Cu ceva timp în urmă îmi luasem bilete pentru câteva zile în Irlanda. Știți cum e, planuri îți faci multe și la fața locului vezi că îți ies doar o parte și de obicei apar lucruri neprevăzute foarte faine. Așa cum în Albania am fost ”inspirat” de o legendă asemănătoare celei a Mănăstirii Argeșului, în Irlanda am vrut să ajung în biserica unde sunt statuia și istoria sfântului Valentin. Fiindcă desigur știm sau putem afla cu toții că nu e vorba doar de mii de inimi roșii și de declarații de imagine.
Așa că dau ceva informații pe scurt: avion Ryanair 24-29 aprilie, cazare Dawson Hostel, chiar în inima orașului. Nu mă afectează orele de zbor fiindcă nu am probleme cu transportul indiferent de oră: decolare București 22.30, decolare Dublin 6.45. Chiar din Dublin era plecarea inițială mai devreme și m-au anunțat despre întârzierea zborului! Știu foarte bine (documentat!) că am transport dinspre și spre oraș la orice oră. Și cu hostelul ce aș putea comenta? E adevărat că fiind printre cele mai ieftine, voi dormi în cameră cu 20 de paturi, cu oameni din toate categoriile, de la oameni de afaceri la turiști europeni relaxați și la refugiați care trăiesc din servicii prost plătite sau caută de muncă de pe o zi pe alta. Adică în acea cameră eu sunt cel care ies din linie, doar la plimbare! Hostelul este imens și are camere de diferite feluri, pentru toate gusturile. Bine, nici eu nu mă pot considera sfânt fiindcă, de ce să nu recunosc, după mult mers în fiecare zi oricât mă spăl, îmi aerisesc încălțămintea sau schimb șosetele, tot este un miros ușor neplăcut. Bine, uneori ascuns ca în Franța medievală și pre-modernă în spatele spray-urilor și parfumurilor!
Îmi încep ziua cu o cafea relaxantă aproape de casă, apoi îmi fac bagajul și la 18.30 plec cu trenul din Gara de Nord spre aeroport. Am bagaj mic și mă pot plimba pe oriunde prin aeroport până să trec de controlul pentru cursă. Chiar dacă eu nu fumez, spre apus stau în afara aeroportului printre fumători și pe lângă mine trec călători cu diferite povești. E tare fain să auzi și să observi ce mână pe fiecare la drumuri. În așteptare îmi acord dreptul la o fiță Ursus black și o plăcintă. Că tot suntem noi țara cu mulți urși... Spun fiță fiindcă este preț mare, ca de aeroport... În fine, când se deschide poarta de zbor trec de toate controalele și mă îndrept direct acolo. Ca și data trecută, este una din ultimele porți din aeroport, ca distanță de mers. Dar ce contează când e vorba de zbor și vacanță... Îmbarcarea și zbor spre Dublin, circa 3 ore (o poveste în câteva cuvinte: în autobuzul de la aeroport la avion doi români, plecați la muncă, vorbesc despree pescuit în nu-mai-știu care râu din zona Limmerick). Dar cum Irlanda este cu două ore în urma noastră (pe fusul orar Greenwich), undeva după mniezul nopții (da, așa am vrut să scriu!) sunt în Dublin Airport, chiar la primele coaste irlandeze. Asta după ce avionul trecuse vreo 50 de kilometri de aeroport și a făcut o buclă până să i se permită aterizarea!
Ies din aeroportul mediu ca mărime și găsesc peronul de unde iau autobuzul 41 spre oraș. Am de așteptat vreo 20 de minute, dar nu e bai. Așa fain mă simt în răcoarea nopții. Recunosc, ca și alți turiști care sunt pe aici, și eu abia aștept să ajung la hostel și la pat. Spun turiști fiindcă se vede foarte clar cine a venit în vizită și cine a venit acasă. Cei cu trollere sau cel mult cu rucsaci sunt în vizită, cei cu un bagaj mic se simt acasă (iertați dacă greșesc cu ceva, și localnici se pot întoarce cu trollere din diferite locuri). Eu mă definesc drept călător, nu turist, și din prima secundă (am doar un rucsăcel mic în care încape tot ce am nevoie, mai puțin mâncarea pe care o găsesc oriunde merg) mă simt acasă. Cu m spuneam și în București. Așa interesant este să fii observator ”prin lumea în care treci”. Nu ai timp să te plictisești.
Plătesc cash cei 2.60 euro (unii au card bus, alții plătesc cash - eu aleg metoda a doua și pun banii exacți într-o cutie metalică, se aude cum zornăie și totul este pe încredere, nimeni nu verifică; nu spun pentru a da idei de fentat, ci pentru a îndemna la corectitudine fiindcă știm că orice minciună este văzută de Dumnezeu și ”răsplătită” și în plus, fiind camere în autobuze, mai mult ca sigur se înregistrează fiecare călător și la final de tură dacă nu sunt banii exacți sub toate formele, șoferul va avea de plătit diferența; și de ce să facem asta pentru un om care muncește din greu?) și urmăresc traseul de la etajul autobuzului. Sunt autobuze cu etaj în stil britanic, cu circulat pe partea stângă. Hm, ce emoții am la curbe fiindcă am impresia că partea de sus se apleacă prea mult în lateral și de fapt șoferii știu foarte bine ce fac. Autobuzul merge pe M1 și apoi M50 spre oraș, cu multe și dese stații. Chiar dacă e noapte observ pe unde mergem și sincer am senzația că Dublin este ”vărul de la țară” al Londrei. Și spun în sens pozitiv fiindcă irlandezii se consideră și se simt mult mai liberi în atitudine decât britanicii care se auto-limitează la reguli și la un bun-simț fin și uneori exagerat (părere personală). Sunt cu toții frumoși ca oameni, să nu înțelegeți greșit. Chiar voi simți stilul britanic în multe locuri din Irlanda. Dar voi simți și mai multă deschidere decât în conservatorismul londonez. E adevărat că nu am fost în Wales sau mai ales în Scoția... Pe R132, apoi Parnell Square E și O'Connell Street Upper ajungem la monumentul The Spire și facem stânga pe Abbey Street Lower unde este și capătul liniei. S-ar părea că numele vine de la faina biserică gotică presbiteriană construită în 1869 și mai precis de la Abația St. Mary aflată ceva mai în amonte pe Abbey Street Upper, paralelă cu cheiul râului Liffey.
”Cunoscută anterior sub numele de Great Mary Street și Little Mary Street, Abbey Street își trage denumirea de la Abația Sfânta Maria (Saint Mary’s Abbey), ale cărei vaste domenii acopereau cea mai mare parte a zonei de nord-est a orașului. Cunoscută inițial drept Abbey Church și construită pentru a oferi o bază la Dublin comunității scoțiene, congregația a fost ulterior integrată în Biserica Presbiteriană din Irlanda, păstrând însă numele de Scots Church. Fosta biserică are dimensiuni modeste, dar se remarcă prin numeroasele și subtilele sale sculpturi în piatră, inspirate din forme naturale, fiind totodată singura clădire din Dublin proiectată de William Fogerty care s-a păstrat până astăzi. Împreună cu sala adiacentă, acest ansamblu rămâne în uz și constituie un punct de reper pitoresc în peisajul urban al acestei străzi importante.” (Sursă: www.buildingsofireland.ie).
De aici pun Google Maps să mă ghideze fiindcă aș fi absurd să nu recunosc că la 1.30 (3.30) a.m. sunt destul de obosit ca să mă orientez fără ”ghid”. Trec râul Liffey pe podul ce intră pe Tara Street (paralel cu Loopline Bridge), merg pe aceasta două intersecții și la a treia fac dreapta pe Townsend Street, la prima intersecție intru pe College Street (pe dreapta se vede multă ”viață” la Doyle's Bar!), ocolesc Trinity College pe dreapta, las pe dreapta Muzeul Whiskey-ului (tot mi-am propus să ajung și nu reușesc, poate altă dată!) și în loc să merg pe linia de tramvai care ajunge Pe Dawson Street (eeee, nu e bai!) merg tot înainte pe pietonala Grafton Street până în St. Stephen's Green. E vorba de stradă fiindcă aceasta ocolește fainul parc central pe care îl voi vizita în zilele următoare. Acum este închis. Dar pe pietonală observ ”veselia” și buna-dispoziție dată tinerilor de câteva pinturi de bere sau câteva pahare de whisky. E cam la fel ca în orice ”centru vechi”. Bine, am ceva experiențe care mă fac să evit alcoolul peste măsură, dar e plăcut să vezi că oamenii chiar se simt bine și sunt relaxați chiar dacă viața nu este deloc ușoară!
Stânga până la fântâna Lady Grattan și apoi iar stânga pe Dawson Street. Ajung repede la hostel și am un pic de furcă cu ușa fiindcă nu am idee cum să intru. Dacă aș ști că este deschisă mereu fiindcă este cineva permanent la recepție... Dar intru când deschide cineva ușa, după veselia care este pe stradă, de la barul 37 Dawson Street! Oamenii/tinerii petrec. E foarte fain. Să se bucure de viață fiecare cum vrea! (știu, vorbesc aici ca un bătrân, dar să știți că nu judec pe nimeni; am avut și eu perioada mea de distracții nocturne și mă bucur că tinerii trăiesc și se distrează foarte bine și în off-line, fără ochi tot timpul în telefon - nu neg utilitatea lui fiindu-mi bun coleg de călătorii, dar trăirile și senzațiile sunt dincolo de ecrane!). Primesc cardul de acces și mă orientez după săgeți spre cameră. Chiar mă voi amuza într-una din zilele următoare cu o tipă de la hostel care îmi spune cât de absurd i se pare ca cineva să întrebe de drumul spre cameră când indicațiile sunt mai mult decât clare. Dar nah, or fi clare când e un nivel zero sau decent de alcool în sânge... Noapte bună!
