One World Romania - editia a sasea

One World Romania - editia a sasea

Un festival de film documentar dedicat drepturilor omului desfasurat in perioada 11-17 martie in Bucuresti!

Tematica este foarte complexa, cifrele sunt impresionante. Le gasiti pe site-ul oficial al festivalului www.oneworld.ro. Aici nu fac o sinteza a filmelor fiindca nu sunt critic de film. Doar va povestesc despre experienta personala la acest festival.

Motto-ul festivalului "Pentru o karma mai buna!" deschide o lupta inedita asupra raului adunat in lume. Duritatea filmelor, revolta permanenta, tehnicile de manipulare a oamenilor, degradarea fiintei umane prin alinierea la standarde impuse de societate, tendinta de izolare a oamenilor cu dizabilitati sau dezavantajati in fata societatii, eforturile lor de a dovedi ca originea, probleme fizice sau psihice si depasirea barierelor, apartenenta la grupari sociale sunt cateva teme din documentarele vizionate. Holocaustul, crimele impotriva umanitatii sunt atrocitati care te fac sa regandesti lumea in care te afli.

La festivitatea de deschidere avem parte de o combinatie artistica de instrumente de percutie (tot felul de tobe de prin toata lumea) si de suflat (saxofon, fluier) a copiilor de la Centrul Comunitar pentru Educatie si Arta Activa "Rahova-Uranus". Sunt copii ale caror familii au fost date afara in strada cu doar cateva zile inainte. Problemele lor sunt mari, trebuie sa treaca peste simplitatea si inocenta copilariei si sa ia in piept maturitatea. Problemele copilariei, izolarea data de necunoasterea limbii, joaca si intelegerea intre copii sunt analizate putin in "Jurnalul meu irlandez" al regizorului Jon Bang Carlsen, regizor care ocupa un loc important in acest festival. Ii sunt dedicate patru seri de retrospectiva in care au fost filme realizate de el din 1981 pana in 2007. Carlsen a avut mai multe etape in viata regizorala si in el si in filme am observat simplitatea, corectitudinea, planeitatea si calmul nordic (Carlsen e danez de origine). A trait ceva ani in Irlanda, ceva ani in Statele Unite, ceva ani in Africa de Sud si in fiecare loc a surprins in filme oamenii locului cu problemele lor. Partial oamenii locului sunt surprinsi de Albert, tanarul de 20 de ani in scaun cu rotile (probleme locomotorii date de depasirea unei leucemii in copilarie) care pleaca cu prietena lui in jurul lumii cu doar 20 de euro in buzunar. Ei demonstreaza ca pot face multe concesii pentru a-si urma planul ambitios de a ajunge in cel mai indepartat punct al Pamantului fata de casa lui. Porneste din Barcelona si ajunge dupa opt luni de incidente, bucurii, dorinta si hotararea de a-si duce drumul pana la capat pana la un far din Noua Zeelanda ("Ce mica e lumea"). Aceeasi lume mica este analizata din alte aspecte in alte documentare. "La scara umana" analizeaza influentele (in mare parte negative) pe care le are industrializarea si dezvoltarea oraselor asupra personalitatii. In mare parte orasul izoleaza oamenii, le blocheaza caile de comunicare personala (tehnologia are de multe ori efecte grave asupra individului). Televiziunea, radioul, presa, media in general este puternic controlata si elibereaza doar ceea ce se vrea a sti. Manipularea prin necunoastere, prin sugestie este unul din cele mai mari instrumente de control actuale ("Noii caini de paza"). Filmele, agresivitatea, jocurile sunt brate perfide ale Hydrei care acapareaza si atrag asemanator ochilor sarpelui Ka. In tot acest joc al recrearii realitatii, oamenii au incercat si incearca mereu sa se afirme. In "Hotelul starurilor" (1981) este un amestec disperat al actorilor ajunsi la Hollywood care incearca sa se afirme. Fiecare are ciudateniile si revoltele lui personale. Fiecare isi duce propria lupta pentru afirmare. Unii se multumesc doar cu ce au si nu cauta sa lupte pentru mai mult. Sunt impacati cu sine si isi duc singuri povara vietii. Traiesc karma construita de ei sau de altii si se compatimesc in ceea ce experimenteaza. Femeile ajunse la varsta a treia nu isi mai pun problema casatoriei ("Inainte de sosirea oaspetilor", Carlsen 1986), altii cauta cu tot dinadinsul sa isi gaseasca perechea ("Acum ori niciodata", Carlsen, 1996) si pentru asta reconstruiesc partial realitatea ("Cum sa reinventezi realitatea", Carlsen, 1996). Jon reuseste sa patrunda in sufletul oamenilor ("Acum ori niciodata", irlandezi sau "Dependenti de singuratate", sud-africani) si sa afle povestille lor traite deasupra problemelor minore ale vietii. Ca tot ne aflam in etapa africana din viata regizorala a danezului Carlsen, povestile independente a doi supravietuitori ai masacrului de la Auschwitz aduc in prim-plan teroarea si suferinta evreilor sub dominatia nazista. Femeia trecuta prin focul nazist povesteste acum cu seninatate si puritate despre sentimentele si frica din trenurile mortii, din lagarele de concentrare si din camerele de gazare. Parca experientele ei au fost candva in alta lume, ingerul (femeia) care a salvat-o de la gazare ii ramane pe viata intiparit in minte. Si-a sters numarul prin care era identificata la Auschwitz (chiar, ati realizat ca toti suntem de fapt categorisiti ca niste numere si ca nu ni se da insemnatate ca indivizi cand de fapt fiecare conteaza prin experienta si karma duse cu sine?), dar amintirile nu pot disparea. In interviul luat de Jon, femeia acum senina, ii subliniaza sa nu faca niciodata comparatie intre teroarea nazista si luptele depuse de albi in Africa de Sud inpotriva oamenilor de culoare. "Daca are pasaport, familie si pamant, omul de culoare e liber sa traiasca". Oamenii care au fost la un pas de moarte vad acum viata in cea mai pura forma si nu au nevoie de prea mult. Femeia solitara din "Dependenti de singuratate" (Carlsen, 1996) e fericita cu caii ei, e multumita de fiecare rasarit si fiecare apus de soare, proprietara unui magazin din Africa de Sud povesteste din amintiri despre ceea ce au avut de tras cand au venit in aceasta tara. Albert ("Ce mica e lumea") rade din tot sufletul dupa ce isi revine din criza care era sa il coste viata. Prietena lui este disperata, are momente cand isi da seama ca nu poate sa se ridice la nivelul si la hotararea lui Albert. Se intoarce in Spania si curand revine la Albert pentru a ajunge impreuna "la capatul lumii" (va amintiti de episodul astfel denumit in "Toate panzele sus!", ecranizare dupa Radu Tudoran?). Hotararea de a face posibilul si imposibilul impotriva sistemului corupt care vrea sa ne inghita este puternica si de neclintit in "Ai Wei Wei: fara regrete", artistul chinez protestatar din zilele noastre luptand chiar cu instrumentele sistemului pentru a dovedi ca exista voci care razbesc cand nimeni nu mai crede asa ceva. Are lucrari inedite si puternic sugestive (a reconstituit si mentine viu proiectul victimelor cutremurului din 2008 din regiunea Changdu pentru amintirea acelor peste 6000 de studenti disparuti datorita neglijentei in constructii a statului comunist chinez, a expus la Tate Modern lucrarea din cele 100 de milioane de seminte de floarea-soarelui prin care arata puterea multimilor anonime s.a.), sfideaza puterea comunista prin insasi actiuni simple care nu contrazic legea scrisa, ci doar legea guvernului chinez (o cina in fata unui restaurant sau o petitie la politie). Ai Wei Wei ar fi fost anihilat de guvernul chinez daca nu ar avea "in spate" sustinerea internationala (in momentul de fata are multe restrictii in tara sa de origine). Teroarea guvernului este prezenta si in cel mai dur film pe care l-am vazut la acest festival: "Actul de a ucide". Un film controversat ca si "Odessa" al lui Florin Iepan, film despre care voi vorbi ceva mai jos. Anwar Congo, liderul organizatiei paramilitare "Tineretul Pancasila" din Indonezia, a fost cel care a condus miscarea de eliminare "cat mai pasnica" a milioane de comunisti chinezi. Ca si supravietuitorii de la Auschwitz sau Slavinsky din Odessa, unicul supravietuitor al masacrului din octombrie 1941, Anwar vorbeste cu aparenta seninatate despre crimele odioase comise in 1965-1966 sub numele "Pancasila", al purificarii rasiale ("Puritatea: e mai buna decat toate", "Odessa", "Actul de a ucide"). Pare ca nu simte nimic, pare ca totul a fost in cu totul alta viata si totusi la reconstituirea crimelor de acum 40 de ani (gruparea "Tineretul Pancasila" exista si astazi), il cuprind remuscarile si pare sa isi dea seama de gravitatea faptelor. E karma care se intoarce acum si e dusa la indeplinire. Le arata nepotilor lui secvente "de cand bunicul e omorat", le specifica faptul ca e doar un film si totusi in sine realizeaza ca ceea ce a facut e gresit (ca e mai mult decat un film!). Acum timpul nu poate fi dat inapoi, faptele trebuie doar cunoscute asa cum au fost, nu cum se vrea a fi stiute. Durerea trecutului a trecut peste Slavinsky pe care Florin Iepan reuseste sa il aduca in Romania. Slavinsky este singurul supravietuitor al masacrului de la Odessa cand maresalul Antonescu a dat ordin sa fie ucisi 22500 de evrei pentru crimele asupra armatei romane. Cativa istorici prezenti in sala plina a studioul "Horia Bernea" al Noului Cinematograf al regizorului Roman de la Muzeul Taranului Roman au contrazis regizorul, au intrat in polemici cu atac la persoana, au cautat sa impuna un punct de vedere. Am auzit argumente din partea unor oameni documentati care ma fac sa cred ca masacrul de la Odessa reprezinta unul dintre cele mai negre momente din istoria moderna a statului roman. Singurul oficial care a recunoscut si si-a cerut scuze public pentru crimele facute de romani este Emil Constantinescu care, la randul lui, a refuzat sa vorbeasca cu Slavinsky. El e doar un exponent al intregii clase politice romanesti care, supusa conjuncturii europene si mondiale, refuza (nu intotdeauna cu convingere proprie) sa accepte trecutul. Este un documentar dur si controversat si probabil va crea multe discutii in viitor. Documentarul "Odessa" este in lucru su ca urmare nu poate fi gasit undeva pe internet. Dupa umila mea parere, Joshua Oppenheimer ("Actul de a ucide"), Florin Iepan  ("Odessa"), "Noii caini de paza" si "Ai Wei Wei: fara regrete" au multe in comun fiindca descopera si arata publicului realitatea demascand falsurile conducerii. Toate sunt ferestre spre ceea ce trebuie sa vedem de fapt si mai mult, sunt posibilitati de a accepta si a lucra la imbunatatirea karmei sociale. De lupta cu sine, de depasirea problemelor din trecut personale trebuie sa ne ocupam noi insine!

Vazand doar o parte din documentare, parerea mea este subiectiva si am cautat mai sus sa spun cat mai putin din ceea ce cred eu si mai mult din ceea ce am vazut in documentarele amintite. Cu siguranta fiecare are parerea lui, are dreptul sa o spuna si sa o sustina fiindca in fond fiecare isi construieste si isi duce bagajul mai departe. "One world" dezvolta si alte teme (sistemul de sanatate bolnav, vindecarea orasului si problemele adolescentei) surprinse doar colateral in documentarele amintite mai sus, teme pe care nu le dezvolt aici. Festivalul cauta sa mearga "impotriva curentului" actual plin de rautate si intoleranta fiindca doar asa, iesind din turma, putem sa aratam ca existam (si sa ne manifestam prin ceea ce suntem cu adevarat). Altfel ne pierdem in "gloata" si putem fi controlati mult mai usor (ati vazut si cunoasteti zeci si zeci de metode pentru asta)!

Inchei cu motto-ul festivalului: "One World: pentru o karma mai buna!" Sa fiti iubiti! :)