Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de ieșirea din februarie, de la plaja Gostinu de lângă Giurgiu. Uite aici un link pentru recitire... Și mai ales vă rog să recitiți ultimul paragraf care acum începe să se pună în aplicare :D.
Așadar, vineri, când se poate (fiindcă Laura are de lucru), pornim spre punctul zero al intrării Dunării în țară. Este vorba de borna numărul 1 de pe Dunăre aflată câțiva kilometri mai sus de Baziaș. Dar să o luăm pe rând!
Ziua 0 - vineri 10.06.2023
Cum mereu trebuie să găsesc eu ceva nou de văzut, acum se potrivește a fi un obiectiv turistic din... Scornicești. Știu, unele rude vor spune că nu am trecut pe la ei. Dar rog să înțeleagă că astfel de obiecetive apar ad-hoc, nu sunt calculate dinainte. Și plus că pe drum mai avem nevoie și de ceva pauze, nu mai suntem la vârsta la care să conducem sute bune de kilometri fără pauză. Deci primul obiectiv este...
Casa memorială ”Nicolae Ceaușescu”. Sunt multe momente când este închisă și acum, fiindcă este cineva în curte (o doamnă care îngrijește de curte) vom avea și ghid (15 lei de persoană, la final). Chiar dacă știam multe despre fostul dictator fiindcă am trăit câțiva ani pe vremea lui, acum suntem fascinați (cel puțin eu) de simplitatea (aparentă) din care a plecat (a se vedea poza bătrânească cu părinții lui, Alexandra și Andruță) și toate obiectele de prin casă. Îmi plac toate obiectele simple și uneori chiar mă întreb prin diverse case sau muzee bătrânești dacă chiar așa o fi fost viața lor și cum trebuie să se fi simțit zi de zi. Las pozele să vorbească. Sub mirosul teiului și a mâinii-Maicii-Domnului!
Urmează apoi drumul lung până la Herculane, o baie în bazinele de sub hotelul Roman și apoi somn în cort în campingul de la Dumbrava. Cu plata campării dimineață și apoi drum mai departe.
Ziua 1 - sâmbătă, 11.06.2022
Trecem podul peste Cerna și ne aflăm într-o mică dilemă: să mergem la Vânturătoarea sau la Fecioara Maria. Haide la a doua fiindcă nu a fost nici unul dintre noi. Pornim pe jos pe drumul pe care găsim multe fructe și flori și chiar și ceva faună târâtoare. Plus peisajul de canion atât de fain de aici!!! Urmăm drumul și, conform Google Maps ajungem la cascada foarte faină, adăpostită în pădure, cu două trepte și unghiuri faine de explorat. Ne vom întoarce apoi la mașină și mai departe spre alte obiective, văzute sau nu în trecut.
Băile Herculane - Plugova - Iablanița - Prigor. Și facem dreapta spre Eftimie Murgu spre complexul de mori de lemn, funcționale, de pe Rudăria. Întâi morile ”din țarină” și Vlăgioanea dinainte de a intra în localitate și apoi direct la Moara de la Tunel unde ne bucurăm de tehnică, de povestiri și de ceva produse locale. Mai vizităm și alte mori înainte de continuarea drumului.
Următorul obiectiv este, după un drum împădurit și cu serpentine, cascada Bigăr. E o curiozitate să vedem ce este aici. Din punct de vedere personal cascada este poate mai frumoasă acum, după desprinderea acelei părți de rocă. Și mai frumoase sunt amenajările din lemn, izbucul și peștera Bigăr afalte la capătul unei mini-poteci tematice. Pe care o parcurgem cu drag și interes pentru noutăți! În capătul accesibil al peșterii va trebui să așteptăm înainte de întoarcere pe câțiva turiști care înaintau ceva mai greu pe terenul ud din cauza încălțămintei mai puțin adecvate. Nu e bai, cât timp toată lumea e atentă unde calcă, Natura are răbdare cu toți. Și este pentru toți, atâta timp cât o respectăm!
Mai departe, în 40 de minute de mers pe ruta Bozovici - Oravița - Răcășdia - Naidăș - Socol ajungem la intrarea Dunării în țară. De la Naidăș mergem aproape de linia de graniță și chiar ne oprește o mașină a poliției de frontieră pentru controlul actelor mașinii. Pare aparent absurd, dar pentru ei este un simplu control de rutină. De fapt Dunărea intră în țara noastră din momentul în care se varsă Nera în ea (Nera este granița naturală de la Naidăș încoace). Aici și formează balta Nera care este rezervație naturală. Pauză de explorare și bucurie că suntem la ”kilometrul zero al Dunării de la noi”. Este de fapt borna numărul 1 RSR-D pe care e anul 1966. Aparent e un loc simplu și are semnificații mari pentru oricine se simte român!
De aici ne îndreptăm spre Baziaș, localitatea oficială unde intră Dunărea la noi în țară. Găsim interesantă mănăstirea sârbească ”Sf. Sava” (1225), chiar și așa închisă, și apusul pe Dunăre, prin ferestre printre crengile copacilor.
Trecem de Moldova Veche și după Coronini oprim pentru âteva poze către stânca Baba Caia cu cruce în vârf și cetatea Golubac/Golubăț de pe partea sârbă a Dunării.
Problema noastră principală acum este unde dormim. Căutăm un loc de cort fiindcă sunt puține accesibile și găsim campingul pentru pescari dinainte de Berzasca. Abia găsim pe întuneric drumul cu noroi pentru a ajunge la căsuțe. Este chiar pe malul Dunării și de fapt căsuțele sunt adăposturi cu trei pereți, două bănci mai late și o masă. Că doar la pescuit nu dormi prea mult! Dar pentru noi e suficient ca să putem dormi relaxați.
Ziua 2 - 12.06.2022
Uite ce peisaj avem dimineață! Și e așa liniște și puțină ceață care iese din fluviul mai cald decât aerul.
Mai oprim pentru câteva pauze înainte de pauza puțin mai mare din golful Dubova, pentru belvedere către Cazanele Dunării. De fapt golful este situat între Cazanele Mari și Cazanele Mici.
Urmează oprirea la Mraconia și Chipul lui Decebal. Avem ceva discuții fiindcă azi se putea vizita peștera Topolnița în partea accesibilă (ieri și azi, cu ghid). Dar, cum e ora destul de târzie și până ajungem acolo se duce tot ghidajul. Laura insistă și eu nu mai răspund la dorințele ei și mă îmbufnez. Ar vrea să și viziteze aici, să și ajungem să vizităm Topolnița. Întâi aici și eu renunț la ideea cu Topolnița. Dar e greu de înșeles. Whatever! Vizităm mănăstirea, faleza și capela comemorativă dedicată tuturor sfinților catacombelor. Îmi închipui ce era aici înainte de amenajările de acum...
O las pe Laura să conducă unde vrea ea. Evident că mergem la Topolnița cu o mare tensiune. Nu îmi place deloc starea și de aceea în parcarea de deasupra peșterii refuz să cobor cu Laura pe drumul ce merge spre Gura Prosacului. Ea se duce și eu mă voi plimba puțin pe aici. Cobor totuși pe drum deși nu am deloc drag. Cumva ne întâlnim în lunca-canion pe care Topolnița formează chei înainte de a intra în peșteră. Cu un copil care era cu caprele pe acolo mai povestesc și cobor printre pietre, ceva mai sus de intrarea în peșteră, a doua ca înălțime din țară după cea de la Cetățile Ponorului. Îmi place enorm că acel copil, în puritatea și maturitatea lui totodată, reușește să mă liniștească deși nu știe el ce e în sufletul meu. Mulțumesc aici chiar dacă nu știe ce bine a făcut!
Urcăm la mașină și revenim prin Malovăț la Drobeta Turnu-Severin la Dunăre. Este închis la muzeu și reușim cumva să coborâm la Dunăre la piciorul Podului lui Apolodor. Consider aici un punct important de pe Dunărea românească. Mai încolo îmi va încolți ideea unui alt punct important: portul din Drobeta Turnu Severin. Dar asta va fi punctul de plecare pentru un plan pentru 2023 (acum în desfășurare :D)!
Următorul punct de pe Dunăre este complexul energetic Porțile de Fier II. Este mai puțin cunoscut decât Porțile de Fier I pe unde merge drumul panoramic de pe malul Dunării. Pentru asta din Șimian mergem prin Hinova, Devesel (nu Deveselu!), Burila, Mică, Gogoșu (nu Gogoașa!) și Balta Verde. Și de aici trecem pe pod peste un braț al Dunării și apoi traversăm o insulă până la intrarea în complexul energetic. Evident nu avem acces acolo și în schimb putem merge la dreapta pe drumurile de piatră pentru câteva poze.
Revenim la DN 56 C și continuăm până în localitatea Maglavit. De aici un drum fain prin pădure ne duce la mănăstirea Maglavit. Interesant de citit că dacă am fi continuat pe drum ajungeam la o balastieră și la o plajă amenajată pe malul Dunării. Cu altă ocazie! Acum ne oprim la mănăstire fiindcă sunt câteva lucruri interesante de văzut.
Redau mai jos parte dintr-un articol din Historia:
”Grijulii permanent cu propriile interese legate de familie, de pământ şi de relaţia cu autorităţile, oamenii locului sunt concomitent de o naivitate copilărească, astfel că, în vremuri de restrişte, sunt gata să urmeze pe primul venit care le apare înzestrat cu aura de „mântuitor”: Averescu, Zelea Codreanu (dacă aveți timp și găsiți pe Netflix filmul ”Mesia”, este pe aceeași temă).
În paralel cu aceştia, mai apare un individ, cioban de meserie, sărac la minte şi ca stare materială, care le apare ţăranilor drept Alesul Tatălui ce poate comunica mulţimilor însetate de dreptate voinţa Creatorului. Este vorba de Petrache Gh. Lupu, născut, conform certificatului său de naştere, la 14 octombrie 1907, ora 10.00.
Şi dacă Averescu sau Zelea Codreanu se impun, din punct de vedere politic, pe fondul unei crize morale profunde a societăţii româneşti, cazul Petrache Lupu apare în contextul unei calamităţi naturale de proporţii, care declanşează la rândul său o profundă criză religioasă. Astfel, între 1930-1935, o secetă puternică reduce dramatic şeptelul locuitorilor din comuna Maglavit şi le pârjoleşte păşunile.
În aceste condiţii de secetă teribilă, unul dintre ciobanii comunali, Petrache Gh. Lupu, ar fi fost martor la o apariţie divină, trei vineri consecutiv, în zilele de 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935. Apariţia ar fi fost de forma unui moş care plutea pe deasupra pământului;moşul nu putea fi văzut decât de cioban, era impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmânt – încât nu i se vedeau decât degetele picioarelor şi chipul. El i-ar fi poruncit lui Petrache să le spună oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să le rupă muncile”.
O mireasmă mai îmbătătoare decât mirosul oricăror flori de câmp cunoscute se răspândea din acest personaj. Prima reacţie a ciobanului a fost frica, urmată de neîncredere;moşul, însă, a insistat pe lângă păstor să le vorbească oamenilor despre el şi ameninţările sale, astfel că, în prima duminică, Petrache Lupu a relatat faptul în faţa oamenilor prezenţi în biserică la slujbă, în prezenţa preotului paroh Nicolae Bobin; receptivitatea lor a fost de bun-augur pentru intenţiile reformatoare ale ciobanului insuflate de Tatăl Ceresc.
La punctul numit „La Buturugi” din afara satului, unde a avut loc prima apariţie, ciobanul a săpat o fântână alături de care a ridicat o cruce din lemn, pe care a notat numele său şi amintirea viziunii sale şi îndemnul ca oamenii „să închine, să pupe”. Ulterior, apa fântânii a fost considerată a fi făcătoare de minuni.
În scurtă vreme, vestea minunii de la Maglavit depăşeşte hotarele judeţului Dolj. Putem reface filmul evenimentelor cazului Maglavit în funcţie de relatările presei, Poliţiei, Siguranţei, martorilor oculari şi unor memorii de epocă; cazul a avut organul lui de presă, „Cuvântul Maglavitului”, care apare sub direcţia unui Comitet anonim, între 25 noiembrie 1935 şi 30 iunie 1936, moment în care apariţia sa încetează, din lipsă de fonduri, ecou (in)fidel al evenimentelor legate de fenomen la nivel local, naţional, şi chiar internaţional (de pildă, se citează cazul lui Nicolae Iorga, întrebat de câţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor, bolnavi, dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli;istoricul răspunde că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale, adică respectivii sunt nebuni să creadă în astfel de bazaconii).Calitatea slabă a hârtiei şi a tiparului, facsimilele primitive, indică fără putinţă de îndoială că pentru iniţiatori entuziasmul era mai mare decât fondurile avute la dispoziţie.
Director al ziarului, Aurel Voica, secretar de redacţie, Marin Ignat. În fondul BAR sunt numere din anii I şi II, lunile noiembrie şi decembrie 1935, februarie, martie, aprilie, mai şi iunie 1936. Ziarul se implică alături de alte ziare, mai mari, în cel mai mare caz de manipulare mediată din anii interbelici.
Neexistând pe atunci televiziune, iar la sate mai ales radioul fiind apanajul câtorva privilegiaţi, e uşor de înţeles că presa rămânea mijlocul cel mai răspândit de informare, astfel că, alături de înclinaţia ţăranilor spre superstiţie, ea a contribuit cel mai mult spre a face demne de crezare cazul Maglavit. Faţă de aceste relatări festiviste, o altfel de lumină e aruncată asupra cazului de memorialistică şi de rapoartele Poliţiei şi Siguranţei, care pun în lumină dedesubturile afacerii, alături de mărturii ale neurologului Gheorghe Marinescu, ale părintelui Stăniloae etc.
Fenomenul Maglavit poate fi periodizat după cum urmează: anii 1935-1938, în care acesta cunoaşte limita sa maximă de expansiune, până la proiectul de ridicare a unei biserici pe locul unde Petrache Lupu l-ar fi văzut pe Dumnezeu, din fondurile strânse de credincioşi, sub directa îndrumare a regelui Carol al II-lea; şi anii 1938-1942, în care interesul publicului, sub influenţa factorilor politici externi, se deplasează dinspre Maglavit spre faptele cu posibile urmări grave pentru noi din arena politică internaţională, iar astfel cazul cade de la o zi la alta în desuetudine.
Cazul Maglavit, ca orice fenomen de masă, are două nivele: cel vizibil, închinat, în exclusivitate, exacerbării liturgicului, pentru atragerea maselor;şi cel invizibil, de care, inevitabil, profită numai câţiva aleşi. Ca şi cazurile de la Lourdes sau Fatima, potenţialul său comercial trezeşte dorinţe de înavuţire;în mod direct sunt comercializate icoane, broşuri, cruciuliţe, cutiuţe cu tămâie, lumânări etc. de către diverşi comercianţi ambulanţi, în cantităţi industriale, dar nimeni nu ştie cuantumul sumelor astfel acumulate.
Sumedenie de troiţe se alătură crucii puse de către cioban la locul minunii, sunt ridicate numeroase altare, iar în faţa unuia dintre ele Lupu imită în parte gestul sacramental al preotului din timpul programului liturgic, dar nu e preot să se formalizeze, fiindcă el e Alesul; atinge oamenii veniţi să se vindece trupeşte, sufleteşte, sau numai să se roage, şi aceştia se simt vindecaţi.”
”Povestea construirii mănăstirii este legată de un cioban analfabet, surd și sarac lipit pământului - Petrache Lupu despre care se spune că în 1935, între Paște și Rusalii, lui Petrache i-a apărut în cale Dumnezeu cerându-i să propovăduiască dragostea față de credință. Astfel i-a redat auzul și vorba, viziunile și vindecările sale făcând din Maglavit un loc de pelerinaj.
Mănăstirea Maglavit a fost desființată de comuniști și reînființată, cu hramul Izvorul Tămăduirii, în 1990, an în care s-au continuat lucrările neterminate înainte de război.”
Vizităm curtea cu stejari și mănăstirea și e musai să ajungem și la salcia de la locul ”La buturugi”. Atmosfera este foarte faină, răcoroasă, după ploaie și foarte liniștită. Lângă biserică este mormântul lui Petrache Lupu despre care ați citit mai sus. Interesant este că apare imaginea lui printre ctitorii bisericii unde de obicei apar boieri sau regi sau lideri politici, în general oameni cu posibilități financiare.
Acum scriind, observ pe hartă că în apropiere este Băileștiul, localitatea în care s-a născut Amza Pellea, marele nostru ”oltean”. Acolo se găsește casa memorială pe care o vom vizita cu altă ocazie (și eu, și voi :D).
Revenim în drumul european și ne vom opri un pic la Calafat, în port. E unul din punctele în care se spuneau odată cotele Dunării. Și are cumva numele legat de istoria călăfătuirii vaselor în vederea navigației. Este faină ”sala de așteptare” a portului.
Iată ceva istorie a Calafatului:
”Prima atestare documentară păstrată, referitoare la Calafat, datează din 1424: Vama de la Calafat, care în secolele XV-XVI devine punctul de tranzit cel mai important pentru comerţul Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică. O altă atestare documentară datează din vremea lui Basarab cel Tânar–Ţepeluş (noiembrie 1477 – septembrie 1478). Acesta, la 3 aprilie 1480, întăreşte Tismanei, unde era stareţ Matei, vama de la Calafat cu târgul, ca şi alte vămi şi bălţi. Din 30 aprilie 1502 datează un alt hrisov, dat de Radu cel Mare (1495-1508), care întăreşte Tismanei, al cărei egumen era Ioanichie, „vama de la Calafat, ca să fie de ocină şi de ohabă şi să ia vama de la Calafat”. Tot din primii ani ai secolului al XVI-lea datează alte două hrisoave domneşti, prin care se întărea mănăstirii Tismana vama de la Calafat. La 26 iunie 1508, Mihnea I cel Rău întăreşte mănăstirii vama de la Calafat, care a fost a Tismanei încă de la bătrânii domni, iar la 1 mai 1510, din Târgovişte, Vlad cel Tânăr o dă ieromonarhului Ioanichie şi călugărilor de la Tismana. La 10 mai 1523, Vladislav al III-lea, dă poruncă mănăstirii Tismana „ca să fie volnici călugarii din Sfânta mănăstire Tismana să-şi ia vama de sare de la Vadul Vidinului de la valahi”, iar un an mai târziu, tot acesta, întărea egumenului Istratie şi călugărilor Tismanei „vama de la Calafat cu târgul şi balta Bistreţ cu vamă”, ca şi altele, „pentru că le-au fost vechi şi moşteniri de la bătrânii domni”. Asemenea acte de danie, sau mai exact de reîntărire a stăpânirii asupra vadului de la Calafat, au mai fost date de către Moise Vodă (12 mai 1529) şi Mircea Ciobanul (26 aprilie 1547), Petru cel Tânăr (17 aprilie 1568). Din cercetarea documentelor epocii, rezultă că în secolele XIV–XVII Calafatul constituia punctul terminus al unui drum comercial important, cunoscut şi sub numele de „Drumul sării”, poziţia lui geografică oferind condiţii optime pentru desfăşurarea unui activ comerţ de tranzit. De aici produsele excedentare ale Ţării Româneşti ajungeau în Peninsula Balcanică, până pe ţărmurile Adriaticii şi tot pe aici, mărfurile negustorilor turci şi greci pătrundeau în Muntenia şi mai departe, în Transilvania şi Ungaria. Prin vama de la Calafat se trimiteau în Imperiul Otoman mari cantităţi de cereale, vite, cai, oi, peşte, sare, vin, ceară, miere, cherestea. Prin acelaşi punct intrau în ţară obiecte de îmbrăcăminte şi podoaba, stafe orientale, covoare, mirodenii. Importanţa care se acorda Calafatului în secolele XVII–XVIII era determinată şi de faptul că, fiind aşezat în faţa Vidinului şi la răscruce de drumuri, prin el se scurgeau mărfurile ce veneau sau plecau din părţile de apus ale Bulgariei, Macedoniei, vestul Serbiei şi chiar de mai departe, ăn Ragusa şi Salmatia.
B. P. Hașdeu a fost primul istoric care a emis ipoteza originii genoveze a Calafatului medieval. La rândul său, A.D. Xenopol, îmbrăţişând ideea lui Haşdeu, a susţinut că genovezii „par să fi întemeiat porturile dunărene Giurgiu, aşa numit San Giorgio, patronul Genovei şi Calafatului, de la calafatare – a unge corabiile cu duhot”. Este, de altfel, perioada când traficului intens pe Dunăre i se adaugă negustorii genovezi, ca urmare a încheierii tratatului de la Nymphaion, dintre Genova şi Imperiul Bizantin, din 13 martie 1261. Originea genoveză este susţinută şi în alte lucrări mai vechi sau mai noi; amintim, între acestea, pe cea scrisă de C. Buchholtzer şi P. Rotaru, lucrarea „Pe firul Dunării. De la Baziaş la Marea Neagră”, „Dicţionarul geografic al judeţului Dolj”, „Dunărea. Privire istorică, economică şi politică”. În sfârşit, amintim lucrarea lui Al. Cebuc şi C. Mocanu, care pledând pentru aceeaşi ipoteză, susţin că genovezii, concurenţii veneţienilor, ajutaţi de moldoveni, împing comerţul lor pe Dunăre până la Calafat, servindu-se de diferite nave.
Alţi istorici susţin originea bizantină a toponimicului local. Aşa, de pildă, C.C. Giurescu, după ce menţionează existenţa Calafatului „înainte de Basarab întemeietorul”, deci sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, arată că denumirea de Calafat „redă exact grecescul Kalafatis, care îndeamnă cel ce smoleşte vasele”. În acest loc, presupune C.C. Giurescu, trebuie să fi fost o „escală, o schelă… unde se încărcau grânele Olteniei şi se călăfătuiau vasele”. Aceeaşi origine bizantină a numelui aşezării o susţine şi Nicolae Iorga, care afima ca denumirea de Calafat ar veni de la un nume grecesc de persoană, anume Kalafatis, nume foarte răspândit la Bizanţ. Tot pentru originea bizantină a toponimicului Calafat se pronunţă şi autorii unei lucrări de istoria bisericii române, care susţin că „pe Dunăre, bizantinii au dat denumirile greceşti localităţilor… Maglavit, Calafat, Corabia, Zimnicea etc.”
Legenda locală pledează pentru ideea că străvechea aşezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Potrivit unei legende, în secolul al XI-lea, mai precis prin anii 1040–1042, un oarecare Mihail Calafat, meşter în arta călăfătuirii, găsind pe aceste meleaguri o aşezare propice pentru executarea meseriei lui, ar fi înfinţat, pe malul Dunării, un atelier pentru repararea şi smolirea corăbiilor, fapt care a făcut ca navigatorii bizantini, iar apoi şi cei genovezi, atraşi de iscusinţa sa, să-şi aducă vasele pentru a fi reparate. Potrivit aceleiaşi legende, locul unic unde se efectua operaţiunea de călăfătuire era la debarcaderul de lânga această aşezare care, ulterior, a primit numele de Calafat.”
În parcul din apropierea portului găsim monumentul ”primului oștean romîn căzut în războiul romîno-ruso turc, 17 maiu 1877, Serg. Popescu Constantin”.
De aici mai departe pe drum se cam văd nori de furtună. Și vom trece prin câteva episoade în care am oprit pe dreapta fiindcă nu mai puteam înainta de rafale. Ne-a cam ajuns astăzi și găsim cazare în Bechet la hotelul ”Tată și Fii”.
Ziua 3 - luni, 13.06.2022
Mergem puțin în port înainte de a pleca mai departe. Că tot suntem în călătoria pe Dunăre :)!
Wikipedia ne spune astfel de informații, strict tehnice:
”Portul Bechet este unul dintre cele două porturi fluviale românești din județul Dolj. Este situat în orașul Bechet, pe malul stâng al Dunării, la kilometrul 679.
Portul dispune de cheiuri pereate în lungime de 600 ml și de o rampă de acostare a navelor fluviale de tip RO-RO, precum și de o platformă de îmbarcare a pieselor agabaritice. Are acces rutier la DN54A, DN55 și DN55A.
La Portul Bechet se afla un turn de electricitate nefolosit de 126,5 de metri înălțime, care a fost folosit cândva de linia electrică cu un singur circuit de 220 kV Isalnita-Kozloduy pentru traversarea Dunării.”
Uite și câteva informații despre orășelul de la Dunăre:
”Orașul Bechet este amintit de Bela al VI-lea în 1274, de Vlaicu I în 1364 printre pescarii. În timpul lui Mircea cel Bătrân a început exportul cu sare de la Ocnele Mari , prin Râmnicul Vâlcea, Caracal, Damian și Bechet. Înainte de anul 1444 când Iancu de Hunedoara staționează cu trupele militare, până în 2004 când a fost declarat pentru a 4 a oara oraș și pana în prezent, Bechetul atestă ca este situat pe un teritoriu unde s-au succedat populații înca din neolitic.”
Următoarea oprire este în Corabia, la cetatea dacică Sucidava (capitala sucilor). Intrarea în cetate și muzeu este gratuită și suntem super încântați de amenajări și de detaliile date din loc în loc de ghida de la muzeu. Uite ce ne spune Wikipedia:
”Sucidava (Sykibid după Procopius, Σucidava după Pârvan, în care Σ este pronunțat "ș"), vechea capitală a tribului dacic al sucilor, este situată în vatra orașului Corabia (județul Olt), pe teritoriul fostului sat Celeiu.
Pe terasa superioară a Dunării se văd încă zidurile de apărare cu opt turnuri complet dezvelite ale orașului roman târziu Sucidava (secolele IV-VI), care, împreună cu cartierul actual, acoperă o parte a orașului roman din secolele II-III, mai puțin cunoscut. Au mai fost identificate băile romane (thermae), o bazilică paleocreștină (secolele V-VI) și străzi pavate.
Cetatea se remarcă prin „fântâna secretă”, o capodoperă inginerească, menită să aprovizioneze cu apă așezarea în timpul asediilor.
Tot aici se găsește piciorul unui pod roman construit peste Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare. Inaugurat în 328, avea o lungime de peste 2.400 de metri, fiind considerat unul dintre cele mai lungi poduri ale Antichității. Podul lega Sucidava cu Oescus din Moesia) (azi în Bulgaria). Din păcate, podul lui Constantin cel Mare, menționat și de Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, a avut o existență scurtă.
Din punct de vedere arheologic, monedele descoperite la Sucidava atestă o prezență romană neîntreruptă de la Aurelian (270-275) la Teodosiu al II-lea (408-450). Dovezile arheologice descoperite demonstrează că, în anul 443 sau 447, orașul a fost devastat de atacul hunilor. Orașul a fost reconstruit de Iustin I în 518-527 ori de Iustinian I cel Mare în 527-565. În jurul anului 600 însă, bizantinii se pare că au părăsit orașul.”
După vizita cetății fain reamenajate, mergem la piciorul podului lui Constantin și apoi ne întoarcem să vizităm muzeul (astfel ghida poate însoți prin cetate și grupul venit după noi înainte de a intra toți în muzeu). Informații foarte multe și interesante!
Până să plecăm mai departe avem de văzut portul din Corabia. Deși micuț, e amenajat foarte fain prin ceva fonduri europene. E chiar surprinzător cum un port așa mic pare mai modernizat decât multe alte porturi de anvergură!
Punctul următor de interes sunt satul Islaz și vărsarea Oltului în Dunăre. Mai fusesem aici cu o lună înainte și știam obiectivele: plaja și pădurea de la Dunăre, biserica lui Popa Șapcă, monumentul revoluției de la 1848 și declarația de la Islaz: ”Proclamația de la Islaz este programul adoptat la 9 iunie 1848 de mișcarea revoluționară din Țara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii proclamației și să recunoască guvernul revoluționar provizoriu. Proclamația a fost citită în public de către Ion Heliade Rădulescu la 9 iunie/21 iunie 1848 în localitatea Islaz, județul Romanați (azi județul Teleorman), un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care nu era sub controlul direct al turcilor, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu, sau Calafat.”
Trecem Oltul și vom coborî iar la Dunăre unde și mâncăm la Briza Dunării cu privire spre plaja și marele fluviu. Aici apa e suficient de mică încât sunt câțiva localnici care fac baie!
Cu stomacul liniștit mai avem câteva obiective pe ziua de astăzi. Primul este cetatea Turnu/Turris aflată după lunca Dunării. Ajungem la ea pe un drum de piatră și avem surpriza ca ultimii vreo 700 de metri să fie blocați cu pietre. Așa că mergem pe jos, nu e asta piedică pentru noi. Cetatea este închisă (poarta!) și cumva găsim un intrând prin gard pentru a putea vizita cetatea refăcută.
Iată ce ne spune Wikipedia:
”Cetatea medievală Turnu (Nicopolis minor, Kule, Holavnic) se află în partea de sud a municipiului Turnu Măgurele la o distanță de 3 km de oraș și la 1 km de confluența râului Sâi cu Dunărea. Cetatea este atestată documentar din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1394) și a făcut parte din structura de cetăți ridicate de acesta pe linia Dunării pentru apărarea Țării Românești de amenințarea turcă. La sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în împrejurări încă neclare, intră sub ocupație otomană. Revine definitiv în posesia Țării Românești abia în anul 1829, când este arsă și dărâmată. Pentru scurte perioade de timp - în vremea domniilor lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazul - cetatea este recucerită și alipită Valahiei.
Cetatea este alcătuită dintr-un turn circular central (de la care cetatea își ia numele) cu un diametru de 17,4 m și care era acoperit cu șindrilă, iar mai apoi cu olane. Potrivit surselor istorice acesta avea rol de depozit și adăpostea muniția precum și diverse produse agricole. În jurul turnului central a fost construit un zid împrejmuitor cu o circumferință de 156 m și grosime de circa 1,5 m. În exteriorul acestuia a fost săpat un șant de apărare străjuit de o contraescarpă. Zidul și contraescarpa se unesc în partea de sud. Pe zidul de incintă au fost construite câteva bastioane ce ulterior au fost acoperite de reconstruirea zidului.
Întregul ansamblu a fost clădit într-o zonă mlăștinoasă în care pânza freatică este foarte aproape de cota terenului - ceea ce a făcut ca cetatea să se degradeze continuu și a îngreunat lucrările de consolidare și întreținere, iar mai apoi, pe cele de cercetare arheologică desfășurate în secolele XX-XXI.
Cetatea a reprezentat un însemnat punct vamal pe unde erau comercializate diferite materii prime, produse agricole și meșteșugărești. În Evul Mediu Turnu se afla pe traseul a două drumuri comerciale importante care veneau dinspre cetățile transilvane (Sibiu, Brașov, etc.), care treceau prin trecătorile Carpaților și urmau calea Dunării, spre cetatea Nicopole.”
Dacă vă interesează și partea de istorie și restaurare, găsiți informații la linkul de mai sus. Nu mai redau aici că și așa cred că v-am plictisit cu atâtea informații :D!
În apropiere este un loc extrem de interesant: mănăstirea Ioan Valahul. Din ce citisem pe internet erau doar ruine nelocuite și avem surpriza să găsim aici un călugăr, Justinian, plin de evlavie și bunătate. Și extrem de practic: ne povestește foarte multe detalii din lupta lui cu autoritățile și cu munca. Nu se plânge. Este foarte bucuros că și-a găsit menirea aici!
Găsesc ceva informații pe care vi le redau mai jos:
”Biserica datează din 1880, fiind parohia comunei Ciuperceni. Primăvara, Dunărea creștea și inunda gospodăriile așa că treptat satul a fost strămutat la doi kilometri distanță. În 1954 s-a construit și un dig pentru asta.”
”Se spune că Ciuperceni ar fi cea mai veche așezare de pe teritoriul actual al județului Teleorman. Cu însemnătate arheologică, spirituală și energetică, se regăsește la 1500 de metri de localitate, o biserică odată semeață, peste care timpul, imprevizibilul și indiferența și-au lăsat amprentele. Astăzi, biserica veche se află în plin proces de transformare într-o frumoasă mănăstire, sub grija și dragostea unui tânăr călugăr stareț blând și dedicat. "Omul sfințește locul" - vorba ce adevăr grăiește.”
”De 40 de ani, acest lăcaș din Ciuperceni, comună la câțiva kilometri de Turnu Măgurele, nu mai are acoperiș și se degradează pe zi ce trece. Într-o probă de credință netulburată, lângă fantoma bisericii și-a făcut chilie un stareț. El are nădejde că mânăstirea astăzi părăsită își va regăsi strălucirea și oamenii se vor întoarce în ea.” (sursă: ”Libertatea”)
Și de aici ne îndreptăm spre ultimul oraș pe care îl vom vizita acum. De fapt ne limităm la accesul la Dunăre! Este vorba de Zimnicea, cel mai sudic oraș din România.
”Orașul este situat în Lunca Dunării, iar în apropiere se află Balta Suhaia și Ostrovul Gâsca care au fost desemnate de Guvernul României arii protejate de interes național. Zimnicea are o populație de 14.058 de locuitori (2011),[2] fiind astfel al patrulea ca mărime din județ.
La vest de Zimnicea se află o cetate geto-dacică din secolul IV î. Hr., dar prima atestare documentară a orașului este din 1385 sub numele de „Dezimnikos”, de către pelerini creștini ce fuseseră la Ierusalim și au trecut Dunărea pe aici. În 1835 era al 12-le oraș ca mărime din Țara Românească și un important punct vamal și de comerț. Zimnicea a fost reședința județului Teleorman în anii 1837 și 1838 și în 1877.
În urma Cutremurului din 1977 autoritățile locale au raportat distrugerea a 80% din oraș, dar nicio victimă. După Revoluție aceste date au fost puse la îndoială și se spune că distrugerile au fost cauzate de excesul de zel al conducătorilor orașului din acea vreme, deși primarul de atunci, Sandu Dumitru, neagă.[5] Programul de reconstrucție a fost demarat din ordinul lui Ceaușescu și deși a durat trei ani în urma acestuia au rămas o mulțime de blocuri de locuințe nefinalizate.”
Mai multe despre cetatea Dezimnikos, Zimnidava, trecerile lui Țepeș sau Mihai Viteazul peste Dunăre pentru luptele cu Imperiul Otoman, migrațiile spre Alexandria, punctul de vamă, războiul de independență, gara orașului, trupele germane din primul război mondial, urmările cutremurului din 1977, geografia, datele privind cotele Dunării, situl arheologic ”Dealul Cetății”, alte obiective turistice, portul și alte detalii puteți citi pe Wikipedia. Clar, după câte informații sunt aici, e nevoie de o revenire în orașul cel mai sudic din România!
Și încheiem călătoria pe Dunăre cu cel mai sălbatic loc de până acum. Doar suntem pe fluviul aflat la sudul țării noastre. Este musai să ajungem în cel mai sudic punct românesc de pe malul Dunării! Teoretic este simplu: mergem pe drumul ce ajunge la bac și când acesta face dreapta, noi continuăm în față până unde se poate merge cu mașina. E un început de junglă. Lăsăm mașina și mergem cu grijă prin vegetația mare care acoperă multe plăci de beton. Atenție că pot fi găuri prin plăci! Cumva mergem spre sud-est prin pădurea deasă până la un dig de pământ, urcăm pe el și coborâm tot spre sud, trecem de el printr-o altă zonă inundabilă (se observă zone cu noroi uscat și vegetație de baltă) cu mulți țânțari și ieșim în final la malul Dunării. Doar că nu suntem fix în cel mai sudic punct! Așa că mergem în aceeași direcție cu Dunărea vreo 400-500 de metri și coborâm de pe faleza de pământ (vreo 3-4 metri înălțime!) pe mica plajă dintre sălcii aflată la coordonatele 43.623302, 25.392300. Sau 43° 37' 23.89", punctul cel mai sudic din România! Știu, m-am repetat de câteva ori. Asta fiindcă, deși aparent e ușor de ajuns, în realitate ultima parte este destul de grea datorită umidității și vegetației luxuriante. Mult mai greu de ajuns decât în cel mai estic punct al țării (în exteriorul digului de la Sulina) unde vom ajunge tot anul ăsta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu