Am de aflat ceva informații legate de castelul Peleș. Un grup cu care voi călători câteva zile, peste câteva săptămâni, dorește printre altele să viziteze și castelul ultra-cunoscut. Dacă asta se promovează... Poate e mai rău, poate e mai bine că se ”înghesuie” toți turiștii în câteva locuri fiindcă astfel rămân multe altele mai curate și mai ”protejate”. Știu, unul din drepturile fundamentale este dreptul la informație. Dar acum ține de individ ce informație caută și află și mai ales cum folosește acea informație. Fiindcă este mai ușor să afli și să distrugi mai apoi prin inconștiență și mult mai greu (și mai de folos) să ptotejezi informația și să o dai mai departe într-un mod cât mai curat și sănătos. Dar nu toată lumea e în stare să facă asta, chiar dacă totul este la îndemână sau mult mai ușor de aflat!
Una peste alta sunt binecuvântat să am mașină și să pot merge direct la sursă pentru a afla ce mă interesează. Așa că trec de semnul care indică paralela 45 și, puțin la nord de aceasta, mă opresc puțin la Biserica Pelerinului. Câți se opresc oare aici, fie și cinci minute, în drumul lor grăbit spre cine știe loc? Da, toată lumea are o țintă că nu mergi cu mașina doar așa ca să mergi și să consumi combustibil aiurea. Dar câteva minute de mulțumire avem toți timp... Numai Dumnezeu știe dacă sunt ultimele minute sau dacă te-ai oprit pentru a mulțumi Divinității sau doar Naturii pentru tot ce ai și tot ce simți! (ceva informații se găsesc mai ușor, în pisania bisericii)
Doar puțin mai în față, dincolo de un stufăriș, este o râpă ce ar merita nume de ”rezervație naturală”. Iarăși, treci de sute de ori pe DN1, în viteză, vezi râpa și îți zici că o dastă și-o dată te vei opri. Și de cele mai multe ori zici, o admiri și mergi mai departe. Recunosc, și eu am zis așa de multe ori și am mers mai departe, de cele mai multe ori fiindcă am simțit presiunea celor cu care eram: repede, repede, repede! Mno, e vremea acum pentru oprire. Și, cum spuneam, e tare plăcut că este un pic incomod să ajungi la râpă de parcă însăși Natura își face un zid de protecție ca să nu ajungă acolo toată lumea. E cald, iarba și stuful sunt lipicioase sau tăioase, se lipesc tot felul de scaieți de haine sau pe piele... Doar dacă poți trece peste toate astea incomode ai parte de frumusețe. Îmi găsesc drumul care mă duce la marginea râpei și o explorez atât cât îmi permite astfel încât să nu alunec sau cât urmele pașilor mei nu strică această mică minune a naturii, un monument de rezistență în fața ”năvalei” civilizației.
Întors la mașină plin de scaieți și de transpirație (orice mică minune naturală cere și un pic de sacrificiu!), mă schimb cu haine curate și îmi urmez drumul mai departe până la Sinaia. Las mașina într-o parcare mai jos de castel și prefer să urc pe jos pentru a afla informațiile dorite și pentru a respira un pic de aer de munte. Este cu totul altceva să ajungi la Peleș și să nu mai fii stresat că cineva din grupul tău se apropie de balustradă sau cine știe pe unde a zbughit-o sau cine știe de ce se sprijină...
Cu toate informațiile aflate mă întorc la București și spre seară, chiar dacă pare ceva artificial în mijlocul orașului (măcar e întuneric și nu se mai vede dezordinea din jur!) merg pentru câteva poze la Unirii, la fântânile care ”dansează” într-un amestec foarte fain de culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu