Iar vremea face un pic figuri în zona capitalei. E soare, dar se prevăd ceva ploi. Așa că aleg să merg în Berat, oraș declarat monument UNESCO în 2008 pentru arhitectura sa specifică. Când trăiești într-un asfel de orășel tot timpul poate nu percepi importanța, dar din exterior se vede mult mai bine. Plus (voi mai detalia despre arhitectură la fața locului) că orașul este un exemplu perfect de toleranță religioasă și culturală. Iarăși, detalii ceva mai încolo. Bine, după cafeluța de dimineață mai caut și găsesc ceva obiective prin zona centrală a Tiranei.
Cobor pe aceeași stradă Rruga 4 Dëshmorët și apoi Rruga e Dibrës până în zona centrală. Dau să trec strda cu câteva secunde înainte să se facă verde (recunosc, incorect) și vulturul bicefalic roșu și decența oamenilor mă mustrează. Mai așteaptă, puțin, Cezare! Vreau să văd ceva monumente la stânga mea și pentru asta traversez părculețul Lulishtija cu fântâna rotundă Shatervan. E atmosferă relaxată, de duminică dimineață...
În piața Suleyman Pașa (da, apare și în filme și în cântece, unele chiar mai deochiate!) găsim trei monumente importante. Patru, dacă ar fi să îl luăm și pe cel de peste stradă. În primul rând este statuia impunătoare a lui Süleyman/Sulejman Pașa (1306-1357), Statuia Soldatului Necunoscut/Ushtari i Panjohur, mormântul lui Kapllan Pașa.
”Mormântul lui Kapllan Pașa este situat în centrul orașului Tirana. Acesta a făcut parte dintr-un complex cimitiral monumental al primei moschei din Tirana, care a fost distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Complexul includea la acea vreme alte șase morminte monumentale similare, de diferite dimensiuni. Singurul mormânt care a rămas astăzi este cel al lui Kapllan Pașa, un fost conducător al Tiranei. Datând din 1817, acest mormânt cu opt coloane este o amintire a perioadei otomane a orașului. Are o formă octogonală și o înălțime de patru metri. Rămășițele lui Kapllan Pașa au fost ulterior exhumate și reînhumate la Istanbul. Mormântul este gol, dar structura rămâne un monument cultural, o rămășiță a primei moschei din Tirana. Monumentul a fost recent restaurat.” (sursă: visittirana).
Trec pe lângă ”Monumentul prieteniei” și mai în față, spre piața Skanderbeg, dau de o placă puțin ascunsă în amintirea lui Janos Huniadi, evident văzut ca mare rege maghiar, nu ca Iancu de Hunedoara! Doar traversez piața centrală și în drum spre stația de autobuz găsesc statuia lui Hassan Prishtina. Uite controlorul de autobuz care spuneam că glumea cu o doamnă mai în vârstă. Poate eu sunt prea agitat, oamenii în general fiind foarte relaxați.
Cam pe la 10.30 pornesc cu autobuzul spre Berat (500 lekë). Face două ore și 15 minute, timp în care urmăresc peisajul. Mai întâi mergem spre Durrës și înainte de a intra în oraș facem stânga (mă rog, întâi dreapta pe o pasarelă rotundă) pe SH85 până în Plepa (cumva ocolire a orașului) și Rrogozhina. Ca termen românesc ”rogojină” vă spune ceva? Suntem în regiunea/județul Fier. Mai departe evităm Lushnja pe varianta ocolitoare și intrăm în regiunea Berat la traversarea râului Seman pe podul Ura e Kuçit. Mda, știu că pare doar un pod peste râu, dar pentru localnici este definitoriu. Pe dreapta apar niște dealuri și apoi pe stânga apare o linie de munți. Cel mai important este, evident, muntele Tomorr care urcă până la 2416m și este considerat munte sfânt/sacru în religia Bektash. Ar fi o idee cândva de revenit pentru el fiindcă arată tare fain și domină valea Semanului/Lumë i Osumit. Mergem mai departe prin Urë Vajgurore și apoi dreapta până la Berat. SH72 pe care venisem de la Lushnja ne duce până la autogara din Berat/Terminali i Autobusave Berat, simplă și faină în același timp. Cum v-am obișnuit, întreb de ultimul microbuz/autocar spre Tirana: 16.30! Nu am prea mult timp (este aproape ora 13.00 acum) și pornesc la drum. Vreau să văd cât mai mult posibil.
În autogară beau niște apă, îmi schimb tricoul cu unul uscat și, evident, folosesc serviciile publice :). Cine știe unde mai găsesc ceva!
Primul obiectiv: cetatea/kalaja Berat. Pun Google Maps la lucru și mă duce de la autogară spre oraș pe Rruga Antipatrea și apoi la stânga, în urcare, pe Rruga Agron Elezi. Chiar mă bucură opțiunea fiindcă trece printre case cu multă liniște. Parcă nu ar trăi nimeni pe aici. Tot în urcare, ceva mai în față fac stânga pe Rruga e Bregut, iau doi-trei ciorchini de struguri de peste câte un gard și tot în sus ies în Rruga Muzak Topia și apoi la giratoriul de la intrarea în cetate, cu monumentul Batalionului Antonio Gramsci în mijlocul ”rotondei”.
Interesantă istoria pe care abia acum (când scriu) o aflu:
”Acest batalion independent de partizani era alcătuit din soldați italieni care fuseseră ascunși de albanezii locali și care apoi s-au oferit voluntari să ajute în lupta împotriva ocupației germane. Zeci de mii de soldați italieni se aflau în Albania când Italia fascistă a capitulat. Batalionul independent Antonio Gramsci era format doar din italieni, în timp ce mulți alți italieni s-au alăturat altor brigăzi și divizii albaneze.” (sursă: axishistory)
Wikipedia ne oferă mai multe detalii:
”Batalionul Antonio Gramsci a fost format pe 9 noiembrie 1943 din soldați italieni capturați care doreau să continue războiul opunându-se forțelor naziste germane din Albania. La început, forțele sale se ridicau la 137 de oameni care își alegeau propriii lideri: Terzilio Cardinali (comandant), Alfredo d'Angelo (comisar politic), Giuseppe Monti (vicecomandant) și Dominico Bogatai (vicecomisar). Un partizan albanez, Sami Kotherja, a fost, de asemenea, numit la comanda batalionului. Batalionul era compus din două companii.
Prima lor bătălie împotriva germanilor a avut loc pe 15 noiembrie 1943 la Berat. După capitularea Italiei, orașul Berat se afla sub controlul partizanilor albanezi. Forțele italiene nu erau familiarizate cu tacticile partizane și, în timp ce forțele germane atacau orașul, forțele batalionului au rămas statice pe pozițiile lor, oferindu-le germanilor oportunitatea de a-i încercui. După cinci ore de lupte aprige, au reușit să străpungă liniile germane cu pierderi mari. Germanii i-au executat pe răniți și pe prizonierii pe care îi capturaseră din batalion.
După această bătălie, efectivele au fost completate cu alți italieni care doreau să lupte împotriva germanilor. În perioada 1943–1944, Batalionul Antonio Gramsci a rămas o parte integrantă a Brigăzii Partizane de Șoc, care era considerată un corp de elită al armatei partizane. A participat la toate bătăliile majore în care a fost implicată această armată partizană. Comandantul său, Terzilio Cardinali, a fost ucis în acțiune pe 8 iulie 1944, în timpul luptelor din regiunea Diber. Batalionul a participat, de asemenea, la operațiunile de eliberare a Tiranei în noiembrie 1944.
După eliberarea Albaniei, batalionul a fost ridicat la rangul de brigadă, compus din alți luptători italieni care erau dispersați în alte unități partizane. Ulterior, a fost ridicat la rangul de divizie cu același nume. În mai 1945, de comun acord cu guvernul italian, forțele sale au fost repatriate în Italia cu o ceremonie de onoare militară.”
Vedeți pe hartă ce este de vizitat. Cum iarăși sunt ceva autocare cu turiști, prefer altă rută decât cea clasică, turistică. Adică nu prin bazar direct spre centrul cetății, ci un lung ocol pe partea dreaptă. Cetatea este un întreg cartier, ceva mai turistic, în care nu se plătește nici o taxă de intrare. Străzile sunt extrem de pitorești și chiar aș vrea să am mai mult timp de plimbat pe ele. Cred că am ratat câteva, dar oricum sunt asemănătoare și nu sunt foarte atras de bazar, toate restaurantele și toate micile magazine.
Pe Sheshi Sallabanda intru, în urcare, pe poarta principală într-o piațetă de unde încep străduțe. Dacă normal stradă se spune Rruga, cele de aici se numesc ”Rrugica” (rugița) :D!
Pe Rrugica Panajot Haxhimihali merg pe deasupra zidurilor din dreapta și fac prima pauză în piața cu ”capul lui Constantin” și cele trei biserici. De remarcat casele cu balcoane de lemn suspendate care îmi aduc aminte de clasicul model bulgăresc. Cele trei biserici sunt Constantin și Elena (sec. XVII), Sf. Maria din Blahernae (sec. XIII) și Sf. Kollit. Sunt închise și nu e bai. Oricum nu știu cât de mult aș intra în interior. Zidurile mă duc mai departe în grădina aerisită dintre ziduri și biserica Sf. Treime (stil bizantin - cruce cu brațe egale, sec. XIV). Poze și un pic de explorare înainte de a intra în partea cea mai de sus a cetății.
Sunt foarte faine arcadele fostelor camere ale Saraiului sau zonei Akropole. La stânga se vede ruina fostului minaret al Moscheii Albe/Xhamia e Bardhë (sec. XV, reconstruită în sec. XVIII-XIX). Sunt mult mai multe informații pe panoul din fața moscheii și vă las pe voi să le citiți. Evident, cu recomandarea de a le citi la fața locului, nu doar pe blogul meu sau alte site-uri de pe internet.
Urc un pic mai sus, printre terase și tarabe cu tot felul de suveniruri. Pe dreapta o săgeată îmi indică Cisterna/rezervorul de apă al cetății. Evident că merg acolo, printre ziduri și pe sub arcade de piatră. Cisterna/Çisterna e Ujit este închisă cu un gard metalic cu plasă de plastic. Pot spune că măsura asta este luată pentru siguranță turiștilor, orice pas cu neatenție putând fi fatal. Fac ceva poze și apoi mai explorez partea din dreapta cisternei pe unde se spune că ar fi fost moscheea roșie. Posibil și alte pasaje sau rezervoare secrete! Uite ce găsesc pe site-ul oficial al guvernului:
”Cisternă de apă – (secolele XIII-XIV). A fost folosită pentru stocarea apei în Evul Mediu târziu. Pe partea de sud a fost construit un tunel de piatră pentru a aduce apa din râu direct în turn.” Deci asta era gaura aceea acoperită cu grilaj :D! Care? Mergeți și spuneți-mi voi exact unde este :)!
În cetate, spre sud, ar mai fi de văzut un cartier. Și sunt și câteva puncte/locuri interesante. Dar prea multă teorie! Merg unde mă duc pașii și curiozitatea. Ies dintre zidurile unde e cisterna și ies spre dreapta printre case, spre strada pietruită Rrugica Mbrica. În față sunt mulți turiști și atunci fac dreapta (vedeți o mostră de ”magazin ambulant”) pe sub zidurile cisternei (se poate observa inscripția AKROPOLI). În față se vede ceva ce pare a fi un coș de fum și la el găsesc explicația că ar fi ruina minaretului Moscheii Roșii/Xhamia e Kuqe. Dacă mă uit mai bine, au dreptate: e un turn cu un geam îngust. Deci impresia mea a fost greșită! Există două păreri legate deconstrucția moscheii. Conform teoriei lui M. Kiel, ar fi fost construită la puțin timp după invazia otomană din 1417. O a doua teorie (Gj. Frasheri, S. Dashi) ar fi că a fost construită în a doua parte a sec. XIV, în timpul sultanului Baiazid I (1389-1402) în timpul perioadei islamice de construire a Beratului. Rămân teorii, noi mergem mai departe :D! Cu câteva priviri spre Toborr (am citit și varianta Tabor, probabil legată de legendele muntelui din Peninsula Arabică sau cel din SE Franței), merg spre biserica ortodoxă Sf. Gheorghe/Kisha e Shën Gjergjit. Are o istorie interesantă, clădirea fiind folosită de-a lungul timpului cu diverse scopuri, inclusiv biserică (sec. XVIII, aspect de mănăstire fortificată), reședință, punct turistic al guvernului și hotel. Cumva ciudat și obișnuit în același timp: în biserică o femeie care prezenta detalii unor turiști mi-a interzis să fac poze. Este obișnuința din bisericile ortodoxe (de înțeles) și în același timp părerea de rău că astfel orice biserică ar putea deveni mai atractivă, prin promovare. Fiindcă, să fim serioși, dincolo de credință, orice biserică are nevoie de bani pentru întreținere și atunci promovarea ar fi de folos, cu respectarea normelor de intimitate religioasă.
După ce explorez o nișă din zid aflată în apropierea bisericii văd un pasaj și niște trepte care ar părea să coboare. Cercetez pe telefon și văd că e o potecă ce ar coborî pe lângă zidul vechi și apoi mai departe, abrupt, spre partea de jos a orașului. Se iese fain pe sub o arcadă și apoi, pe lângă zid se coboară la ruina unui vechi punct de apărare avansat pe pantă, spre vale. De aici poteca coboară în serpentine printr-o zonă cu vegetație și apoi pe sub un versant de piatră înalt de câteva zeci de metri. E interesantă tare legătura asta! Doar zece minute durează să ajungi la poteca pietruită ce duce la biserica agățată pe stâncă, cu ceva grote pe lângă ea. E vorba de biserica Sf. Mihail de cult creștin ortodox răsăritean. Ce o însemna asta... Cert este că omul care are grijă de ea îmi povestește altfel despre ea când îi spun că sunt român. Nu mai știu dacă îmi spune de ceva rude ale lui din Timișoara sau Sibiu... Cert e că un detaliu comun altfel duce discuția. Mai ales că recunosc cu ușurință câteva icoane chiar și cu scrierea diferită!
Încă vreo câteva serpentine aval de biserică pe Rruga Shën Mëhilli (hm, dacă și asta poate fi numită stradă...) și sunt la marginea cartierului istoric Mangalem. Pe Rruga Andrea Vrusho intru printre case și de aici explorez cât mai multe străduțe, pe diverse niveluri. Sunt multe lucruri de văzut și aici e poate un pic aiurea de explicat pe unde am mers și nici nu cred că are rost. Doar de remarcat casa-muzeu Ansal din 1720, ferestruica cu vin de la restaurantul Semani (ce e asta vedeți la fața locului!), străzile mici, înghesuite, în pantă și cu multe serpentine, muzeul în aer liber de pe aceste străzi cu foarte multe detalii istorice și tradițioale, mândrie a poporului albanez, muzeul etno-cultural și casa de oaspeți Bujtina, legăturile diferitelor personalități din toată lumea cu rădăcinile albaneze sau aprecierile făcute de oameni celebri, inclusiv Marin Sorescu, George Lahovari sau Nicolae Iorga și multe alte detalii care ar merita mult mai mult timp. Și de apreciat cuplul pe care îl întâlnesc în apropierea muzeului, tineri vorbitori de franceză cu copilul în cărucior!
Ies pe străduțe în piața/sheshi Saharase, punct oarecum central al orașului. Am lângă mine Sarajet e Vreionasve, complexul rezidențial al Pașei de Berat din a doua jumătate a sec. XVIII. Mai exact clădirea este Selamllek-ul, reședința Pașei Izedin Galip Vrion. Pe partea cealaltă a pieței mai regăsim doar Poarta Pașei din vechiul complex, comuniștii distrugând cea mai mare parte a complexului. În 1961 clădirea a fost declarată monument cultural protejat. Vedem statuia lui Ilias bey Vrioni (1882-1932), politician și latifundiar albanez și prin Poarta Pașei ies în Rruga Mihal Komnena, de asemenea turistică. Nu urc prea mult pe ea și fac dreapta pe Rruga Dr. Lluka pentru a explora puțin cartierul liniștit din spatele complexului centrului medieval al orașului. E interesant să găsești denumiri cunoscute nouă ca ”spahiu” și să vezi cum oamenii te dirijează oriunde vrei să mergi chiar dacă nu e limba comună și înțeleg doar câteva denumiri.
Centrul istoric (”sharia”) este din perioada otomană și include Moscheea Regală ”Helveti Tekke”, mormântul lui Shah Qerim, zona în care locuiau dervișii, o școală, o bibliotecă și câteva morminte monumentale. (sec. XV-XVIII). În timpul războaielor mondiale au fost distruse școala și biblioteca rămânând celalalte clădiri.
E o bucurie ca în atât de puțin timp să pot vedea atât de multe. Am senzația că am văzut cam ce era de văzut în oraș cu excepția podului Gorița/Ura e Goricës. Deci merg spre el! Pe partea stângă a râului Semna/Lumë i Osumit este cartierul Gorița/Gorica, cel care dă renumele orașului ”orașul cu o mie de ferestre”. Arată foarte fain ca arhitectură chiar dacă pentru localnici este ceva uzual. Casele au câteva ferestre mari și, fiindc multe case una lângă alta, ai senzația că tot timpul cineva te urmărește pe geam. Estetic arată foarte fain. Văzuserăți mai devreme o poză de undeva din cartierul cetății...
Tehnic de aici urmez doar Rruga Antipatrea până la autogară. Deci nimic special ca informație. Dar tot sunt locuri faine și interesante. Pe dreapta este Geamia Burlacilor/Xhamia e Beqareve care, acum nefolosită în scopul inițial, a fost transformată în bazar. Urmează câteva cafenele unde m-aș opri, dar prefer să ajung mai devreme la autogară. E ultimul microbuz la 16.30 și nu aș vrea să îl ratez. În spatele caselor se văd abrupturile de sub cetate. Pe undeva prin acelea am coborât mai devreme... În spate este Podul Suspendat cu arhitectură modernă, metalică. În față este podul istoric ce trece în cartierul Gorica, Cu trei segmente cu pante difertite și arcade de piatră, șapte la număr. Uite ce ne spune Wikipedia:
”Podul Gorica sau podul Kurt Ahmed Pașa (în albaneză Ura e Ahmet Kurt Pashës) peste râul Osum este un punct de reper în orașul Berat, Albania.
Este unul dintre cele mai vechi și mai populare poduri otomane din Albania. Conectează două părți ale orașului Berat, a fost construit inițial din lemn în 1780 și reconstruit din piatră în anii 1920. Podul cu șapte arcade are 129 de metri lungime și 5,3 metri lățime și este construit la aproximativ 10 metri deasupra nivelului mediu al apei. Podul a fost renovat în anul 2015 de către Bashkia Berat (Municipalitatea Berat).
Conform legendei locale, podul original din lemn conținea o temniță în care o fată era închisă și înfometată pentru a potoli spiritele responsabile de siguranța podului.”
Pe dreapta este un monument dedicat lui Skanderbeg și apoi o trecere de pietoni colorată înainte de giratoriul de unde la stânga pleacă Rruga Staver Naco care ocolește cartierul Murat Çelebi. În mijlocul giratoriului este un monument modern, metalic ce simbolizează ferestrele din renumele orașului și trei citate de apreciere ale orașului pe o coloană metalică în mijloc.
Mai departe pe dreapta găsim Muzeul și Monumentul eroilor națiunii. Hm, steaua aceea roșie de pe monument îmi ridică niște semne de întrebare, dar e de înțeles ținând cont de sistemul comunist care a fost și la noi. În esență este un capitol din istorie și în acel moment comunsimul și cei din sistem erau considerați eroi. Pe stânga, în zona verde/parc este un monument bănuiesc tot legat de eroii locali (mai mic) și al doilea, cu un fel de steag roșu simbolizat în construcție legat de Liga de la Prizen (20 septembrie 1943) prin care s-a obținut independența Albaniei. Puțin mai în față este Kulla e Sahatit, turnul ceasului ce face parte din arhitecturea otomană a cartierului Murat Çelebi. Ca puncte de interes ar fi Moscheea Sahat, Turnul Ceasului, Parcul Eroilor Națiunii și Cimitirul Martirilor. Mai în față este monumentul dedicat eliberării orașului Berat din 13 septembrie 1944. Cu ajutorul AI și Google am găsit următoarele informații:
”Pe 13 septembrie 1944, evenimentul principal din Albania a fost eliberarea orașului Berat de către forțele Armatei de Eliberare Națională (LANÇ). Aceasta a fost una dintre cele mai importante eliberări ale orașelor mari în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marcând un punct de cotitură în avansul partizanilor. Pentru mai multe detalii despre această dată istorică, citiți notele Primăriei Berat sau rapoartele despre Eliberarea Beratului.”
Un giratoriu și fac ușor dreapta. Până la următorul giratoriu (și ultimul) remarc doar terasa Ti Je Engjëll cu o faină intrare ca o poartă de piatră și un parculeț drept terasă. Am senzația că este închis și oricum eu am ca țintă autogara.
Ajung la autogară și am timp de o cafeluță la aparat înainte de a porni spre Tiranë (500 lekë). Doar câteva poze de pe drumul de două ore până în qendra/stația Dollari din centrul capitalei!
Noniin (greu de explicat acest termen finlandez foarte complex)! E 18.30, doar nu merg la hostel mai ales că e ultima seară în Tirana. Aș mai putea vedea câte ceva.
Nu am reușit până acum să ajung în Parcul cu lac din Tirana/Parku i Liqenit të Tiranës. Deci e timpul pentru asta, mai ales că este o seară liniștită! Strada/Rruga Ibrahim Rugova mă duce în piața Frederic Shopin/Sheshi Fryderyk Chopin. Îmi place bustul lui și culorile care se văd la stânga spre piața Maica Tereza/Sheshi Nënë Tereza și de la clădirile înalte din spatele ei. Dar revenim în piață ceva mai încolo.
Deocamdată intru în parcul cu alei înclinate pe care îl explorez puțin, doar zona apropiată de oraș. E întuneric și, cu excepția ultimelor poteci, toate aleile sunt luminate. Mai puțin unele monumente care poate ar merita o mai bună scoatere în evidență. Doar dau aici niște repere fiindcă e aiurea să descrii plimbarea pe aleile dintr-un parc: Monumentul Holocaustului, Teatrul în aer liber, biserica Sf. Procopie/Kisha e Shën Prokopit (încă în amenajare), terenurile de joacă, statuia lui Françesk Radi și statuile și cenotafurile fraților Frashëri. Dacă până la el am mers doar pe alei, de aici și până la ieșirea din parc găsesc niște poteci întunecate în pantă. Până la o alee care mă scoate cam la jumătatea distanței dintre piețele Chopin și Maica Tereza.
Este ora 19.00 și vreme frumoasă. Și prin parc, și pe aleea pe care am ieșit și mai departe și pe treptele Universității Politehnice din Tirana sunt destui tineri la relaxare. Faină senzație de studenție!
În centrul pieței Maica Tereza este un fel de centru cultural/bibliotecă deschisă sub acele umbrele rotunde. Adică sunt cărți din diverse domenii care pot fi citite ”la liber”. Vă dați seama că sunt sau ar trebui să fie ceva camere de monitorizare. Sigur sunt paznici fiindcă abia am câteva minute să studiez un album foto cu Frumuseți ”ascunse” ale Albaniei că un paznic închide standurile și cumva mă forțează să termin explorarea albumului. Redau câteva pagini mai jos.
Un pic pe Bulevardul eroilor națiunii/Bulevardi Dëshmorët e Kombit, las pe dreapta Palatul Congresului și după el fac dreapta pe Rruga Gjergji Filipi, apoi rondul cu bustul Papei Ioan Paul II și strada liniștită Rruga Asim Zeneli care mă scoate în Strada Elbasanului/ Rruga e Elbasanit. Pe ea la stânga ajung la Lana și podul Namazgâh/Ura e Namazgjase pe la care mai trecusem. Dar nu văzusem moscheea cu același nume Xhamia e Namazgjasë! După cursul apei urc un pic în față și apoi pe scări intru în moschee. Evident că dau jos adidașii (chiar dacă miros puțin după atâtea zile de mers cu ei, chiar și aerisiți în fiecare seară!), îi pun în dulapul dedicat pentru asta alături de alte perechi de încălțăminte și intru în moschee. Vă amintiți că îmi spusese mama despre ea ca fiind mare monument. Și este! Vedeți în interior. Bine, prind și momentul rugăciunii musulmane, ceea ce mă face să stau ceva mai retras pentru a nu deranja.
Vis-a-vis de moschee este un monument un pic abstract și în spate plăci cu multe nume. Monumentul este dedicat martirilor și preoților care au fost omorâți de teroarea comunistă pe 30 octombrie 1944. Interesant cum își păstrează memoria istoriei, indiferent de epocă! Bravo! Respect!
Mai vreau să văd doar piața de pește și pentru asta ajung în piața Avni Rustemi pe unde mai fusesem. În mod sigur o piață de pește (Markata Mish - Peshk Bulmet) este ceva pitoresc, local. Și așa și este! Îmi place mult sentimentul de omenie și de bucurie de a împărtăși totul chiar dacă acum, fiind târziu, piața este închisă. A se observa păturile care acoperă tarabele. Sunt și ceva terase, dar nu văd ceva ce m-ar atrage. La una din ele e un ecran mare și un meci de fotbal local. Mai mulți bărbați sunt atenți cu berile în față. Sunt și ceva tarabe cu suveniruri și trec pe lângă ele fiindcă am luat ce îmi trebuia. Vorbim aici de Bazarul Vechi, aflat lângă Piața de Pește! Și îmi mai place că în zona pietonală din apropierea pieței este multă lumea, de toate vârstele, care se bucură de seara liniștită din oraș.
Mno, și cu asta cam gata! Bine, este doar ora 20.00 și merg pe Rruga Qemal Stafa la dreapta și apoi pe Rruga Bardhyl la stânga până la hostel. Trec pe la magazinul de brânzeturi și, încă o dată, mă simt undeva prin anii '90 în România. E greu de explicat senzația. Văd o brânză de vaci care îmi pare cam scumpă și nu are rost să iau. Merg direct la hostel. Duș și masă de seară. Plus ceva povești cu colegii și o bere pe terasă, ca de final de vacanță. Doar îmi las puțină mâncare pentru micul dejun și la somn, cu reflecție scurtă asupra a tot ce am văzut în Albania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu