Azi am de gând să văd un loc extrem de controversat: cariera Roșia Poieni și mai ales iazul de decantare de la valea Șesii. Știu că e tulburător, dar nu trebuie să ascundem realitatea, oricât de dură ar fi ea. Așa că merg cu mașina până în Lupșa și de aici peste Arieș urc în Pârâu-Cărbunari și Șasa.
Trec pe sub un pod și merg pe drumul cel mai din dreapta. Este un drum care ocolește întregul lac/iaz de decantare (DC99). Drumul merge pe curbă de nivel pe deasupra Șasei și când îmi arată Google Maps că mă apropii de biserica îngropată văd un drum la stânga, în jos. Drumul e blocat pentru mașină (foarte bine!), las mașina în afara drumului și cobor vreo 10 minute printr-o poiană largă. La malul iazului e un gard de mesteacăn și rămân blocat de peisaj. Știu că e foarte mult acid în nămolul din fața mea și parcă nu pot să scot nici un sunet. Mă mulțumesc să fac poze din diverse unghiuri, în principal către turla bisericii din Geamăna (se știe că biserica era pe un deal, în mijlocul satului și că aici nămolul are peste 100, dacă nu chiar 150 de metri adâncime!), dar și prin pătura de ceață către celelalte maluri împădurite. Las pozele să vorbească...
Mai departe mai fac o pauză scurtă la un loc panoramic spre un ponton și apoi mă voi opri mai mult în zona cu case din capătul din amonte al iazului.
Aproape că este fără cuvinte să vezi că oamenii au refuzat să plece de aici și își îngrijesc câte o mică grădină cu zarzavaturi sau au grijă de câte un animal. Mai departe, când intru în vorbă cu o bătrânică ce își mâna vacile, îmi spune că ”Unde să plec eu, maică, la vârsta mea? Apa mai crește, mai scade, ce să facem?”
Știu, culorile lacului sunt superbe! Dar când te gândești că acele ape nu permit vieții să se desfășoare normal... Deasupra iazului se vede ”zidul” exploatării de la Roșia Poieni și în capătul lacului se pot vedea culorile apei acide care continuu se varsă în iaz. Cariera este încă în exploatare...
Voi continua pe drumul ocolitor până la digul pe care îl ridică permanent angajații exploatării. Se mai vede din când în când turla bisericii scufundate.
Revin în Șasa pe sub dig și pe serpentine strânse. Ca să înțelegeți ce înseamnă ”strâns” vă spun că nu se poate lua una din curbe dintr-o singură mișcare cu mașina mică. Vă dați seama cum e când întorc aici mașini de mare tonaj!
Ajung pe drumul public dintre Roșia Montană și Roșia Poieni, las mașina la barieră și pe jos urc la punctul de observare de deasupra carierei. Chiar dacă are oarecum logică, mi se pare nedemn să ai aici steagurile României și al Uniunii Europene. Aici se distrug și una și alta, nu se face nimic pentru ele! Și până aici și aici peisajul este extraordinar din punct de vedere fotografic și vă las dovadă câteva poze.
Mă îndrept cu mașina spre Piatra Corbului și la cabana de sub Piatra Corbului. Câteva poze de primăvară după șocul de mai devreme înainte de a porni mai departe...
Opresc puțin la Piatra Despicată și urc la exploatare și la galeriile romane (închise pentru siguranță).
Fiindcă explorasem altă dată zona la picior, acum cobor în localitate și vreau să văd galeriile romane-muzeu. Din păcate s-a închis cu o jumătate de oră înainte să ajung eu și mă mulțumesc doar cu o poză la biserica Adormirea Maicii Domnului din centru localității.
În Câmpeni mă opresc și vizitez muzeul Avram Iancu din centru. Este mic și foarte fain organizat, doamna de acolo oferindu-mi toate explicațiile pe care le-am cerut.
O poză în piața centrală la statuia ecvestră a lui Avram Iancu, îmi salut bunii prieteni Ilie și Ileana și pornesc mai departe spre Poiana Horea. Cu alte obiective, bineînțeles :D!
Primul loc nou este mănăstirea Valea Bistrei. Pentru asta intru spre Valea Bistrii și fac stânga pe un drum înclinat după ce trec un pod destul de fragil. Chiar dacă e panta mare mă bucur tare de asfalt și aflu la mănăstire că ei se îngrijesc de drum și nimeni altcineva! Este mănăstire de maici foarte elegantă și cochetă. Piatra de temelie s-a pus în 1999 și biserica centrală de lemn este construită în stilul bisericilor vechi ortodoxe din Ardeal. Dacă până în 2012 era schit, în acel an devine mănăstire de călugărițe cu viață de obște și cu hramul Sfinților ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici. În 2018 mănăstirea a primit o icoană cu Sfinții Ierarhi zugrăvită cu prilejul solemn al canonizării lor în 1955.
M-au impresionat liniștea, roboțelul de tuns iarba, culorile vii, munca continuă a călugărițelor și bunăvoința părintelui care m-a invitat să beau un pahar de suc cu ei și să mănânc ceva înainte de a porni la drum. Un așa dar de a te face să te simți bine primit într-un loc binecuvântat!
Pornesc în sus pe Arieșul Mare și la barajul Mihoiești fac stânga spre Avram Iancu. Din păcate casa memorială este închisă și fac câteva poze doar pe exterior. Nici nu aveam de unde bănui că undeva mai în toamnă voi vizita casa-muzeu pe îndelete cu doi prieteni buni!
În apropiere sunt două obiective tare faine pe care nu le pot rata: Dealul cu melci și cascada Pișoaia! Primul este la asfalt și doar e suficient să tragi mașina pe dreapta și să explorezi vizual versantul cu fosile.
Pentru cascada Pișoaia trebuie să mergi 5 minute cu mașina până la o parcare și apoi 10-15 minute pe jos. Vă asigur că merită și nici nu este greu!
Încă este devreme (18.30) și mai am timp de ceva pauze. Prima va fi la biserica de lemn ”Sf. Trei Ierarhi” din Vidra de Jos/Goiești (1712). Iconostasul, pictura și candelabrul sunt data la 1790-1791. Aritectura simplă de lemn mă fascinează întotdeauna!
Tot coborând înapoi spre DN 75 văd pe dreapta niște panouri spre Cheile și izbucul văii Morii. Hai și acolo! În localitata Valea Morii un localnic îmi explică pe unde sunt cheile și cam cum arată. Îi spun că vreau să le văd. Nu sunt impresionante. În schimb insistă să merg și la izbucul din valea Morii. Îmi explică exact cum să ajung (nu sunt deloc indicatoare) și îi spun că voi merge la întoarcere. Merg în chei și înapoi, la intrearea în sat, mă întâlnesc cu el și mă întreabă dacă am fost la izbuc. Mai sunt câțiva turiști curioși și ne conduce pe toți pe poteca ce urcă la izbuc.
Fiecare merge cât de mult se simte în siguranță și eu voi ajunge până sus, la izbuc. Acesta se află într-o grotă cu ceva ferestre pe tavan. În mod normal locul de unde izvorăște este în fundul acestei grote, ceva mai jos de nivelul picioarelor. Acum e sec aici și apa iese ceva mai jos, de sub peretele de calcar. Locul e superb și mă bucur că este puțin cunoscut. Așa merită păstrat!
Sunt mai mult decât încântat de zi. Și mai ales revigorat după starea de tristețe dată de iazul de la valea Șesii!
Revin la Mihoiești, urc în Albac și fac dreapta pe TransUrsoaia care mă va duce în Poiana Horea. Pe drum sunt porți de lemn și mai multe izvoare foarte fain amenajate. Fiecare este un motiv de pauză și de poze! Urc prin frumosul sat Mătișești și apoi prin pasul Ursoaia cobor în lungul sat Poiana Horea. Acum știu bine cum să ajung la Ionuț și ne bucurăm tare mult de revedere! Mai povestim puțin și apoi mă retrag la somn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu