Povestea albă din muntele Diham 9-10.02.2013

Povestea albă din muntele Diham 9-10.02.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Adina Budica, Cezar Partheniu

Din toamna pusesem ochii pe o stână din Bucegi. E în afara traseelor marcate și pur și simplu m-a atras. Acum, chiar cu vreme cu ceață și frig, zăpadă multă și puțini doritori, m-am hotărât să merg să văd cum se doarme în stâna de pe piciorul sudic al muntelui Diham. Din cursul săptămânii îmi anunț colegii obișnuiți de tură unde vreau să dorm în we și îmi răspund la apel Ilinca și Adina. Așa că ne dăm ca punct de întâlnire obișnuit casele de bilete din Gara de Nord sâmbătă la ora 6.00.

Ziua 1 - 9.02.2013

În acest we s-a desfășurat editia a șaptea a Cupei Mondiale de Escaladă pe Gheață. Am participat ca voluntar CAR la cele două ediții anterioare fiindcă mi-a permis programul. Cum ediția din acest an s-a desfașurat joi, vineri și sâmbătă, nu am avut cum să ajut. Dar totuși nu puteam să trec prin Bușteni fără ca măcar să îmi salut colegii oganizatori. Așa că dupa ce ne lasă trenul în gară (9.30) urcăm până la pârtie la structura de viteză. Întâlnesc dragi prieteni și colegi, admirăm puțin evoluția de antrenament a băieților și puțin din proba de concurs și încerc să mai ajut și eu câte puțin așa în trecere.

E rece, fetele au înghețat, îmi salut colegii ocupați cu concursul și pornim la drum. Nu înainte de a vorbi cu Mircea Săndulescu sa îmi rezerve două cărți din următoarea carte din "Colecția verde" de la România Pitorească, o faină carte de amintiri ale lui Puiu Dimache din țările asiatice.

Coborâm până la barieră și de aici singurul scop e să ajungem la valea Cerbului. Găsesc o potecuță ce ne urcă până la drumul forestier pe care merge marcajul PG între Funpark-ul de langă Kalinderu spre valea Cerbului. Chiar înainte de drum e o zonă de câțiva metri cu gheață care îi dă ceva emoții Ilincăi.

Drumul forestier și pădurea sunt calm de liniștite și e o mare plăcere să mai citești câte o pagină din povestea albă a Bucegilor. În fiecare an e alta! Drumul pare să coboare spre case și tăiem pe o curbă de nivel prin pădure până deasupra Căminului Alpin. De aici pe poteca marcată coborâm până la drumul spre Gura Diham depășind insulițele albe temporare de pe micul pârâiaș ce termină poteca (11.40).

 

 

În 40 de minute de mers lejer ajungem la Gura Diham, stăm vreo 10-15 minute pentru odihnă, citesc ceva informații despre PN Bucegi de pe un nou panou și pornim la deal pe BR spre Poiana Izvoarelor. La 12.45 lăsăm în dreapta TA spre Șaua Baiului și Diham și continuăm spre Izvoare. Aveam pe GPS traseul construit cu oareșce aproximație (adică știam exact locația stânei fiindă mă așteptam să avem ceață și vizibilitate spre zero), urcăm puțin spre Izvoare și când GPS-ul ne indică spre dreapta, ieșim din potecă pe piciorul Dihamului și începem să urcăm panta de 40-45 de grade. Vreo 20 de minute urcăm susținut și apoi se mai liniștește panta.

Mereu trebuie să faci un pic de efort și să treci niște dificultăți ca să intri in atmosfera de poveste. Căci de-aici începe povestea albă! De unde puțini ajung! Culoarul alb şi îngheţat ne primeşte în cotloanele lui. Copacii cu crenguţe umplute de cristale de zăpadă se dau la o parte să ne lase să pătrundem printre ele. Parcă fiecare ramura şi val alb ne invită: "Poftiţi, poftiţi!" Mergem pe linia indicată de GPS şi de culme vreo 10 minute pentru a ieşi la lunga poiană a stânei.

 

 

Îi abia ora 14.00. Graba nu e că până la stână mai avem căteva sute de metri şi aici îi ţinta noastră de astăzi. Facem pauze repetate, înaintăm prin zăpada ce ne urcă până la genunchi, mai fac câte o poză, mai urcăm un pic, mai verific GPS-ul să ştiu că e direcţia bună... "Mai avem 150 de metri până la stână!" În 25 de minute ajungem la stână dorită. Ne bucurăm de locuri, găsim camera izolată bine, facem ceva curăţenie în hotelul nostru de 5 stele.

E devreme, ne apucăm de curăţat vatra de foc, găsim nişte lemne pe sub zăpadă, le sparg şi le punem la încălzit pe lângă, topim zăpadă ca să avem cu ce ne face de mâncare, pregătim tot ce avem de masă, ne încălzim un pic cu "apă" ardelenească, ne întindem la poveşti şi vine momentul când trebuie să ne retragem la somn. Să tot fie de ora 21.30-22.00! Sting focul cu câţiva pumni mari de zăpadă şi trecem în "dormitorul regal" unde ne pregătim sacii pentru somn. Eu sunt prima dată cu noul meu sac de iarnă Nahhany Salvamont şi îi testez calităţile. Îşi merită banii şi voi avea grijă de el să îl am cât mai mulţi ani în bune condiţii de funcţionare! Nu simt pic de frig în sac şi fetele vor trage ceva cu frigul peste noapte. Spre dimineaţă îmi spun că a fost destul de frig şi că nu au putut dormi foarte mult. Eu cu sacul nou şi cu somnul meu profund nu am simţit nimic!

Ziua 2 -10.02.2013

Pe la 7.30 pusesem telefonul să sune. Planul pentru astăzi nu e bine definit şi îl vom construi pe parcurs. Singura mea problemă (veche) e că îmi îngheţaseră bocancii. Erau de seara puşi în nişte pungi şi tot au fost atinşi de temperaturile nopţii. Poate ăsta să fie singurul of cu sacul cel nou: că nu am spaţiu să pun şi bocancii pe lângă mine. În sacul de trei anotimpuri am loc, dar iarna nu se pretează la acel sac! Ieşim din sacii călduroşi la -7...-8 grade (ceaiul lăsat aseară în cană îngheţase pe jumătate!), îmi mişc un pic bocancii, îi dezgheţ suficient cât sa pot băga picioarele în ei, mâncăm ce avem de dimineaţă, strângem totul şi facem curăţenie ca să fim bine primiţi şi altă dată. În timp ce verificam să nu mai rămână nimic în urma noastră, apar pe uşa stânei doi turişti: un buştenar cu o prietenă de-a lui. Ne spune că a făcut ceva revelioane aici şi că e tare faină stâna. Povestim un pic cât se odihnesc şi ei, aflăm ca au venit în plimbare dinspre şaua Baiului şi că vor coboră în Buşteni. Noi mai avem ceva de plimbat, ne mulţumim reciproc de întâlnire şi ei pleacă pe urmele pe care am venit noi ieri. Vorba vine urme că sunt acoperite 90% de zăpada căzută peste noapte! Mai verificăm încă o dată prin stână şi la 10.30 ieşim definitiv din adăpost şi pornim la drum în sus spre CA spre Poiana Izvoarelor.

Cam după 15 minute GPS-ul îmi arată că am ajuns la poteca marcată cu CA. O găsim în stânga după "nas" şi vom merge pe ea prin pădure şi poieni până deasupra cabanei Poiana Izvoarelor. Ne hotărâsem să mergem să o salutăm pe draga mama Oara. Câteodată marcajul mai dispare printre brazii ninşi şi îngheţaţi şi căutăm fiecare semn. Mie îmi e absolut ok pe oriunde că nu am cum să mă pierd aici acasă

La 11.40 ieşim în poiana ce urcă spre Curmătura Armăsarilor. E ceaţă şi urmăm traseul ce-mi e bine întipărit în minte. Stâlp după stâlp ajungem în Curmătură şi apoi pe aceeaşi direcţie coborâm spre pădure spre partea vestică a muntelui Diham. Cu câteva minute înainte de 12.00 intrăm în marcajul PR dintre Pichet şi Diham, cabana tinereţii mele. Din faţă vine un ditamai grupul ce mersese tot aşa să o salute pe mama Oara. Schimbăm două vorbe şi mai departe pe PR în 15 minute ieşim în lunga poiană a cabanei Diham. Pe lângă gardurile noilor cabane private (care nu ştiu cât de legale sunt construite aici, cert e că nu sunt în PN Bucegi) cobrâm la Diham unde vesela mama Oara este mereu la post (12.20). 

În cabană ne întâlnim cu amicii din Clubul Munţarilor Şpriţul şi cu alţi vechi prieteni, plănuiesc cu Costi (unul din ei) o tură în martie (nu va fi să fie din diverse motive) în Vânturariţa, mai stăm la poveşti de tot felul, mâncăm câte o ciorbiţă şi câteva ceaiuri de la mama Oara şi parcă nu ne mai vine să plecăm. Îmi plac nişte versuri afişate în holul de la intrare, versuri pe care nu le mai văzusem până acum.

"Te vei căţăra degeaba

Pe pereţi abrupţi şi stânci

Sufletu-ţi va fi mai rece

Dacă seara n-ai să cânţi

Vei uita ce-nseamnă munte

Dacă nu vei şti s-asculţi

Cânt de dor şi de iubire

Noaptea printre brazi cărunţi."

Cam pe la 13.20 salutăm locul drag şi pornim la drum. Vom merge pe TG pe valea Grecului spre Azuga. Urcăm până la PR, facem stânga pe TA, TG, TR, BA spre şaua Baiului şi după 20 de minute suntem lângă antenele din şa. Prin ceaţă recunosc fiecare pas de astă toamnă, mergem pe dreapta pe sub UM şi pe sub vârful Leuca Mică, trec eu mereu în faţă să sap poteca şi pe la 12.00 revenim în linia crestei după Leuca Mică la intrarea în pădure.

Iniţial mă gândisem să coborâm pe Coama Lungă, dar zăpada e prea mare şi apare posibilitatea de a nu mai ajungem la regio în timp util. Aşa că (cu scuze colegelor dacă am părut puţin autoritar în alegerea traseului) schimbăm direcţia şi coborâm pe valea Grecului. Ţinem marcajele TG, BA pe la limita pădurii pe versantul nordic al vârfului Grecului şi ieşim la 15.30 în şaua Grecului pe viscol. 

Ne lăsăm cu atenţie peste locul unde se face cornişă şi coborâm în catedrala pădurii pe partea dreaptă a văii.

La 15.55 ajungem în firul văii şi în 55 de minute cu lungi pauze parcurgem firul larg al văii Grecului până la vărsarea în Prahova. Nu avem de ce să ne grăbim fiindcă trenul este după o oră şi ceva! În câteva minute suntem în gara Azuga cu ceva foame "în glandă". Desfacem tot ce mai avem la noi, ne bucurăm împreună de merinde, ne luăm bilete şi la 15.23 trenuleţul nostru clasic porneşte spre Bucureşti. Povestim, trece timpul până în Periş unde se opreşte. Şi stă, şi stă, şi stă... După vreo 40 de minute naşul ne spune că s-au furat nişte cabluri de la stopurile de pe calea ferată şi acum dau drumul la trenuri pe rând. Ca la români! Mai stam pân'ce vine primul IR şi naşul anunţă în tot trenul nostru că "cine se grăbeşte poate să urce în trenul de la linia 2". Evident că instant s-a golit regio şi toşi ne-am inghesuit în IR de pe linia vecină. Cine nu vrea să ajungă mai repede acasă? Porneşte greu şi IR şi ne duce până la Bucureşti cu circa 20 de minute întârziere. Bine că am ajuns! În tren glumim unii cu alţii ca să mai treacă timpul!

Aşa de faine au fost aste două zile pe jos prin dragii Bucegi că parcă ar fi trecut un secol de când am plecat din Bucureşti! 

Pe curând până la următoarea poveste de iarnă!

Ceahlău - un colț de rai 2-3.02.2013

Ceahlău - un colț de rai 2-3.02.2013

Colegi de tură: Eva Veress, Anca Ardelean, Adela Cadar, Adriana Moca, Adriana Ioniță (Ari), Stelian Peștean (Ștelică), Ștefan Tamași (Stef), Titus Hen, Răzvan Samoilă, Rareș Pop, Cezar Partheniu

Abia întors din lungi peregrinări europene, nu mai rămăsesem cu prea multe resurse financiare. În schimb aveam un mare dor de munții noștri pe care săptămâna trecută i-am revăzut doar în trecere prin valea Prahovei. Și-mi era dor să o revăd și pe Ari... Și-mi era dor și de colegii de club... Marți Ștef vine cu o propunere pe grupul de discuții: să mergem în Ceahlău! Deocamdată sunt trei: Ștef, Adriana și Rareș care vor să meargă, se alătură Ștelică și pe rând toți cei pe care i-ați citit mai sus. Eu cred că am cel mai mult de mers (București-Bacău-Bicaz-Izvorul Muntelui). Distanța chiar contează puțin când e vorba să-ți vezi prietenii dragi! Caut variante de drum și cea mai buna opiune o găsesc cu Ari: merg cu microbuz DLS până în Bacău, stau câteva ore la Ari și împreună mergem cu trenul până în Bicaz. De aici Eva se oferă să ne ia cu mașina până la Izvorul Muntelui unde urmează să ne întâlnim cu toții.

Ziua 0 - 1.02.2013

Abia găsesc autogara DLS vineri pe seară la timp ca să mă urc în microbuz. Autogara e aproape de piața Matache și de o altă autogară bucureșteană. La 18.00 fără câteva minute ajung la autogară și la microbuz, șoferul mai așteaptă câteva minute, ne taie bilete și la drum! Urcase pe un scaun o tipă care plătise dus-întors pentru o altă prietenă care i s-a alăturat de la Obor. Le fac loc ca să poată vorbi in liniște ca fetele (să nu mai stea cu capul răsucit) și pe drum reușesc să mai ațipesc câte puțin. Pauză de drum de vreo jumătate de oră ne mai înviorează și în jurul orei anunțate (23.15) ajung în Bacău. Identificasem dinainte blocul unde stă Ari și pornesc pe jos pe bulevardul Unirii până în parcul Trandafirilor în fața statuii lui Ștefan. Conform regulilor heraldicii, calul lui Ștefan are un picior din față ridicat, semn că a murit datorită unei răni din lupta sau a fost ucis mișeleste. În fața statuii mă întâlnesc cu mereu vesela și zâmbareața Ari. Mergem acasă, mai stăm puțin la povești și cam în jurul orei 1.30 ne culcăm pentru vreo doua ore și ceva. E nevoie și de un pic de somn pentru ziua ce va urma!

Ziua 1 - 2.02.2013

Pe la 4.00 fără ceva ne trezim, mai facem ce mai facem prin casă, se face 4.10 și în 9 minute ne pleacă trenul. Ari sună la un taxi să vină lângă parc, ne urcăm în el și ajungem la gară cu două minute după plecarea trenului. Ce ne facem că e singurul tren? Hai cu taxiul mai departe până la prima gara la care putem prinde trenul. La Buhuși tocmai ce a trecut trenul pe lângă noi. Mai departe! Abia la Roznov ajungem cu 10 minute înaintea trenului. Adica jumătate din distanța de la Bacău la Bicaz cu taxiul! Cam pe la 5.15 ajungem în gară, casa de bilete deschide la 6.30 și ne urcam în tren. Mi s-a părut un program tare ciudat la casa de bilete: 6.30-10.30 si 14.30-18.30. Cu siguranță că programul e justificat de trenurile care opresc aici! În mod normal (și așa mi se pare ok) trebuia ca nașul să ne taxeze la prețul de la casa de bilete. Doar că nici măcar nu a mai intrat în compartimentul nostru. La 6.35 suntem în gara Bicaz. Cât a trecut de când am fost aici ultima dată... Îmi amintesc că acum 10 ani cam în aceeași perioadă am ajuns aici într-o gașcă de vreo 20 de prieteni și un coleg din Piatra Neamț aranjase să mergem cu un microbuz până la Izvorul Muntelui. Țineam minte alt peisaj la ieșirea din gară. În 2004 am mai fost pe aici în turul țării cu autostopul și știu că abia ce am ajuns aici undeva seara și am pus cortul pe marginea drumului. Eram doar eu cu Andrei Bergheș și abia așteptam să urcăm spre Toaca după vreo săptămână de aventuri prin nordul Moldovei. Acum suntem doar noi doi (eu și Ari) și trebuie să ghicim direcția. Nu e foarte greu fiindcă avem de mers în același sens în sus pe Bistrița până la intersecția cu Bicazul. Pornim de la gară spre vest, în câteva minute ne oprim pentru un suc la o benzinărie și apoi pe stânga recunosc locul unde am dormit cu cortul în 2004. Continuăm pe șoseaua principală, lăsăm în stânga drumul spre Cheile Bicazului și continuăm spre barajul Izvorul Muntelui. În jurul orei 7.00 vorbesc uc Eva și îmi spune că e în drum spre noi, ne întâlnim și tustrei ajungem la Izvorul Muntelui la cabană. Colegii care au venit cu Eva abia s-au trezit, mai moțăim și noi un pic și după ce se adună toata trupa (10.00), pornim pe BA pe Lutul Roșu spre Dochia.

După cum vedeți traseul educativ urcă pe Lutul Roșu și coboară pe Jgheabul cu Hotar. Panourile informative de pe parcursul traseului povestesc despre pădure și despre complexitatea ei și imediat fac legătura cu "Poveștile pădurii" din Buila. Mai dăm de gheață, mai urcăm pe zăpadă, mai facem câte o pauză de povestiri sau de cercetări pe hartă și la 12.40 ajungem la panoul care ne indică Polița cu crini. Pe aici Titus îi dusese în toamnă pe câțiva colegi de club printre care și Ștef (Titus nu e acum cu noi și va urca pe noapte mai târziu). Ari e obosită și ar vrea să mergem direct la cabană, eu îmi exprim pentru ea această dorință și cum majoritatea vrea să mergem pe Polițe, facem un ocoliș de circa o ora prin polițe. Pe placa de intrare in Polițe sunt menționate următoarele informații: altitudine 1447m, coordonate GPS N 46 57 726, E 25 57 858. Aparatul meu GPS îmi arată doar cu câteva miimi diferență! Coborâm prin pădure câteva zeci de metri pe unde știa Ștef că ar fi polițele, ne blocăm pe un picior de munte, ne întoarcem și facem la stânga (cum urcăm) pe o semi-potecă explorată de Ștelică. După câteva poieni pe curbă de nivel vedem în stânga pereții Ocolașului, în față cabana Dochia și puțin în dreapta Detunatele.

Revenim în poteca marcată, continuăm urcarea, mai facem câte o pauză mică pentru o poză și ajungem repede sub Detunate (1655m).

Urmăm poteca în stânga prin pădure, ieșim la marginea golului alpin sub capătul de sus al Cetățuii și de aici știu că mai avem 25-30 de minute până la cabană. Îmi aduc aminte ca acum 10 ani de aici am făcut vreo 40 de minute până la cabană fiindcă era zăpada extrem de mare. Chiar la ieșirea din pădure le spun colegilor cam cât am făcut atunci. Îmi pare rău acum că mi-am speriat colegii de tură cu timpul ăsta aşa de mare! Eu cu Ari rămânem un pic pe loc să punem buffurile pe faţă fiindcă bate ceva vânt de sus. Zăpada este lejeră şi urcăm fără probleme până la cabană (circa 16.00). Eva ne face o poză de grup (ea lipseşte din poză fiind autoarea ei!) şi intrăm în cabană. Primul pas pe care îl facem e să ne luăm în primire locurile în camera de 18 paturi. Ne schimbăm cu haine uscate şi coborâm în sala de mese. E ceva fum şi unora nu ne face plăcere, găsim o masă unde se simte mai puţin fumul, desfacem tot ce avem de mâncare şi întindem masa mare. Distracţia e animată de nişte "apă de Ardeal". După masă continuăm tot aici cu un joc Saboteur. Unii ştiam jocul, alţii învaţă acum! Cheful se întinde rapid în noapte şi după lăsarea întunericului. Pentru vreo oră Ari se duce să mai recupereze ceva din orele de nesomn. După ora 21.00 avem surpriza la care oarecum ne aşteptam: pe uşa cabanei intră Titus şi îl primim cu braţele deschise şi cu masa pusă. Acum îl cunosc şi eu în sfârşit deşi de pe net ne ştim de mult timp! Urcase cu maşina până mai sus de cabana Izvorul Muntelui şi de acolo pe jos. Pentru el poteca asta e ca şi acasă! Mănâncă şi el ceva şi se încălzeşte şi schimbăm jocul cu un whist la care participăm cu toţii. Nici nu simţim când ajungem la jocurile de 8 şi înapoi la cele de 1 cu cartea pe frunte! Fiecare are noroc aşa cum vin cărţile. Aproape de miezul nopţii ne retragem pe rând la somn. Trezirea e matinală pentru răsăritul de peste lacul Izvorul Muntelui.

Ziua 2 - 3.02.2013

Dimineaţă Titus e primul care iese din cabană la răsăritul soarelui (puţin înainte de ora 7.00). Ştelică e şi el harnic ca şi alţi câţiva colegi. Eu îs mai leneş şi abia la 7.30 ies în faţa cabanei. Văd de ce insistaseră colegii cu trezirea matinală! Ochii roşii ai răsăritului mi se arată şi mie şi vestesc o zi extraordinară. Ne aşteptăm să avem o vreme mai cu probleme şi de fapt va fi un vis "ca după sufletul omului".

Cum îmi e obiceiul (am fost blamat pentru asta în trecut), în câteva minute dispar fiindcă vreau să revăd un loc simplu și apropiat: schitul Dochia! Îi spun Adrianei (Ari) că vreau să mă duc un pic până la schit și vine cu mine. Coborâm spre schit admirând piramida vârfului Toaca, intrăm pentru câteva momente în schit pentru o clipă mai aproape de Dumnezeu. Și în schit și pe lângă el suntem ceva mai aproape de Absolut. Un enoriaș ne spune că slujba este în clădirea nouă și dacă vrem să păarticipăm și noi, să mergem acolo. Îi mulțumim și ne întoarcem la cabană unde unii colegi încă mai urmăreau soarele ridicându-se pe pânza albastră printre unduiri albicioase.

Mâncăm de dimineață, strângem bagajele, facem curățenie prin cameră și la 8.30 suntem în față cabanei pregatiți pentru poza de grup. Niște cuți se bagă și el în grup, ne "tragem în chip" și în câteva minute pornim la drum.

Urcăm în șaua de deasupra cabanei și mergem pe curbă de nivel pe deasupra schitului Dochia. Cine vrea poate să coboare până la schit. Valurile înghețate, jnepenii ascunși sub căciuli albe, soarele ce își face cu greu loc printre nori, cheful de mers și visele îndreptate spre toate zările pun stăpânire pe noi. La crucea de deasupra schitului facem o scurtă pauză foto pentru un strop de credință și următoarea pauză mai mare e la Piatra Înlăcrimată.

Alte câteva valuri ne poarta pe CR până în capătul de sus al Jgheabului lui Vodă unde mai facem o pauză înainte de coborârea pe versantul stâng al jgheabului. Aici era o brână care ne putea da emoții dacă era ceva gheață. Pentru asta unii din noi au avut colțarii pregătiți. Nu a fost nevoie și am trecut ușurați de zona riscantă.

Destul de matinal (doar 9.30) pentru locurile astea! Suntem în șaua de deasupra Pălăriei (1743m) unde vine brâna Ocolașului Mare. Ce fain o fost pe aici altă dată! Lăsăm rucsacii și mergem până pe pintenul de deasupra Pălăriei. Titus face aici o lecție de geografie cu poienile spre care ne îndreptăm: Schitenilor, Stănile, Văratec, Maicilor. Spre nord se văd vag îndepărtații Rodnei, Rarăul și Giumalăul. Spre vest vedem abruptul Ocolașului Mare.

Revenim la rucsaci și cu ei în spate coborăm prin pădure pe BA până în șaua de sub Pălărie. Dacă mergi pe potecă e ok și nu te afunzi, dacă mergi pe lângă potecă intri până la mijloc în zăpadă. Testat :D! Titus ne arată punctul cel mai bun de unde se vede Pălăria, fiecare se duce să o admire (și nu e pălăria vreunei domnișoare elegante depe bulevard!) și continuăm apoi pe drumul forestier care ne duce până în poiana Schitenilor unde zăpada pare să își ia zborul spre alte meleaguri. Se încălzește din ce în ce mai mult și parcă simțim o adiere de grade pozitive. Ciugulim câte puțin și vom porni mai departe pe PR prin pădure spre poiana Văratec.

În spatele nostru ne păzește Turnul lui Budu și îl lăsăm liniștit. Noi mai avem de mers! Din poiana Văratec pleacă un marcaj CA spre comuna Tasca prin Neagra. Pe stânga Titus ne arată brânele prin care anul trecut condusese câțiva colegi de club (printre care și Ștef care a prins atâta drag de Olimpul Moldovei).

Trecem prin poiana Maicilor pe la 12.30 și primim din stânga marcajul CA (care vine dintre Clăile lui Miron pe care le-am ocolit ca să evitam niște culoare riscante) și noi intrăm pe mereu doritul marcaj BR. Se încălzește, începe să plouă mărunt și nu ne mai place. Deh, asta e vremea de toamnă și de primăvară! Mofturoasă! Fiecare coboară în ritmul lui, povestim de toate (de pasiuni, de ceea ce ne liniștește, de treburi de club, de viață, de filosofie) și ajungem la 13.20 la curbele drumului auto. Mașina lui Titus e ceva mai sus pe drum, coborâm cu toții la Izvorul Muntelui și Eva se oferă să îl ducă pe Titus până sus să își recupereze mașina. Super de treabă și săritoare! Până să facă ei "operațiunea Mașina", noi ne schimbăm cu haine uscate, intrăm în cabană, Ari îi arată și îi explică lui Ștelică modul de a-și pune corect fașa la genunchi (a făcut de curând un curs în acest sens), mâncăm câte o ciorbiță ceva și e momentul să pornim spre căși. Pentru ei totul e rezolvat că nu sunt mașinile pline. Pentru mine și Ari e mai complicat. Niciodată când ai prieteni dragi lângă tine! Luăm ce mai aveam prin mașina Evei, îmi dă calendarele MA atât de așteptate, ne salutăm și mulțumim reciproc pentru tură și pornim cu Titus până în Piatra Neamț. Îi mulțumim și lui tare pentru ajutor, în autogară nu găsim o mașină spre Bacău și vom merge cu trenul la 16.03 preț de o oră și jumătate. Aici suntem acasă (casa temporară a lui Ari), mergem cu taxiul întâi la autogara massaro și ni se răspunde cu acreală că nu sunt cursele anunțate pe internet (18.30) și că oricum nici la următoarea cursă nu sunt locuri. Ca urmare a acrelii și răspunsurilor seci și nesuferite, am făcut o reclamație la OPC Bacău și am avut surpriza pozitivă să primesc răspuns că s-a luat în considerație reclamația și că se lucrează pentru remedierea problemelor. Mergem să mâncăm ceva în oraș (asta fiindcă nu mai avem timp de gătit acasă), mai trecem câteva minute pe acasă și cu un taxi ajungem la gară la trenul IC ce mă va duce spre București în timp util pentru a prinde o mașină de noapte spre casă. În București e urât și plouă li gândul mi-a rămas tot spre frumosul Ceahlău? Oare când voi mai reveni?

One World Romania - editia a sasea

One World Romania - editia a sasea

Un festival de film documentar dedicat drepturilor omului desfasurat in perioada 11-17 martie in Bucuresti!

Tematica este foarte complexa, cifrele sunt impresionante. Le gasiti pe site-ul oficial al festivalului www.oneworld.ro. Aici nu fac o sinteza a filmelor fiindca nu sunt critic de film. Doar va povestesc despre experienta personala la acest festival.

Motto-ul festivalului "Pentru o karma mai buna!" deschide o lupta inedita asupra raului adunat in lume. Duritatea filmelor, revolta permanenta, tehnicile de manipulare a oamenilor, degradarea fiintei umane prin alinierea la standarde impuse de societate, tendinta de izolare a oamenilor cu dizabilitati sau dezavantajati in fata societatii, eforturile lor de a dovedi ca originea, probleme fizice sau psihice si depasirea barierelor, apartenenta la grupari sociale sunt cateva teme din documentarele vizionate. Holocaustul, crimele impotriva umanitatii sunt atrocitati care te fac sa regandesti lumea in care te afli.

La festivitatea de deschidere avem parte de o combinatie artistica de instrumente de percutie (tot felul de tobe de prin toata lumea) si de suflat (saxofon, fluier) a copiilor de la Centrul Comunitar pentru Educatie si Arta Activa "Rahova-Uranus". Sunt copii ale caror familii au fost date afara in strada cu doar cateva zile inainte. Problemele lor sunt mari, trebuie sa treaca peste simplitatea si inocenta copilariei si sa ia in piept maturitatea. Problemele copilariei, izolarea data de necunoasterea limbii, joaca si intelegerea intre copii sunt analizate putin in "Jurnalul meu irlandez" al regizorului Jon Bang Carlsen, regizor care ocupa un loc important in acest festival. Ii sunt dedicate patru seri de retrospectiva in care au fost filme realizate de el din 1981 pana in 2007. Carlsen a avut mai multe etape in viata regizorala si in el si in filme am observat simplitatea, corectitudinea, planeitatea si calmul nordic (Carlsen e danez de origine). A trait ceva ani in Irlanda, ceva ani in Statele Unite, ceva ani in Africa de Sud si in fiecare loc a surprins in filme oamenii locului cu problemele lor. Partial oamenii locului sunt surprinsi de Albert, tanarul de 20 de ani in scaun cu rotile (probleme locomotorii date de depasirea unei leucemii in copilarie) care pleaca cu prietena lui in jurul lumii cu doar 20 de euro in buzunar. Ei demonstreaza ca pot face multe concesii pentru a-si urma planul ambitios de a ajunge in cel mai indepartat punct al Pamantului fata de casa lui. Porneste din Barcelona si ajunge dupa opt luni de incidente, bucurii, dorinta si hotararea de a-si duce drumul pana la capat pana la un far din Noua Zeelanda ("Ce mica e lumea"). Aceeasi lume mica este analizata din alte aspecte in alte documentare. "La scara umana" analizeaza influentele (in mare parte negative) pe care le are industrializarea si dezvoltarea oraselor asupra personalitatii. In mare parte orasul izoleaza oamenii, le blocheaza caile de comunicare personala (tehnologia are de multe ori efecte grave asupra individului). Televiziunea, radioul, presa, media in general este puternic controlata si elibereaza doar ceea ce se vrea a sti. Manipularea prin necunoastere, prin sugestie este unul din cele mai mari instrumente de control actuale ("Noii caini de paza"). Filmele, agresivitatea, jocurile sunt brate perfide ale Hydrei care acapareaza si atrag asemanator ochilor sarpelui Ka. In tot acest joc al recrearii realitatii, oamenii au incercat si incearca mereu sa se afirme. In "Hotelul starurilor" (1981) este un amestec disperat al actorilor ajunsi la Hollywood care incearca sa se afirme. Fiecare are ciudateniile si revoltele lui personale. Fiecare isi duce propria lupta pentru afirmare. Unii se multumesc doar cu ce au si nu cauta sa lupte pentru mai mult. Sunt impacati cu sine si isi duc singuri povara vietii. Traiesc karma construita de ei sau de altii si se compatimesc in ceea ce experimenteaza. Femeile ajunse la varsta a treia nu isi mai pun problema casatoriei ("Inainte de sosirea oaspetilor", Carlsen 1986), altii cauta cu tot dinadinsul sa isi gaseasca perechea ("Acum ori niciodata", Carlsen, 1996) si pentru asta reconstruiesc partial realitatea ("Cum sa reinventezi realitatea", Carlsen, 1996). Jon reuseste sa patrunda in sufletul oamenilor ("Acum ori niciodata", irlandezi sau "Dependenti de singuratate", sud-africani) si sa afle povestille lor traite deasupra problemelor minore ale vietii. Ca tot ne aflam in etapa africana din viata regizorala a danezului Carlsen, povestile independente a doi supravietuitori ai masacrului de la Auschwitz aduc in prim-plan teroarea si suferinta evreilor sub dominatia nazista. Femeia trecuta prin focul nazist povesteste acum cu seninatate si puritate despre sentimentele si frica din trenurile mortii, din lagarele de concentrare si din camerele de gazare. Parca experientele ei au fost candva in alta lume, ingerul (femeia) care a salvat-o de la gazare ii ramane pe viata intiparit in minte. Si-a sters numarul prin care era identificata la Auschwitz (chiar, ati realizat ca toti suntem de fapt categorisiti ca niste numere si ca nu ni se da insemnatate ca indivizi cand de fapt fiecare conteaza prin experienta si karma duse cu sine?), dar amintirile nu pot disparea. In interviul luat de Jon, femeia acum senina, ii subliniaza sa nu faca niciodata comparatie intre teroarea nazista si luptele depuse de albi in Africa de Sud inpotriva oamenilor de culoare. "Daca are pasaport, familie si pamant, omul de culoare e liber sa traiasca". Oamenii care au fost la un pas de moarte vad acum viata in cea mai pura forma si nu au nevoie de prea mult. Femeia solitara din "Dependenti de singuratate" (Carlsen, 1996) e fericita cu caii ei, e multumita de fiecare rasarit si fiecare apus de soare, proprietara unui magazin din Africa de Sud povesteste din amintiri despre ceea ce au avut de tras cand au venit in aceasta tara. Albert ("Ce mica e lumea") rade din tot sufletul dupa ce isi revine din criza care era sa il coste viata. Prietena lui este disperata, are momente cand isi da seama ca nu poate sa se ridice la nivelul si la hotararea lui Albert. Se intoarce in Spania si curand revine la Albert pentru a ajunge impreuna "la capatul lumii" (va amintiti de episodul astfel denumit in "Toate panzele sus!", ecranizare dupa Radu Tudoran?). Hotararea de a face posibilul si imposibilul impotriva sistemului corupt care vrea sa ne inghita este puternica si de neclintit in "Ai Wei Wei: fara regrete", artistul chinez protestatar din zilele noastre luptand chiar cu instrumentele sistemului pentru a dovedi ca exista voci care razbesc cand nimeni nu mai crede asa ceva. Are lucrari inedite si puternic sugestive (a reconstituit si mentine viu proiectul victimelor cutremurului din 2008 din regiunea Changdu pentru amintirea acelor peste 6000 de studenti disparuti datorita neglijentei in constructii a statului comunist chinez, a expus la Tate Modern lucrarea din cele 100 de milioane de seminte de floarea-soarelui prin care arata puterea multimilor anonime s.a.), sfideaza puterea comunista prin insasi actiuni simple care nu contrazic legea scrisa, ci doar legea guvernului chinez (o cina in fata unui restaurant sau o petitie la politie). Ai Wei Wei ar fi fost anihilat de guvernul chinez daca nu ar avea "in spate" sustinerea internationala (in momentul de fata are multe restrictii in tara sa de origine). Teroarea guvernului este prezenta si in cel mai dur film pe care l-am vazut la acest festival: "Actul de a ucide". Un film controversat ca si "Odessa" al lui Florin Iepan, film despre care voi vorbi ceva mai jos. Anwar Congo, liderul organizatiei paramilitare "Tineretul Pancasila" din Indonezia, a fost cel care a condus miscarea de eliminare "cat mai pasnica" a milioane de comunisti chinezi. Ca si supravietuitorii de la Auschwitz sau Slavinsky din Odessa, unicul supravietuitor al masacrului din octombrie 1941, Anwar vorbeste cu aparenta seninatate despre crimele odioase comise in 1965-1966 sub numele "Pancasila", al purificarii rasiale ("Puritatea: e mai buna decat toate", "Odessa", "Actul de a ucide"). Pare ca nu simte nimic, pare ca totul a fost in cu totul alta viata si totusi la reconstituirea crimelor de acum 40 de ani (gruparea "Tineretul Pancasila" exista si astazi), il cuprind remuscarile si pare sa isi dea seama de gravitatea faptelor. E karma care se intoarce acum si e dusa la indeplinire. Le arata nepotilor lui secvente "de cand bunicul e omorat", le specifica faptul ca e doar un film si totusi in sine realizeaza ca ceea ce a facut e gresit (ca e mai mult decat un film!). Acum timpul nu poate fi dat inapoi, faptele trebuie doar cunoscute asa cum au fost, nu cum se vrea a fi stiute. Durerea trecutului a trecut peste Slavinsky pe care Florin Iepan reuseste sa il aduca in Romania. Slavinsky este singurul supravietuitor al masacrului de la Odessa cand maresalul Antonescu a dat ordin sa fie ucisi 22500 de evrei pentru crimele asupra armatei romane. Cativa istorici prezenti in sala plina a studioul "Horia Bernea" al Noului Cinematograf al regizorului Roman de la Muzeul Taranului Roman au contrazis regizorul, au intrat in polemici cu atac la persoana, au cautat sa impuna un punct de vedere. Am auzit argumente din partea unor oameni documentati care ma fac sa cred ca masacrul de la Odessa reprezinta unul dintre cele mai negre momente din istoria moderna a statului roman. Singurul oficial care a recunoscut si si-a cerut scuze public pentru crimele facute de romani este Emil Constantinescu care, la randul lui, a refuzat sa vorbeasca cu Slavinsky. El e doar un exponent al intregii clase politice romanesti care, supusa conjuncturii europene si mondiale, refuza (nu intotdeauna cu convingere proprie) sa accepte trecutul. Este un documentar dur si controversat si probabil va crea multe discutii in viitor. Documentarul "Odessa" este in lucru su ca urmare nu poate fi gasit undeva pe internet. Dupa umila mea parere, Joshua Oppenheimer ("Actul de a ucide"), Florin Iepan  ("Odessa"), "Noii caini de paza" si "Ai Wei Wei: fara regrete" au multe in comun fiindca descopera si arata publicului realitatea demascand falsurile conducerii. Toate sunt ferestre spre ceea ce trebuie sa vedem de fapt si mai mult, sunt posibilitati de a accepta si a lucra la imbunatatirea karmei sociale. De lupta cu sine, de depasirea problemelor din trecut personale trebuie sa ne ocupam noi insine!

Vazand doar o parte din documentare, parerea mea este subiectiva si am cautat mai sus sa spun cat mai putin din ceea ce cred eu si mai mult din ceea ce am vazut in documentarele amintite. Cu siguranta fiecare are parerea lui, are dreptul sa o spuna si sa o sustina fiindca in fond fiecare isi construieste si isi duce bagajul mai departe. "One world" dezvolta si alte teme (sistemul de sanatate bolnav, vindecarea orasului si problemele adolescentei) surprinse doar colateral in documentarele amintite mai sus, teme pe care nu le dezvolt aici. Festivalul cauta sa mearga "impotriva curentului" actual plin de rautate si intoleranta fiindca doar asa, iesind din turma, putem sa aratam ca existam (si sa ne manifestam prin ceea ce suntem cu adevarat). Altfel ne pierdem in "gloata" si putem fi controlati mult mai usor (ati vazut si cunoasteti zeci si zeci de metode pentru asta)!

Inchei cu motto-ul festivalului: "One World: pentru o karma mai buna!" Sa fiti iubiti! :)