întâmpla asta!). Recunosc, îmi place atmosfera caldă din trupă și prefer să stau de o parte și să mă bucur de vioiciunea oamenilor. Nu sunt eu animatorul sau amatorul de petreceri dorit de ceilalți... Mai mult îmi place muzica vântului, fapt ce automat mă izolează de lumea veselă. Nu înseamnă că sunt indispus, ci doar doritor de liniște și de discuții de suflet, poate de un alt nivel.
Bine, hai să nu o mai lungesc cu cuvintele și să trecem la fapte!
Ziua 1 - 29.12.2023
După răsăritul din București, merg prin Ploiești de o iau pe Laura și apoi mergem pe A1 și Dealul Negru până la Vâlcea. Laura este cam îngrijorată fiindcă frânele îmi fac un zgomot urât și vrea să rezolve problema. Știe pe cineva în Vâlcea și îi recomandă un atelier bun. Face rost de telefon și vom merge acolo pentru a înlocui plăcuțele de frână. Cred că ne ia vreun ceas treaba și lucrarea este bună și destul de ieftină. Mulțumesc!
Cu plăcuțe mai bune acum este mai liniștită, cel puțin pentru zilele astea. Așa că prima vizită o facem într-un loc pe care mi-l doresc de mult timp: Muzeul Satului Vâlcean. Are un preț la bilete ridicol de mic: 6 lei! În școală ghidul ne prezintă ceva detalii și apoi ne lasă pe noi să explorăm ulițele satului cu case mai noi sau mai vechi, mai mari sau mai mici, cu biserică, cu fierărie, cu han, cu mori, cu stână, cu biserici (cea mai veche este de la 1655, cu fereastră din bășică de porc!). Sunt foarte multe detalii și mi-ar trebui o postare separată doar pentru explicații. Posibil să fie cu altă ocazie... mai mult de două ore cât ne-a durat acum vizita ”pe fugă”! Recunosc, aici mă simt în lumea mea de explorator. Este cumva ceea ce găsim scris sub o cruce din apropierea bisericii din deal: ”Orice act folcloric este un fapt de cultură și orice fapt de cultură presupune un schimb, este deci un act de comunicare (prof. Mihai Pop)”. De aceea din toată tura asta cam jumătate din poze sunt din acest muzeu întins pe 8 hectare, și la câmpie și la deal, așa cum este de altfel zona în care ne aflăm. Preiau descrierea de pe Wikipedia:
”Muzeul Satului Vâlcean este un muzeu etnografic în aer liber construit pe o suprafață de 8 hectare, deschis în anul 1974 în comuna Bujoreni, Vâlcea.
Înființat în 1969 și deschis publicului în 1974, muzeul se află la granița municipiului Râmnicu Vâlcea și comună. Pe o suprafață de 8 hectare, satul-muzeu (care cuprinde aproape 80 de construcții arhitecturale și în jur de 12000 de piese muzeistice) reconstituie imaginea funcțională a unei așezări rurale tradiționale, cu toate instituțiile sale social-culturale.
Alături de Cula Bujorenilor (numită și "cula cu scară exterioară", ctitorită în jur de 1810 de Preda Bujoreanu și inclusă în lista principalelor cule din Oltenia), Muzeul Satului Vâlcean mai cuprinde Hanul lui Bogdan (din 1889), școlile din Cacova (Stoenești) din secolul al XX-lea, Biserica de lemn (1785) în care încă se oficiază liturghii la marile sărbători, alte construcții religioase (cruci, troițe), case țărănești din județul Vâlcea mobilate și cu anexe gospodărești (cea mai veche casă având peste 200 de ani), precum și fântâni și porți specifice zonei.”
Sunt plin de bucurie că am reușit să văd muzeul mult dorit și ne pornim mai departe. Pare că de partea cealaltă ar fi alte dorințe (mai ”spre lume”) și nu reușim să comunicăm cum trebuie. Fiecare se bucură de locuri în felul lui!
Următorul ”pit-stop” este la frumoasa mănăstire Ostrov din mijlocul Dunării (singura insulă locuită de pe Olt/Alutus). Din istoric aflăm că ”prima atestare documentară se datorează unui hrisov din 26 aprilie 1500, emis de cancelaria domnitorului Radu cel Mare, în care se precizează că această mănăstire fiind <părăsită de la binecinstitorii, sfânt-răposații domni moșii și strămoșii noștri> avea nevoie să fie rezidită și întărită cu danii. [...] În înfățișarea sa actuală biserica mănăstirii este ctitoria recunoscută a Sfântului Voievod Neagoe Basarab și a Despinei Doamna, soția sa. [...] Pisania inițială s-a pierdut însă pisania actuală de deasupra ușii precizează doar numele ctitorilor și data încheierii lucrărilor la 1522.” Sunt multe informații interesante mai departe și vă invit să le citiți la fața locului. Interesantă spre final este operația de ridicare a insulei cu 6 metri în vederea operațiunilor de amenajare a Oltului!
Și de aici drumul direct pe valea Oltului, apoi la stânga pe valea Lotrului, urcarea spre Obârșia Lotrului și coborârea după pasul Groapa Seacă la cabana cu același nume. Doar din pas avem parte de zăpadă ceea ce face coborârea puțin mai lentă decât restul drumului. Miha și Mihu sunt deja acolo, ne fac cazarea și apoi ne odihnim spre seară când mai apar și alți colegi de tură/distracție. Una din distracțiile serii sunt ciubărul și sauna de care vom beneficia în fiecare seară!
Ziua 2 - 30.12.2023
Trupa mare pleacă spre vârful Mija prin zăpada necălcată. De fapt e poteca făcută până la refugiul Agățat și de acolo liber la săpat zăpada. Colegii noștri vor începe urcarea spre Mija chiar de pe drumul care urcă la amenajarea pârâului, de undeva cam de pe la mijlocul lui. Doar vreo 3 sau 4 colegi vor renunța la tura mare și vor merge la refugiu. Noi doi suntem ceva mai comozi (contează mai puțin unde suntem cât suntem împreună - hmmm!) și abia pe la 15.00 ne urnim la drum, doar la plimbare spre Agățat. Scopul nostru este să ieșim în aer curat, nu neapărat să ajungem până la refugiu. Dovadă că trecem de locul unde colegii noștri au început urcarea spre Mija, ne întâlnim cu colegii care coboară de la refugiu și după vreo oră de mers ieșim din potecă și ne bucurăm de zăpada mare și de clinchetul apei care curge undeva la stânga drumului (valea Jiețului). Ne întoarcem la cabană după ce se întunecă. Nu e bai sau grijă fiindcă Miha are încredere totală în mine când vine vorba de munte!
Urmează o seară cu voie bună și, așa cum se zice de multe ori (adaptat la loc) ”ce se întâmplă la Groapa Seacă rămâne la Groapa Seacă”.
Ziua 3 - 31.12.2023
Ziua trece liniștit, mai mult în cameră și cu pregătiri pentru masa de Rev, pregătiri la care contribuie fiecare, după puteri. E atmosferă faină care ne pregătește pentru anul ce vine. După altă sesiune de saună și de ciubăr și toate pregătirile de rigoare azi vor fi doar câteva poze de la artificiile din mijlocul parcării și apoi de la masa de după. Până undeva spre dimineață! De reținut tortul foarte fain și arta colegei noastre cofetară (cu curs de specializare!) de a împărți tortul în multe felii, ”de toate pentru toți” :D!
La mulți ani! Bye, bye 2023! Bun venit în 2024!
Ziua 4 - 01.01.2024
Chiar dacă ne trezim ceva mai târziu, cam cum s-a trezit toată lumea (hm, la un Rev acum câțiva ani eu chiar m-am dus solo la un punct unde am văzut răsăritul pe 1 ianuarie, chiar dacă era tot la o pensiune în sat), mâncăm ceva de dimineață și pe la 11.00 și ceva ne pornim la drum. Amândoi avem chef de mișcare chiar dacă nu este cea mai eficientă comunicare între noi. Sunt conștient că și unul și altul vrem timp în cuplu chiar dacă, recunosc, eu poate sunt un pic mai agasant și aș vrea cât mai mult timp în doi. Se pare că gândim ușor diferit și Laura are chef mai mult de socializare decât mine. Aseară, de exemplu, a vrut să danseze alături de alți doritori (muzică faină, dansantă) și eu am invitat-o să se ducă preferând să stau pe margine reflectând la diverse. Și la voia bună a celorlalți care mă umple și pe mine de bucurie. Dar nu puneți ursul să danseze! Poate dacă aș fi Baloo cu ”bare necessities” :D! Părea că s-a supărat pe mine că nu vreau să dansez cu ea. Dar e oare ok să pui pe cineva să facă ceva care nu îl face să se simtă bine? Important este că fiecare s-a simțit bine!
În fine, iertați paranteza. Ne pornim la drum pe ceea ce o parte din trupă făcuse ieri: vârful Capra din Șureanu. Este un traseu fain și banal, de revenire, după ”beție” :)! Mergem cu mașina până în pasul Groapa Seacă aflat la 1575m altitudine. Mai sunt ceva familii cu copii la joacă în zăpadă. Și nimeni din trupa noastră. Care a vrut, a mers ieri!
E 12.15 și ne pornim la deal spre nord pe un slab marcaj BA. Pârtia este bătătorită și mergem ca la plimbare. Avem un urcuș lejer pe un drum larg până la ieșirea din pădure. Urmele de pași ne duc tot în sus printre urme de smowmobile (bine că nu e nici unul care să tulbure liniștea!) la crucea omagială (100 de ani) dedicată eroilor locali căzuți pentru marea Unire a României Mari. Este o cruce foarte fain sculptată ce te îndeamnă la reflecție. Câteva minute și mai departe la deal, ușor la stânga și în urcare spre vârful Scovarda! E atât de multă liniște completată în armonie de Parângul de la sud și de coama faină a munților Șureanu la nord. Bine, doar ne imaginăm fiindcă nordul este acoperit de nori și ne lasă să privim doar spre sud spre spectacolul concentrațiilor de apă trecătoare de pe cer. Din când în când soarele se arată în toată frumusețea lui și ne luminează marile vârfuri de sub gigantul Parâng!
Cumva fără să ne dăm seama mergem spre vest, paralel cu linia generală a Carpaților (aici Căpățânii-Parâng) spre șaua de sub vârful Tomești (1870m). Șaua cred că are 50-70 de metri altitudine sub Scovarda noastră (nu ”scoverga”, mamăăă, ce bune ar fi acum niște scovergi!) și prin stânga unei stâne cu țarc urcă spre ținta noastră. Ceva poze și la deal până pe următorul platou care este de fapt vârful Capra (1970m). Fiind marcaje ne-vizibile (cel mai probabil sunt pe pietre acum acoperite de zăpadă!) nu ne dăm seama când BA face dreapta și ultimul nostru urcuș ar trebui să fie pe PG (cumva se vede culmea spre nord!). Și este un ușor urcuș de 100-150 de metri de nivel până la borna geodezică de pe vârf. Câtă muncă să faci astfel de borne pe zeci de vârfuri din țară... În mod sigur nu au dus materialele cu elicopterul, ci cu cârca! E un pic vânt și ne oprim vreo 50 de metri după vârf, lângă o cruce, pentru un ceai cald și ceva dulce.
Întoarcerea este pe același drum binecunoscut (chiar dacă avem și câteva momente de white-out) și în șaua dintre Tomești și Scoverda începe să ningă foarte fain, ușor viscolit. Avem și manifestăm amândoi bucuria copilului când vede ninsoarea după un an de lipsă. E atât de fain!
Mai departe trecem peste Scoverda și mai facem o ultimă pauză la cruce unde observăm o altă bornă geodezică. De aici este o formalitate până la mașina care ne aștepta cuminte, după un alt episod de ninsoare viscolită ceva mai jos de cruce.
În drum spre cazare facem o scurtă pauză la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Jieț. Este foarte frumoasă și prilej de mulțumire pentru tot ce am primit anul trecut și pentru minunata ninsoare de azi. Cum este versul: ”N-ai nevoie de foarte multe ca să fi fericit”!
Pe seară urmează o nouă sesiune de SPA și apoi ceva reflectare (pentru mine) în fața focului din șemineu în timp ce ceilalți se distrează alături.
Pe seară nu mai știu cine a venit cu propunerea de cântare la chitară pe holul dintre camere pentru a face liniște în sala de mese. Așa că, rămân la cântare după ce am stat o vreme cu Laura în cameră. Serile de chitară fac parte din atmosfera oamenilor de munte și sunt atât de plăcute și calde mai ales când sunt doi-trei oameni care vin fiecare cu repertoriul lor, foarte fain. Par melancolice, dar ”Luna amară” și ”Luna pătrată” mângâie sufletul (printre altele), mai ales dacă sunt cântate de voci suave :D! Cum altfel ar putea fi ultima seară din astfel de ture? ”Mai rămâi puțin, te rog, este cea din urmă seară/Efemeră ca un nor, vraja n-o lăsa să piară...”
Ziua 5 - 02.01.2024
Dimineață, așa cum ne cere etica nescrisă, facem cu toții curățenie să lăsăm totul așa cum se cuvine și, fiecare dintre noi pornim spre case alegându-ne traseul și obiectivele. Cum m-am obișnuit să nu primesc sugestii (de obicei mi se spune ”Mergem unde vrei tu”, acum mi se spune de mănăstirea Mălaia unde Laura mai fusese mai demult), trecem de Obârșia Lotrului și de stațiunea Transalpina-Voineasa și în curba de după ce se termină lacul ieșim la stânga din drumul asfaltat pe un drum de macadam care are pe el zone cu gheață. Este ok de mers, ceva mai încet, spre cabana Vidruța. După vreo 500 de metri e o intersecție unde întoarcem mașina (ca să fie pe poziția pregătită pentru plecare) și mai mergem pe jos tot așa 400-500 de metri până unde vedem că s-ar putea coborî spre lac. Fiindcă sub drum panta este destul de mare spre malul lacului Vidra, acum cu apele foarte scăzute. Intuim ceva potecă ce ne scoate la ”malul” pădurii. Așa fain clipocește lumina soarelui peste apă că parcă e o plăcere să te plimbi încolo și-ncoace și să te bucuri de căldura razelor zeului Ra!
Cu sufletul și privirea încărcată de cald ne întoarcem la drum și apoi înapoi la mașină. Drumul ne duce mai departe prin Curmătura Vidruței (hm, văd pe Google Maps ceva trasee de aici spre vârfurile Pietrile, Mogoș și Frătoșteanu?) și Voineasa până la drumul ce merge pe Latorița. Demult (tare demult!) am mers pe aici la cabana Petrimanu și puțin pe creasta Latoriței... Imediat după aceea este un drum aproape în ac de păr și în pantă care urcă spre mănăstirea Mălaia. Găsesc un loc de întors după intersecție și urcăm mai abrupt până la următorea curbă strânsă și apoi mai lejer până la curtea mănăstirii. Lăsăm mașina și pornim în vizita ”ecumenică”. Fiind la început de an e foarte liniște și parcă abia zărim o măicuță la micul magazin al bisericii. Din pisanie aflăm că biserica monumentală în formă de cruce bizantină a fost construită în 2012 și ctitori principali sunt controversatul ”frate” Vasile Frank Timiș și preotul Ioan Comăneci alături de munca multor echipe printre care și multe măicuțe de la mănăstirea Rimetea (idee pentru viitor!). Mănăstirea are hramurile ”Înălțarea sfintei cruci” și ”Sf. Ioan Rusul”. Chiar lângă biserică este ridicată o cruce înaltă, metalică în amintirea hramului. Hm, nu seamănă deloc cu imaginea cunoscută a Crucii cu Iisus răstignit... Mai sunt și alte detalii (culorile picturii, mai ales cele interioare sau faina linie de icoane din fața bisericii), dar vă las pe voi să le descoperiți că nu e de folos să vă dau totul mură-n gură!
Cu bucurie în suflet și mulțumire pentru locul descoperit pornim la drum spre un alt loc pe lângă care am trecut de multe ori și niciodată nu a fost de oprit fiindcă eram mereu în drum spre alte și alte ”ținte”. De la ieșirea din Brezoi facem stânga (nu dreapta cum ar fi ”clasic”), trecem prin Proieni și Călinești unde gândul îmi zboară la sălbăticia din zona Poienii Suliței și înainte de barajul Cornetu ne oprim la mănăstirea Cornet. Ca un fapt inedit citim pe site-ul oficial că ”Mănăstirea Cornet este unică în lume datorită faptului că pe sub ea trec zilnic mai multe trenuri. Fiecare trecere a trenului fiind resimțită în Biserică precum un cutremur de aproximativ 4-5 grade pe scara Richter.” De pe același site preiau și ceva date istorice.
”Mănăstirea Cornet este ctitorie a marelui vornic Mareș Băjescu, mare feudal și apropiat al Cantacuzinilor. Alegerea locului s-a făcut cu atenție căci, pe de o parte era apropiat de pământurile sale, pe de altă parte, datorită poziției era, la acea vreme, ferit din calea ochilor privitorilor, însă apropiat de granița cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal pentru ctitor și familia sa în vremurile de restriște ce aveau să vie.
Conform pisaniei originale, sculptată în piatră de Albești, arată ca dată a terminării lucrărilor 29 august 1666, în timpul domniei lui Radu Leon. Interesant este că cel ce realizează pisania este un anume popă Stan din Băjești, cel care semnează și pisania mănăstirii Aninoasa, 11 ani mai târziu, dar și textul unei cruci de piatră din Budeasa.
Încă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică, Mareș Băjescu, printr-un act datat 15 martie 1666, înzestrează schitul cu satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu (cumpărate cu nici o lună înainte de danie) precum și ocini în Pripoare, Titești, Ostrov.
În anul 1761, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse căpitan za Loviște pune să se refacă pictura altarului de către zugravii Mihai, Radu și Iordache așa cum rezultă dintr-o altă pisanie situată în colțul de sud-est al naosului.
Un alt moment important din istoria schitului în reprezintă incendiul din 1808 care distruge aproape complet biserica și chiliile, o perioadă de timp viața monahală fiind întreruptă. Abia în 1835 noul stareț Irinarh pune să se refacă clădirile și pictura murală.
În perioada 1864-1949 biserica este administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția ce patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.
În anul 1898, cu ocazia săpării tunelului pe sub zidurile de incintă ale mănăstirii, Direcția Căilor Ferate dărâmă o parte a vechiului zid de incintă și chiliile anexe, construindu-l pe cel actual. Din incinta originală astăzi mai pot fi admirate foișorul, turnul și zidurile de pe laturile de nord și est. [...]
În anul 1752, împreună cu alte mănăstiri și schituri, a devenit metoc al Mănăstirii Sfântul Pantelimon din București, urmând ca după anul 1832 să fie administrate de către Eforia Spitalelor Civile.
Un moment important în istoria mănăstirii a fost în anul 1979, când pe râul Olt se dorea a se realiza un proiect pentru construirea unui baraj, ceea ce ar fi însemnat demolarea mănăstirii. În cele din urmă s-a renunțat la acest proiect, construindu-se barajul la câteva sute de metri mai sus de mănăstire.
Din anul 2015, in pronaosul bisericii mănăstirii își au locașul mai multe sfinte moaște, printre care și cele ale Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul, Sfântului Mucenic Efrem Cel Nou, Sfântul Nectarie din Eghina, Sfântul Mare Mucenic Mina, Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Sfântul Sfințit Elefterie, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Ioan Gura de Aur, Sfântul Ierarh Mucenic Haralambie, Sfântul Mare Mucenic Eustatie Plachida, Sfânta Cuvioasă Sinclitichia, Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfântul Mare Mucenic Chiriachi, Sfântul Ierarh Chiril al Alexandriei, Sfântul Chiril Patriarhul Constantinopolului. [...]
În anul 2020, la inițiativa și îndemnul Înaltpreasfințitului Varsanufie Arhiepiscopul Râmnicului, s-a pictat o copie a Sfintei Icoane a Maicii Domnului Antifonitria, prin meșteșugul și iscusința pictorului Mihai Coman, pe cheltuiala familiei Valentin și Camelia Lorincz din București. Icoana a fost dusă în Muntele Athos unde a stat timp de 40 de zile lângă icoana originală, fiind sfințită. În anul 2022, la inițiativa familiei Valentin și Camelia Lorincz, tot pentru Icoana Maicii Domnului Antifonitria, s-a confecționat în Macedonia o frumoasă ferecătură din argint, lucrată în tehnica filigran, icoana fiind împodobită cu pietre semi-prețioase din zirconia, de către meșterul Jovan Petrovsky.”
Chiar dacă se află pe unul din cele mai circulate drumuri din țară (și la Cozia veche și chiar la Cozia se poate spune același lucru), mănăstirea Cornet este o oază de liniște și de încântare sufletească în mijlocul agitației prezentului. De altfel sunt multe mănăstiri sau schituri prin țara noastră care oferă astfel de liniște în haosul cotidian. O părere strict personală: haosul este construit de oameni ca o oglindă a haosului interior! Și o altă părere: ce unora pare a fi haos pentru alții este o dezordine ordonată!
Hai să schimbăm traseul față de cel clasic. De fapt l-am schimbat deja venind la mănăstirea Cornet! În loc să coborâm prin Râmnicu Vâlcea spre sud aleg/em varianta ocolită pe la nord de Cozia: Perișani, Sălătrucu, Păuleni, Cepari. Curtea de Argeș. Doar trecem pe lângă mănăstirea Ioan Iacob Hozevitul (de văzut cu altă ocazie) și ne oprim după Perișani la punctul unde se spune că Basarab ar fi purtat lupta de la Posada din 1330. Vis-a-vis este centrul de informare turistică unde este o hartă a Coziei (când oi ajunge oare de aici pe BR pe la vârful Omul spre cabana Cozia?) și două statui de daci ceva mai puțin estetice, cel puțin la chipuri. Dar interesante prin portul asemănător cu vechile straie oltenești simple! Nu știu de ce mă duc acum cu gândul la Muzeul Câmpiei Boianului/Neoliticului din Drăgănești Olt sau la straiele lui Amza din sketch-urile cu grai oltenesc...
Cu bucuria a încă un loc faimos vizitat pornim pe drumul descris. Dacă la ieșirea din Pripoare spre Poiana mai avem asfalt, curând se face drum de macadam la trecerea din județul Vâlcea în Argeș. Presupuneam că e drumul asfaltat complet și totuși este de așteptat ca la limitele de județ să lipsească asfaltul din cauza ”conflictelor” clasice între consiliile județene. Spre Sălătrucu deja avem iar asfalt și mergem ghidați de GPS până la Vâlcea. De la Posada la centrul cu multe pizzerii am făcut aproape două ore... Avem ceva foame în noi adunată (cel puțin pentru mine!) cu bucuria unui drum nou, indiferent de condiții!
Nu mai rețin exact pizzeria unde am mâncat, dar am fost impresionați de combinația mai puțin obișnuită: pizza cu cartofi prăjiți :D! Se duce repede în stomac fiindcă aveam foame mare înainte de a porni pe nocturnă spre casă (adică undeva pe la ora 20.30-21.00). Este cam inevitabil să faci astfel de drumuri pe timp de iarnă când se luminează târziu și se întunecă devreme!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu