Am zi liberă și mă trezesc relaxat undeva pe la 9.00. Verific temperatura de afară: -15 grade Celsius. E bine! Micul dejun, ceva biscuiți și ceai cald în rucsac și la drum. Vorbisem cu Istvan de Iisakkipää și Rumakuru și el fusese în ambele locuri până să vin eu. Așa că merg singur. La 10.40 pornesc la drum, după ce văd pe geam lumină și peisajul acesta:
Merg la intrarea în parcul național, fac ceva poze și de aici la drum. Adică urmez aceeași potecă de acum două seri, spre Aurora Hut și la ultima intersecție fac dreapta în loc de stânga (intersecția Aurora). Pe un picior de deal cobor în vale, trec de punctul Ristikuru și apa pe un pod de lemn și urc prin superba pădure înghețată. Asta este tundra laponă care mi-a lipsit! În punctul Hetepuro practic intri în traseul în circuit pe Iisakkipää (12.30). Inițial doar dealul acesta de 454m altitudine maximă este în planul meu. Poteca este bătută fiindcă este cel mai apropiat deal (fell) de stațiuni și mă duce la marginea pădurii timp de 20 de minute. Și mai departe tot așa poteca este foarte clară și vântul un pic pișcăcios. Dar nu e bai, pentru asta am ieșit din casă. Tot la deal mă intersectez cu câțiva doritori de natură ca mine și la 13.00 sunt lângă momâia de pe punctul cel mai înalt. Așa fain se vede Kaunispää pe partea cealaltă a văii Lutto!
Hm, este prea devreme ca să mă întorc direct acasă. Parcă m-aș duce și pe Vahtamapää, dar nu este poteca bătută. Fiind în golul tundrei lapone, mă aștept să fie zăpadă mare și renunț la idee. Nu și la ideea de a merge pe circuitul Iisakkipei. Așa că merg pe unrma de snowmobil și vreo 50 de metri mai jos dau de stâlpișorii-marcaje. Probabil că poteca oficială făcea o mică buclă la stânga mea. Mă apropii de zona cu copaci mai mulți și de intersecția Vahtamapää. Acolo voi lua decizia!
Este 13.20 și încă lumină. Harta îmi spune că aș avea 3.5 kilometri până la Rumakuru. Dublat înseamnă 7! Nimica toată! Haide să mă duc și până acolo ca să unesc locuri frumoase. Așa cum face și draga Via Transilvanica, cea care unește locuri și oameni! Merg întins pe sub Vahtamapää pe primii doi kilometri și dau de întâi de drumul spre cabana Vellinsärpimä și apoi intersecția Hirvaskuru. Este destul de ușor de mers fiindcă cei care administrează potecile au mers cu un snowmobil pentru a tasa puțin zăpada. Și chiar dacă mai intri în stratul nou, nu intri foarte adânc și poteca e vizibilă. Asta e bine fiindcă sunt momente când chiar stâlpii de marcaj sunt acoperiți de chiciură și mai puțin vizibili... Între cele două puncte menționate poteca, până atunci aproximativ la orizontală, coboară puțin la dreapta printre copaci înalți. Aici chiar este punctul de unde fac dus-întors până la Rumakuru. Bine, ar mai fi încă o variantă, prin Laanila, ceva mai lungă. Dacă gândiți în română, este greșit: ”kuru” în finlandeză înseamnă ”vale”! Și de aici sunt mai multe variante de întoarcere în Saariselkä. O voi alege pe cea mai scurtă!
Aici sunt într-o mini-depresiune unde vare trebuie să fie un lac foarte fain. Acum e doar un platou alb și înghețat cu un drum lărgit pe stânga lui. Îl urmez pentru 1.1 kilometri până la intersecția Vesijakopää. Și de aici am variantă pe la locul de foc Piispanoja spre Laanila. Dar sunt doar urme de schiuri și e posibil să fie zăpadă adâncă pentru mers la pas. Tot în față, după 400 de metri este cabana Rumakuru. Doar când ajung la ea îmi dau seama că fusesem și acum mulți ani, tot într-o tură de o zi, pe picioare, de la Kiilopää. Alte vremuri, alte direcții... Cabana e curată (cum este și normal), cu sobă, lemne, carnet de cabană, loc de foc afară și punct 112. Dar ce zici, Cezare, dacă ai mai merge alte 500 de metri? Mai e o cabană pe care nu ai văzut-o, sigur!
Poteca cu însemn Ahopää (tot așa, fusesem acum ani de zile fiindcă e mai aproape de Kiilopää decât de Saariselkää) face un ocol larg și puțin sesizabil pe dreapta. Eu urmez firul văii și doar urc ceva mai sus la stâlpii și marcajul albastru. Și tot pe urmele de schi până în poiana largă în care este cabana Rumakuru Vanha. E mai mică decât cealaltă și bănuiesc eu că e cabana veche după articolele din ziare pe care le găsesc în interior, expuse pe pereți. E cochetă, curată și faină. Așa cum ar putea fi multe și pe la noi. Dar vorbim de cu totul o altă lume în care de multe ori îți cureți bocancii sau clăparii de zăpadă înainte de a intra într-o cabană. Fiindcă așa se face din bun-simț, nu fiindcă îți cere vreun regulament! Văd aici cele -15 grade de astăzi pe un termometru. Închid bine toate și pornesc înapoi spre cabana Rumakuru, cea cu punct SOS (14.50). Începe să se întunece...
La Hirvaskuru sunt la 15.15 și intru în noapte. Clar aleg drumul cel mai sucrt și doar mai încolo, când se îngustează valea și am pe dreapta cursul de apă, îmi dau seama că am mai fost pe aici. Și ce dacă? la cât e de frumos poți merge de un milion de ori și să nu te plictisești. Am 4.5 kilometri până la intrarea/ieșirea din parc. Nimica toată! Urmez poteca evidentă, mă bucur de susurul nocturn al pădurii și mai apoi al apei și al miilor de cristale care strălucesc în lumina frontalei. Pașii lasă urme spre lumina rozalie de pe cer dată de toate luminile din stațiune. Eu nu îi pot spune ”sat” deși așa este ca mărime. Dar am altă noțiune pentru cuvântul ăsta... Valea mă scoate la intersecția Hirvaspirtti și de aici fac stânga și ies imediat în pârtie. Cum regula e să nu mergi pe pârtie ca să nu strici zăpada sau să nu încurci schiorii, pentru pedeștri este potecă paralelă cu pârtia de schi fond. Cum voi merge și cu schiurile, înțeleg foarte bine ambele puncte de vedere! Poteca mă duce fix sub cabana în care stau, undeva aproape de ora 17.00. Faină explorare!
Puține povești cu colegii, o saună și apoi prelucrare de poze pentru blog din alte ture urbane (muzeul ”Micul Paris” din București și o tură prin munții Iezer). Multe amintiri și multe povești, de tot felul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu