După o primă noapte odihnitoare la 2110 metri altitudine, intrăm în programul propriu-zis al turei. Vom parcurge muchia Sărății sau muchia Tunsului (vechea denumire a Negoiului). Serghei mai fusese și la ediția anterioară, știe pe unde au urcat în muchia Tunsului și acum stabilește cu Ovidiu o variantă ușor diferită (adică tot la nord de Strunga Ciobanului, doar că ceva mai la nord de varianta inițială, printr-un V format din viroage). De la corturi ne întoarcem în Căldarea Ciobanului pe marcajul CR și de aici vom pleca pe nemarcat. Nu e nevoie de echipament tehnic. Muchia e accesibilă și doar trebuie atenție în anumite puncte.
Traseul ales de Serghei ne duce în piciorul estic al vârfului La Podeiu, uneori pe brâne expuse cu smocuri de iarbă. Facem o scurtă pauză de regrupare și continuăm apoi pe piciorul amintit urcăm până pe vârful La Podeiu (2408m). Pauză de admirare a Negoiului, a Muchiei Fierăstrăului, a Șerbotei, a Custurii Sărății pe care doar ne-o imaginăm prin nori... Între timp Serghei verifică viabilitatea variantei pe care fuseseră la ediția anterioară. Și nu în ultimul rând admirăm muchia pe care vom continua spre nord.
Preiau descrierea de pe blogul clubului pentru partea înaltă din muchie: ”Urcăm toate vârfurile ce ne ies în cale pentru a parcurge cât mai matematic muchia. În afară de câteva porțiuni de semi-cățărare pe fața sudică a vf. Burianu Mare, nu întâmpinăm segmente tehnice. După vf. Burianu Mic (2306 m), culmea pierde în altitudine, ajungând la 1993 m în vf. Furca Tunsului, de unde se despart două picioare (cel al Sărății și Piscul Tunsului).”
De aici noi trebuie să facem cumva să coborâm în valea Laita. Jnepenii ne cam dau de furcă. Noroc că sunt niște afinari cu care vorbesc cei din față și ne dau indicații spre poteca ce coboară spre valea Laitei. De la ei aflăm de exemplu că fiecare culege cam 200 de kilograme pe zi!!! Și le coboară cu umărul până la mașina aflată undeva în vale, pe un forestier. Vă las aici trei poze ca dovadă a ”mării de afine” înainte de a coborî la vale.
Afinele și zmeura mai întârzie pe unii dintre noi :D... Regrupăm și urmăm spre nord o veche potecă ciobănească (merge spre o fostă stână) și pe curbă de nivel (cu ceva serpentine care ”taie” curba) ajungem la o văioagă cu vegetație foarte mare. Ovi preia conducerea și, în loc să coborâm pe dreapta văioagei, prin vegetație, facem stânga prin pădure și avem parte de o coborâre abruptă și cu multe serpentine care ne duce în zona plată a văii. Reumplem sticlele cu apă și apoi dă-i cu bălăureala până la un fost canton silvic. Pe aici ar trebui să fie o potecă pe care nu o vedem printre arbuștii mari. Așa că intrăm pe valea pietroasă a Laitei și urcăm pe ea până spre căldările finale. Să nu uităm că la punctul unde am ajuns în vale sunt 1100 metri altitudine. Deci avem aproximativ 1000 de metri de urcat până la corturi!
Pentru a ajunge la poteca marcată cu CR avem mai multe opțiuni. Cea mai vizibilă ar fi peste niște praguri umede. Neah, nu sună bine! Mai la dreapta este o vâlcea ce pare să ne ducă tot în sus, undeva cam pe la 45 de grade înclinație. Printre afine urcăm pe vâlcea și în partea superioară ieșim pe o vâlcea secundară la stânga. E și pe aici un pic umed și totuși accesibil! Ieșim pe o platformă de unde în sus și dreapta intuim curba de nivel pe care e poteca marcată. De aici fiecare urcă în ritmul lui la marcaj și mai departe la stânga spre corturi. Ultimii au ajuns pe întuneric, obosiți și întregi la trup și suflet! Poate a fost un pic grea ziua, dar e doar antrenamentul pentru ceea ce urmează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu