Irlanda 24-29.04.2026, Z2

Ziceam de sfântul Valentin... Îl găsesc în biserica Whitefriar (Aungier Street, 52). Pentru asta, relaxat, ies din hostel la 10.45. Și, cum se cuvine ;), încep explorarea cu frumosul parc St. Stephen's Green aflat la doi pași de mine. Bine, mai mult o traversare fiindcă mai am motive de revenit aici. În parc simt multă relaxare la oameni și monumente care au multă istorie. Și ce îmi place la ei: fiecare casă, fiecare chioșc, fiecare loc are panouri cu explicații istorice detaliate. Ca și cum nu ai ieși doar în parc, ci ai vrea să te și documentezi despre Irlanda. Bine, grupurile care se relaxează pe iarbă probabil că au trecut prin toate explicațiile istorice. Dar asta cumva mă trimite cu gândul la Herăstrău și mai ales la parcurile britanice fain aranjate. Aici totul este la linie și cu altă ocazie vom afla și ceva povești despre întreținerea parcului.

Ies în colțul sud-vestic al parcului, la intersecția Harcourt St. (prescurtare de la ”street”) cu Cuffe St. Merg pe Cuffe St. și fac dreapta la a treia stradă. Întâi Redmond's Hill și apoi Aungier St., vesele și austere în același timp (lungul tramvai e o imagine a vieții în mișcare). Și tot merg până ce îmi arată Google Maps că am trecut de destinație. Deci înapoi, o identific destul de greu (de la stradă nu îți dai seama că este biserică, doar că scrie pe intrarea monumentală ”Whitefriar Street Church”) și sunt uimit de anul 1274 care e vede în lateralul intrării. Cum o fi arătat atunci zona? Intru și explorez biserica.

Doar menționez câteva detalii și apoi vă las pe voi să explorați prin poze și cu pasul, când veți ajunge pe aici. Din primul hol cu scena crucificării în mijloc găsim pe laterale multe detalii despre istoria locului. Mai multe găsim în capătul primului hol, cum facem dreapta. În stânga este magazinul de suveniruri, pe cine interesează. Urmează apoi intrarea propriu-zisă în biserică și nava imensă. De observat și alte detalii în afara statuilor Sfântului Albert de Sicilia, Fecioarei Maria din Dublin, Papei Pius X, Sfintei Tereza, Sfântului Iuda, Sfântului Valentin (preot și martir), Sfintei Anna, Sfântului Titus Brandsma, Sfântului Carlo Acutis, Sfântului Anton (de Padova), Fecioarei din Lourdes și alții. De remarcat cartonașul cu ”Don't quit” cu toate sfaturile simple și faine.

După ce îmi fac cumpărăturile la un Lidl (v-am zis că găsesc peste tot de mâncare, nu am de ce să îmi fac griji pentru asta mai ales că în Europa și mai ales în capitale sunt supermarketuri!) explorez un pic cartierul dintre Aungier St. Și St. Stephen's Green, cu o pauză puțin mai mare la biserica carmelitană Sf. Teresa. Este foarte faină, în formă de cruce și voi găsi o altă ieșire decât cea pe care am intrat. Să îmi fie iertat dacă pare că fac un pic ”mișto”, dar e ciudat să curgă ”apa sfântă” la robinet... Deși, dacă stăm să gândim altfel, în orașe unde râurile mari erau infecte (vorbim de sec. XVII-XIX), să găsești apă potabilă undeva chiar că este un lucru sfânt și o binecuvântare. 

La câteva străzi distanță este biserica Sf. Andrei/St. Andrew Church și pe lateralul ei este celebra stutuie a lui Molly Malone. Uite ce spune Google Search: 

”Molly Malone este protagonista fictivă a celebrei melodii populare irlandeze „Cockles and Mussels” (cunoscută și sub numele de „In Dublin's Fair City”). Cântecul relatează povestea tragică a unei frumoase vânzătoare de pește și fructe de mare care își desfășoară activitatea pe străzile Dublinului, înainte de a muri subit din cauza unei febre. 

Cântecul și istoria: Publicat pentru prima dată la Boston în 1876, cântecul a devenit imnul neoficial al Dublinului. Acesta o descrie pe Molly împingându-și căruciorul pe „străzi largi și înguste” și strigându-și marfa: „vii, vii, o!”. Deși se acceptă în general că Molly Malone este un personaj legendar, și nu o persoană istorică reală, unele legende sugerează că melodia ar fi putut fi inspirată, într-o oarecare măsură, de o vânzătoare ambulantă reală din secolul al XVII-lea sau de o celebră prostituată locală. 

Statuia și tradiția: În 1988, pentru a sărbători Mileniul Dublinului, Jeanne Rynhart a creat o statuie din bronz a lui Molly Malone, amplasată inițial pe Grafton Street. Ulterior, aceasta a fost mutată pe Suffolk Street, în fața Centrului de Informare Turistică din Dublin. Localnicii au poreclit cu afecțiune personajul – reprezentat cu un decolteu generos și împingând un cărucior – „Fata ușoară cu căruciorul” („The Tart with the Cart”). Atât turiștii, cât și localnicii au creat o tradiție populară de a atinge bustul statuii din bronz pentru a avea noroc.”

Este prea aglomerație pentru a respecta acum tradiția și îmi promit că voi găsi ocazia pentru asta la o oră mai liberă. Deși Dublin fiind un oraș turistic, este cam greu să găsești acel moment pe lumină...

Și tot aproape este și cartierul Temple Bar. Eu credeam, până să mă documentez, că Temple Bar este un simplu bar când de fapt este un complex foarte fain, plin de viață la aproape orice oră.

Hoinăresc un pic pe malurile (îmi aduc aminte fainul termen ”banks” pentru Tamisa) râului Liffey, pe podurile Grattan, Millenium și întoarcere pe podul romantic Ha' Penny înainte de a mă întoarce în Temple Bar, Merchants Arch. Cam hoinăresc pe cât mai multe străzi fiindcă vreau să îmi adun amintiri. Sunt cele mai faine comori pe care nu ți le poate lua nimeni!

Așa nimeresc pe Bedford Lane unde este expoziția grafică Glaskunstwerk/Icon Walk/Siúlóid Icon (citit shuul-oh-id conform indicațiilor fonetice). Este o faină expoziție cu principalele persoane irlandeze cunoscute în lume sau doar în Irlanda. Este adevărat că e o stradă mai lăturalnică pe care văd și negocieri sau injecții folosite ;), dar nu văd asta ca fiind o piedică pentru a vedea faina expoziție stradală. Care continuă și pe Price's Lane între Fleet St. și Aston Quay, de pe Liffey. Chiar îmi place ce văd și ies la malul râului unde mă opresc un pic și vorbesc cu Emil la telefon. Îi povestesc cam cum văd eu Dublin chiar din inima lui și că e foarte plăcut. Dar îmi încolțesc și ceva planuri de countryside ;)!

Hm, nu este nici ora 14.00 și teoretic am terminat ce am de văzut astăzi. Îmi vine o idee pe care, recunosc, o cercetasem de acasă: peninsula și dealul Howth! Pentru asta îmi fac drum spre gara Connolly/Chonghaile. Interesante și mai greu de pronunțat denumirile irlandeze! La 14.15 am tren de spre Howth/Binn Éadair de la peronul 6 (5 euro). Abia aștept să plec cu trenul ca să văd cum e o călătorie cu un tren local irlandez!

Interesantă experiența din gara Connolly. Mai întâi că îți iei bilet cu cardul de la automate de bilete și apoi că trebuie să validezi biletul prin turnichet ca să poți intra la peroane. Dacă acum mi se pare interesant, peste câteva zile la gara Heuston deja va fi floare la ureche. Dar acolo vor fi alte experiențe faine! Să revenim la Connolly. Trec de turnichete și ia de unde nu-i peronul 6. Sunt patru peroane în fața mea. Și celelalte? La peronul din stânga merg la toaletă și apoi după capătul lui niște trepte mă scot la stânga spre peroanele 5 și 6. Ideea e că pentru trenurile care vin la aceste două peroane Connolly este stație intermediară în timp ce la peroanele din capătul stației trenurile au capăt de linie. Bun! Merg la peronul 6 și anunță prin difuzoare că este ceva întârziere și că mai vine un alt tren la același peron înainte de trenul de Howth. De fapt se schimbă peroanele, nu știu din ce motiv. OK! Pe peron am senzația că merg cu trenul dintr-un orășel de provincie spre un sătuc din apropiere. Oamenii sunt simpli și se vede pe unii din ei că parcă ar fi venit la oraș doar pentru a rezolva câte ceva și abia așteaptă să se întoarcă acasă. Mai mult ca sigur că felul ăsta de a vedea lucrurile și oamenii mi se trage de la simplitatea bunicilor din partea mamei. Și îmi plac(e) tare fiindcă de multe ori în oamenii simpli întâlnesc mai multă omenie și bucurie de viață decât în artificialii de oraș. Nu spun că iese în evidență și partea elegantă a orașului, acolo unde este. 

Scriu în alt alineat despre un alt moment care mi se pare foarte semnificativ pentru irlandezi. O femeie se urcă în tren grăbită. Are cu ea vreo patru copii cărăra le dă tot felul de indicații (inclusiv le scrie numărul ei de telefon pe mâini ”in case you lose me”!). Treaba ei. Dar la un moment dat întreabă unde merge trenul și își dă seama că nu este trenul potrivit. There's no problem. We're getting off at the first station and back with the next train. We don't have to worry or hurry. Because we are IRISH! Bun și încântător exemplu pentru copii. În același timp și o mândrie pentru națiunea lor!!!

În fine! Trenul merge câteva stații prin suburbii și în vreo 40 de minute trece prin gara Sutton. Aparent nu are nici o semnificație, dar aici este punctul în care intrăm în peninsula Howth/Howth Head/Ceann Bhinn Éadair. Nu-i așa că e fain numele irlandez? Spun de gara asta fiindcă o voi vedea pe săgeți la un moment dat, eu fiind la jumătatea distanței între Sutton și Howth. Deși aparent nu se schimbă mare lucru și Howth e considerat cartier din Dublin, cam de aici simt că este o altă lume față de centrul orașului, mult mai relaxată și mai conectată la natură. Încă zece minute și sunt în gara Howth, la capăt de linie. Îmi plac denumirile irlandeze: B(h)inn Éadair (Vârful lui Éadair sau Edar, personaj mitologic antic, căpetenie locală). Howth vine de la cuvântul din norvegiana veche Hǫfuð sau Hoved, care înseamnă cap sau peninsulă (informație luată de pe internet). Verific trenurile de întoarcere în Dublin și ies din gară prin turnicheții care nu funcționează. Un angajat al căilor ferate îmi spune că poți trece oricând prin turnicheți. În zona gării sunt câteva baruri faine cu oameni bine-dispuși și veseli. Elegant, fără mizeria din alte gări. Aș putea merge prin sat spre ”ținta” mea, dar Google Maps îmi indică faina potecă asfaltată de peste drum. Deci... allons-y!

Pe acea potecă între 1901 și 1959 a circulat un tramvai... Ce faină este expusă istoria în câteva grafitti. Urc pe poteca ce merge prin spatele caselor pentru a ieși ceva mai sus, pe Bog of Frogs Lp (Loop) până în Tramline Lp. Cred că este mai mult cu sensul de ”alee”... Printre ultimele case înainte ca strada să facă stânga găsesc niște oameni care lucrează ceva într-o curte, cu o betonieră. Și în stânga lor un pasaj îngust, printre două garduri de plăci de beton, mă scoate în natură/pădure. Câteva zeci de metri mai în față am variante la stânga și dreapta și cea la stânga pare să urce spre Vârful lui Edar/Binn Éadair. Deci tot în sus pe poteca atât de faină, într-un ritm destul de alert. Am câteva ore la dispoziție și vreau să văd cât mai mult! Poteca urcă uneori amenajată cu lemn, alteori doar ocolind terenuri cultivate și iese repede printre copaci într-o zonă cu arbuști. Ce fain se vede, îmi aduce aminte de pustietățile norvegiene din zona Stavanger-ului. Văd pilonul de pe vârf, merg pe o potecă la stânga spre el și apoi pe un drum de mașină la dreapta vreo sută și ceva de metri. Drumul ocolește vârful pentru a ajunge mai ușor și eu găsesc o potecă directă pe pietre și arbuști pitici. În câteva minute sunt în vârf, cu bucuria de a fi în cel mai înalt loc și de a vedea toată peninsula. Și în depărtare se poate vedea întinsul Dublin... Fac ceva poze de vârf înainte de a merge mai departe. Se vede frumos de pe vârf (cu alte vârfulețe în apropiere), dar ceea ce voi vedea mai încolo mă dă gata.

De la vârf cobor pe o potecă ce merge cumva spre est, spre mare. Potecile sunt tare faine printre arbuști și te duc fără să își faci prea multe socoteli. Se păstrează același stil de relief nordic despre care spuneam mai devreme. Cumva ajung într-o vale care mă duce spre o zonă cu mesteacăn. Intru printre copaci cu scoarța alb-negru reținând câtă importanță se poate da în astfel de climă (oceanică) unei mici zone în care este o specie diferită (de reținut că am parte de o vreme foarte faină, ca și altă dată în Londra, care contrastează cu vremea mohorâtă, ploioasă, despre care spun mulți). Spre vest, peste vreo2-3 zile, vă voi povesti despre o altfel de ”insulă” de vegetație asemănătoare. Sub mesteceni este o zonă de semi-junglă cu copaci înalți, multă iederă sau alte plante agățătoare pe ei. Și în 5 minute (în total 20 de minute de la vârf, ora 15.50) ies la strada Windgate Rd. (road). Interesant că acum nu se simte deloc vântul și probabil că atunci când sunt furtuni se simte mult mai bine pe aici. Fac dreapta și tot merg pe deasupra ultimului rând de case dinspre vârf, cam cum era și aleea ”tramvaiului”. La un moment dat mă opresc pentru o portocală și niște apă, șezut pe niște pietre aflate la marginea străzii... Ies repede în ceea ce apare pe Google Maps ca fiind un triunghi din care ies pe Old Carrickbrack Rd. Tot în jos spre mare. Cumva îmi făcusem repede un plan pe telefon fără a ști exact cât de fain va fi pe unde merg. Câteva sute de metri și o potecă printre curți mă coboară în Carrickbrack Rd, mai mare și chiar cu o stație de autobuz în dreapta. Dar eu continui tot la vale pe o altă potecă printre curți. 

Ies în Ceanchor Rd. și văd pe telefon că ar fi o idee de coborât încă puțin. Dar e un drum care se înfundă și trebuie să mă întorc. Asta după bucuria de a vedea ceva plăntuțe mai spre vegetația mediteraneană și niște copaci foarte frumos și bogat înfloriți. Urc un pic și mă duc la stânga pe strada amintită. La prima stradă în jos merg tot în ideea de a ajunge la drumul de coastă. Tot așa se închide în niște curți și urc un pic înapoi. Văd o alee care duce la o casă și dau să trec prin curtea ei. Dar aud ceva zgomote în curte și o văd o mașină cu ușile deschise și ies din curte. Găsesc în curtea alăturată un drum care mă duce prin iarbă la un pârâu pe care îl trec după un gard de lemn și văd în stânga mea o poartă deschisă. Hai să vedem, poate reușesc pe aici să cobor. Urmez drumul care mă duce printr-o fermă cu capre și cai și apoi mai multe hambare. În stânga mea identific gardul după care este poteca de coastă. Dar treci dacă ai pe unde... Văd mai în față o ușă prin gard și deasupra ei o casă unde sunt doi oameni la o masă. ”Sorry to disturb you...” ”Yes, you disturbed us. Go back! Didn't you see a barrier?” ”Yes, it was open. Is there a way to go to the path?” ”No, go away!” Ce ”primitor”... Mă rog, mă întorc pe același drum, trec de poartă și întreb o femeie care era cu câinele. ”Hello, is there a shorter way to the path?” ”No, go up at the street and then left and you will see a walking path sign” ”No shorter way to that house?” ”No, only up to the street”. Alt personaj ”amabil și primitor”... Oi avea eu ceva pe mine de sunt așa discuțiile sau pur și simplu nu le place deranjul? Un fel de british style: urmăm doar regulile, fără un pic de ”We find a solution!” În fine, forget it! Urc în stradă și apoi la stânga, după vreun kilometru, găsesc intrarea pe poteca de coastă oficială (după stația de autobuz Shearwater)!

Dacă știam că în dreapta sunt dealurile Shielmartin și Dun pe care le văzusem de pe Binn Éadair... Dar scopul meu este altul. Ies pe poteca ce coboară printre tăpșane largi pe care sunt câteva vaci cu coarne mari și blană deasă, cu fir lung. Îmi aduc aminte de rasa asta din explorările insulelor norvegiene de la nord de Stavanger. Nu judec acum. Doar spun că dacă aș fi făcut doar ca ceilalți colegi, mai tineri, doar studiu și distracții seara, nu mi-aș fi făcut atâtea amintiri. Dar fiecare vede lucrurile în felul său și își face niște scopuri. Nu avem de ce judeca pe alții și doar să ne bucurăm de ceea ce avem posibilitatea să vedem, facem, vorbim, experimentăm. Să trăim, într-un singur cuvânt! Cobor pe lângă un adăpost semi-ascuns și imediat sunt la stâlpul indicator: la dreapta gara Sutton, la stânga și de unde vin eu spre Howth prin Cliff Path sau prin vârf. Evident că aleg Cliff Path/poteca de coastă! Și ce faină va fi...

Poteca Doldrum Trail merge pe coastă spre est, urcă sau coboară după cum este relieful, este amenajată uneori cu trepte de beton, are variante mia lungi pentru a ocoli zonele distruse de eroziune, merge uneori pe sub gardul de ciment de sub ferme (ca aceea a ”amabililor” localnici), ajunge pe la plaje ”ascunse” sau merge pe deasupra altora pe poteci suspendate pe brâne, în punctul cel mai sudic al peninsulei trece pe la Telegraph pile (folosit pentru linia de transmisiuni de pe coastă), are uneori marcaje de alunecări potențiale sau întărituri pentru a menține poteca... Pe deasupra golfului Doldrum (e pe undeva o potecă de coborâre la plajă) sunt marcaje care atenționează prezența caprelor și sfătuiesc la minimizarea contactului cu ele. Prin zone cu pădure și apoi altele cu peisaj spre capul și farul Baily ajung la o stradă care ajunge spre far dinspre Thormanby Rd. Sunt la aproximativ jumătatea distanței dintre gările Sutton (5.5km) și Howth (6 km). Vă dați seama că merg tot înainte spre Howth, chiar dacă e ora 18.18! Dacă tot sunt aici să văd partea asta de coastă, unul din cele mai faine locuri din apropierea capitalei.

Poteca, pe care întâlnesc mai multe grupuri decât până acum, este suspendată, în cea mai mare parte, pe la mijlocul coastei. Mai trag câte o privire înapoi spre farul Baily (nu Bailey's :D), mai urc, mai stau pe câte o bancă pentru un pic de apă. În timp ce trec alergătoare dinspre nord spre sud... Înainte și după punctul cel mai estic din Irlanda, o mică insuliță stâncoasă puțin separată de coastă, stau mai mult pentru câteva poze. Adun imagini în minte pentru alte vremuri. Și senzații care nu se pot exprima sau contoriza (trece pe lângă mine o drumeață la care simt și efortul  - greutate vizibilă - și ambiția de a nu se opri!). Nu mai contează absolut deloc tricoul transpirat de pe mine. Îl tot schimb fața cu spatele și merg mai departe. Nu vreau să ratez absolut nimic! 

Încă vreo 600 de metri și sunt în zona Howth Head Peak, Nose of Howth. Este o zonă de protecție și restaurare a florei și a faunei și potecile au ”garduri” de sfoară care permit doar anumite poteci. Explorez parte din ele în ceva dus-întors-uri înainte de a merge spre capătul asfaltat al aleii vizitabile. Clar, aici e mult mai multă lume de toate categoriile. E ușor de ajuns și mult mai turistic. Dar trec în viteză fiindcă pentru mine, venit din zona puțin populată, mi se pare un mare haos. Dar mă bucură că sunt destui care ”scot capul” din oraș! Voi opri puțin la o toaletă ecologică înainte de a intra definitiv pe străzi. E un detaliu mai puțin decent, dar semnificativ pentru atenția acordată local pentru conservarea mediului! Și totul e curat înainte și după bariera dinspre oraș...

Mai în față găsesc o casă unde scrie pe ea că pentru trei ani poetul W.B. Yeats a trăit acolo (1880-1883). Cam pe vremea lui Eminescu... (Balscadden House). Las apoi pe dreapta, în mare, stânca Balscaddenbum și apoi pe stânga turnul-muzeu al radioului vechi Ye Olde Hurdy Gurdy și cobor pe stradă, prin dreapta lui, pe deasupra golfului Bascadden (are o frumoasă plajă de-a lungul și latul golfului). Ies la portul Howth, cu pontonul estic și apoi cel vestic. Da, aici e eleganța britanică vizibilă în fiecare colțișor! Povestesc un pic cu mama printre poze înainte de a mă îndrepta spre gară. Fiecare monument și fiecare sculptură din lemn trimite cu gândul departe. Cum ar fi sirena sau pescarul de lemn care mă trimit spre cartea ”Ultimul viking” și pescuitul din arhipelagul Lofoten... Interesant cum tocmai spre final de explorare găsesc un panou pe care scrie ”Welcome to Howth”. Dacă aș mai veni cu altă ocazie probabil că aș descoperi alte locuri faine. Și cu alte experiențe! 

Intru în gară pe scările de la capătul peronului, adaptate ca pantă pentru persoanele cu scaun cu rotile (cu toții avem dreptul la circulație!) și citesc puțin din istoria gării pe afișele de la capătul liniei. Ce fain se vede lumina apusului de-a lungul liniei...

Este 19.50 și am tren abia peste jumătate de oră. Timp de relaxare. Și de ce nu și de un pint de Guinness la unul din barurile de la demisolul gării. Atmosferă, veselie, plăci comemorative faine, mese improvizate din butoaie. Simt un pic de spirit irlandez în savurarea acelei beri faine, cu totul altceva față de ce beri am băut până acum. Cred că am găsit o bere potrivită și fină care chiar te cheamă la încă un pint... Dar gata, sus în tren...

Sunt tot cu ochii pe geam până la gara Connolly din zona (relativ) centrală a Dublinului... Refac rezerva de apă, golită, la automatul de apă potabilă, trec prin turnicheți validând astfel călătoria dus-întors și mai am de făcut o plimbare spre ”casă”. Evident că mai găsesc ceva detalii noi :)!

Drumul mă duce pe Talbot Memorial Bridge, după o privire spre frumoasa Custom House, birou al administrației locale și muzeu-centru pentru vizitatori. Din ce citesc pe net se pare că e interesant în interior. După pod este statuia lui Matt Talbot, ascet irlandez și patron al persoanelor care au probleme cu alcoolismul. Hm, să fie ceva comun pe aici?

Ca traseu merg pe Shaw St., stânga pe Townsend St. și apoi dreapta pe Lombard St. E. În capăt găsesc Kennedy's Pub unde Oscar Wilde a avut la 14 ani primul serviciu din care și-a câștigat primii șilingi (1860). Continui pe vestul Merrion Square Park (de reținut Memorialul Forțelor de Apărare Irlandeze) și apoi Merrion St. Upper până la colțul cu Merrion Row pe unde sunt multe baruri și activitate de seară (O'Reilly's bar). Nu știu dacă aici există practica de a mânca acasă înainte de a merge la bar pentru a evita amețeala... Cert e că de aici ajung la colțul parcului St. Stephen unde este memorialul Wolfe Tone dedicat unuia dintre pionierii libertății irlandeze. 

Bine că am citit pe net că vă spuneam aici o prostie crezând că are legătură cu foametea.

”Ah, vechea statuie Wolfe Tone. Nu este doar un monument frumos dedicat unuia dintre pionierii libertății irlandeze, ci are și propria istorie unică. Ani de zile, mesagerii cu bicicleta din tot orașul se adunau aici noaptea, mai ales vinerea, pentru a bea, a petrece timpul și a organiza curse de biciclete.

Exista chiar și un mic detaliu amuzant ascuns în acest loc. Sub Wolfe Tone există o mică gaură care a devenit un loc de depozitare neoficial pentru doze, lacăte de bicicletă și alte lucruri. Dacă cineva avea nevoie să împrumute ceva, îi spuneai: „Sunt lângă Wolfe Tone, ți-l bag înăuntru”. Amintiri ciudate, dar toate fac parte din cultura care s-a construit în jurul statuii de-a lungul anilor.

Un loc și o atmosferă atât de unice. Trist să văd cum totul dispare după Covid.” (Google Maps, ghid local Danny Dango). De aici încolo nu mai am poze de seară și oricum este trecut de ora 21.30. Schlafen time!