M-au adus drumurile în Roșiorii de Vede, câteva ore după miezul zilei. Și de ce aș sta degeaba când sunt atâtea locuri de văzut pe aici. Cum spunea tata despre anumiți munți că îi lasă ”pentru la bătrânețe” așa și eu spun că am timp să stau la bătrânețe :)! Am o după-amiază întreagă la dispoziție și am o țintă demult dorită (care de fapt face parte dintr-un proiect mai vechi, încă nerealizat): să ajung la vărsarea Oltului în Dunăre! Până acolo găsesc alte obiective, de interes local.
Primul este rezervația de bujori a Academiei din Stoicănești. Nu este nici o academie în Stoicănești! Doar asocierea în ordinea de mai sus ar putea duce la ideea asta! Din Radomirești trec prin Crăciunei și după valea Călmățului dispare asfaltul și voi mai merge puțin pe drum de piatră. Găsesc accesul cel mai potrivit spre locul căutat și la drum prin pădure. Voi găsi exact locul rezervației (vedeți și un panou informativ mai jos), dar încă nu au înflorit bujorii...
Următorul loc interesant este mănăstirea Plăviceni unde se ajunge din Plopii-Slăvitești pe un drum de pământ. Trebuie să trec prin multe bălți care îmi vor ”colora” mașina, chiar dacă merg cu viteză mică.
Iată câteva informații preluate de pe Wikipedia:
”Aflată astăzi într-o avansată stare de ruină, arhitectura inițială se relevă numai din resturile bisericii, ale zidurilor de incintă și turnului clopotniță, precum și din datele obținute în urma săpăturilor arheologice efectuate între anii 1995-2000. [...]
Frumoasa pisanie, păstrată intactă in situ, arată că lucrările de construcție au fost terminate în data de 2 mai 1648 pe moșiile și cu cheltuiala marelui vornic Dragomir Dobromirescul, fiul vestitului Dobromir, mare ban al Craiovei și a soției sale Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu voievodul Matei Basarab. Săpăturile arheologice indică faptul că lăcașul de cult ctitorit de Dragomir vornicul a fost ridicat peste o altă fundație de biserică probabil de lemn, cu absida altarului nedecroșată, aparținând veacului al XVI-lea. Într-unul din mormintele necropolei aparținând acestei prime faze, a fost găsită o monedă de argint, emisă de Maximilian al II-lea, împăratul romano-german, în anul 1573. [...]
În urma cutremurului din 1802 complexul este probabil dărâmat în întregime. Ulterior, în 1815 fresca este repictată și sunt executate câteva lucrări de refacere, însă este desființată ca manăstire căci, într-un act din 15 ianuarie 1820, apare ca biserică de mir metoh al bisericii Kretzulescu din București. [...]”
Despre legătura cu Mihai Viteazul aflăm detalii de aici:
”Călugării de la Mănăstirea Plăviceni susţin că au găsit în perimetrul lăcaşului de cult oseminte pe care le-au autentificat ulterior ca fiind ale lui Mihai Viteazul. Deşi oamenii de ştiinţă resping categoric „adevărul“ monahilor, sute de oameni vin deja în pelerinaj în localitatea din Teleorman. [...]
Stareţul mănăstirii, Teoctist Moldoveanu, şi călugării locului au fost primii care au lansat teoria misteriosului mormânt al voiedovodului Mihai Viteazul. Versiunea lor este că, în vara anului 2010, câţiva muncitori care lucrau la repararea lăcaşului ar fi dat foc unor surcele în curte. Când au încercat să stingă flăcările bătând cu lopeţile peste foc, pământul s-ar fi surpat. În acel loc a fost găsit un schelet uman fără cap. Din osemintele găsite, lipseau capul, claviculele şi coastele. Cum izvoarele istorice susţin că asasinii lui Mihai Viteazul au luat părţi din corp drept trofee, lipsa unor oase din schelet a reprezentat principalul argument de la care au plecat călugării în povestea mormântului ascuns al domnitorului.
„Certitudinea vine de la istoricii care au studiat lucrul acesta şi noi am găsit la istoricii din vremea lui Mihai Viteazul scrieri care atestă faptul că aceste oseminte coincid întru totul cu cele de la Câmpia Turzii. Noi am crezut iniţial că era o piviniţă. După ce am dat stratul de vegetaţie la o parte, am descoperit osemintele“, povesteşte stareţul Teoctist Moldoveanu.
Călugării susţin că, după descoperire, la faţa locului a fost adus un criminalist. „Un criminalist le-a inventariat şi filmat atunci, după descoperire. A săpat atunci mai mult în jos să vadă dacă se găsesc şi alte indicii. Nu s-au găsit. Indiciile sunt în izvoarele istorice, care spun că aşa aratau osemintele lui Mihai Viteazul de la Turda. Ruina mănăstirii a fost părăsită aproape 200 de ani şi poate de aia nu s-a găsit mai devreme trupul lui Mihai Viteazul“, mai susţine stareţul.”
În același link puteți citi și despre legenda mănăstirii, cu doamna Stanca, alunul în care s-a ascuns, alte păreri ale istoricilor, aducerea trupului fără cap al lui Mihai Viteazul și ceva detalii macabre despre trupul tăiat în bucăți, specifice violenței din legendele istorice. Că tot am zis asta, îmi aduc aminte de iamginea lui Mihai Viteazul de pe colecția copilăriei ”Povestiri istorice” de Dumitru Almaș și de cântecul ”Capul de la Torda”.
Iată câteva imagini de la mănăstirea în ruine.
De la un vechi prieten aflasem de faleza de loess și de canionul de la Lunca. Așa că imediat după intrarea în sat fac stânga și, când asfaltul continuă la drepta, continui înainte spre valea Sâiului. Pe partea cealaltă sunt falezele căutate și nu pot trece fiindcă podul este inundat de apă. Fac câteva poze unui măgăruș și proprietarul vine să fac pze și cu el, ca să apară la București cu măgarul și cu toate poveștile lui. Nu îl contrazic să îi spun că nu toți oamenii de la București se ocupă cu mediul sau cu problemele agrare pe care le au ei...
Ocolesc Turnu Măgurele și pe DN54 trec Oltul și prin Islaz ajung la gura Oltului, loc mult dorit. Este o mică plajă și câteva mașini sunt acolo, cu proprietarii la distracție. Pentru mine, ca nepot de oltean, marele râu are o însemnătate destul de mare. Statistic este al doilea râu ca lungime din țară (integral în țară, Dunărea fiind fluviu și doar în ultima parte în România) și are o poveste frumoasă alături de Mureș. La Izvorul Oltului fusesem într-o tură mai inedită în iunie 2020. Cumva planul despre care am spus la început este parcurgerea traseului Oltului de la izvor la vărsare. Într-un viitor, când va fi momentul!
În Islaz mă opresc la monumentul Revoluției de la 1848 care comemorează Proclamația de la Islaz. Câteva detalii de pe Wikipedia:
”Proclamația de la Islaz este programul adoptat la 9 iunie 1848 de mișcarea revoluționară din Țara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii proclamației și să recunoască guvernul revoluționar provizoriu.
Proclamația a fost citită în public de către Ion Heliade Rădulescu la 9 iunie/21 iunie 1848 în localitatea Islaz, județul Romanați (azi județul Teleorman), un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care nu era sub controlul direct al turcilor, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu, sau Calafat.
Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că atât comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera (căpitan Nicolae Pleșoianu) cât și șeful administrației erau de partea revoluționarilor. Bălcescu justifică alegerea Islazului astfel: „La Islaz, cum nici prin gând nu i-ar trece lui Vodă Bibescu, vornicului Vilar sau agăi Manu, așa ca să nu ne pună piedici”.
Proclamația de la Islaz a fost concepută ca act constituțional suprapunându-se, în bună măsură, Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789. Este considerată ca fiind prima constituție modernă a României.”
În spatele parcului în care se află monumentul găsim biserica unde a slujit Popa Șapcă, factor decisiv în evenimentele de la 1848. Mai fotografiez ceva monumente ale eroilor din Islaz (un sat de altfel foarte liniștit) înainte de a-mi lua niște napolitane de la magazinul Profi local, în drumul spre prietenii care mă găzduiesc diseară.
A doua zi este de fapt, pentru mine, drumul spre casă. Și primul loc pe care vreau să îl văd este rezervația de bujori din pădurea Troianul, aproape de Roșiorii de Vede. Evident că nici aici nu sunt înfloriți. Prima dată intru pe un drum aflat la marginea pădurii și apoi, ghidat de niște localnici veniți la grătar, continui pe DN65E până la mijlocul pădurii unde un drum forestier mă duce spre locul dorit. De fapt o rețea de drumuri pe care o dibui cu ajutorul Google Maps! Mă bucură tare verdeața pădurii, în așteptarea bujorilor, cel mai probabil peste 2-3 săptămâni.
Câteva poze la lanul de rapiță de peste drum (nah că am poze doar cu rapița, nu poze ÎN rapiță :D) și pornesc pe DC 41 (cu multe gropi) până în Peretu și apoi pe DN6/E70 prin Alexandria spre Drăgănești-Vlașca. Fac stânga și ajung repede la mănăstirea Pantocrator, nume cu rezonanță athonită. Pare ceva tare interesant pe internet!
Este o mănăstire nouă, de doar 10 ani, extrem de interesantă. Ceva detalii oficiale (sursă: site-ul crestinortodox.ro):
”Mănăstirea Pantocrator a fost construită pe locul fostului spital al comunei Drăgănești Vlașca, începând cu anul 2012. Construcția spitalului data din anul 1916, el fiind ridicat pentru veteranii de război. După aceea, pană în anul 1970, spitalul a fost folosit ca spital comunal. Apoi, a fost părăsit. Terenul acestuia, în întregime părăsit și plin de bălării, a fost obținut cu greu de la Primărie. Astăzi, locul a înflorit din toate punctele de vedere. [...]
Sfintele Moaște ale Sfintei Maria Magdalena (mâna) se păstrează în Mănăstirea Simonos Petras, din Sfântul Munte Athos. Când părinții Sebastian și Serafim s-au închinat și au sărutat mâna Sfintei, cei doi au simțit-o pe aceasta caldă. Părinții athoniți le-au povestit cum, după un incendiu ce a cuprins biserica în anul 1800, Sfintele Moaște au rămas neatinse de flăcări. Mai mult, într-o procesiune cu Moaștele Sfintei Maria Egipteanca, obștea a strâns toți banii necesari reparării bisericii.”
Când veți ajunge aici veți vedea, dincolo de detaliile religioase, câtă liniște și cât de multe aranjamente florale găsi aici. Toate dau o foarte faină liniște interioară. Recunosc, am luat pe ascuns câteva crenguțe de lavandă pentru aromă :D!
Continui pe același DN6 și ultima oprire este la Monumentul eroilor de la Valea Plopilor. A fost ridicat de societatea ”Cultul Eroilor” în amintirea luptelor de la Bălăria. Pozele spun mai multe informații. După 2-3 poze la rapița de peste drum continui direct spre casă, fără alte pauze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu