Mai știți ce spuneam în postarea anterioară despre motivul pentru care am venit în Albania? Se află în Shkoder/Shkodra/Scutari. Pentru asta mă trezesc pe la 7.45-8.00 și pe la 8.50 pornesc la drum. Asta înseamnă că de la hostel fac stânga pe Rruga Bardhyl, trec de intersecția cu Rruga e Dibrës unde este barul Friends pe colț și continui pe Rruga Ferit Xhajko până la întâlnirea cu Bulevardi i Ri/Bulevardul Nou construit pe ceea ce a fost gara și peronul acesteia. A funcționat între 1949 și 2013 când a fost închisă permanent și apoi desființată. Merg până în spatele muzeului de istorie și de aici pe jos pe linia dreaptă pe care venisem ieri. Nu este distanță mare (vreo trei kilometri) și merg susținut. Mereu am la mine un tricou de rezervă fiindcă în situații ca asta sigur transpir. Dar cert e că este bună cafeluța de 40 lekë pe care o iau de la chioșcul de la intrarea în autogara Nord și Sud/Terminali i Autobusave të Jugut dhe Veriut. Autobuzele și mai mult microbuzele sunt principala modalitate de călătorie în Albania pentru oamenii obișnuiți, cei care nu își permit taxiuri. Și de fapt este cel mai autentic mod de a vedea cum trăiesc și cum călătoresc oamenii. Autogara este o suprafață asfaltată mare pe care sunt microbuze sau autocare care pleacă în toate direcțiile. Pe unele din microbuze scrie numele orașului-destinație. De fapt pe majoritatea! Și, ca să își atragă clienți, șoferii au scrisă destinația pe un carton, stau în fața microbuzului sau în centrul parcării și strigă în gura mare localitatea. Cam cum era la noi acum vreo 25-30 de ani! Dar așa îmi place atmosfera... Găsesc microbuzul de Shkoder/Shkodra, șoferul îmi confirmă destinația și îmi spune și arată pe mașină că pleacă la 10.00. Este perfect. Îmi ocup locul și aștept. Vine șoferul și ia banii fiecăruia în funcție de unde merge. 400 lekë/4 dolari este prețul întreg, până la Shkoder.
Eu îmi făcusem planul de a vizita orașul și apoi să merg mai departe spre Theth într-o zi. Dar realizez că este prea mult fiindcă doar două ore durează până în Shkoder. Plus două ore înapoi. Nu mai rămâne timp destul pentru vizită. Și, chiar dacă e orășel mic, am destule de văzut! Mă informez pe drum unde e stația finală ca să știu de unde iau microbuz înapoi și apoi urmăresc pe geam drumul.
Microbuzul merge prin pitoreștile cartiere Mëzez-Fushë, Ura, Kodër-Kamëz, Bathore și Kamza și apoi iese din oraș. Drumul SH1 trece prin Fushë-Kruja și în Thumanë intră pe autostrada A1 până în Prozhmë unde rămâne doar drum european E851. Trecem râul Mat și în regiunea Lezhë se transformă în E762. Don't ask for any logic! Continuăm prin regiunea Lezhë și intrăm în regiunea Shkodër. Pe fostul pod dublu de cale ferată și rutier trecem Drin-ul care se varsă în Buna și după a lor intersecție văd castelul Rozafa/Kështjella e Rozafës. Scopul despre care vorbeam! Nu mai am răbdare până în oraș și la un stop, imediat după castel, cobor (înainte de giratoriul Sheshi Kryepazar din cartierul Pazar i Vjeter). Mai sunt vreo doi kilometri până în oraș, la stația de autobuz de la piața Democrației/Sheshi Demokracia. Dar măcar știu unde va trebui să îmi termin plimbarea de astăzi. Mulțumesc pentru drum și pornesc la explorare!
Mă întorc câteva zeci de metri față de sensul în care am venit cu microbuzul și o săgeată mă dirijează la stânga spre castelul Rozafa/Kështjella e Rozafës/Kalaja e Rozafës. Mă întreb dacă într-adevăr așa s-a numit castelul/fortăreața inițial sau doar i s-a dat numele pornind de la legenda Rozafei. Cum spuneam, la stânga urc ușor pe strada/Rruga 6 Maji și dau de tot felul de mici grote, unele din păcate cu mult gunoi în ele și ceva flori mov agățate pe stâncile de deasupra grotelor. Las pe stânga o clădire cu un frumos aranjament. Pare a fi ceva liceu și voi deduce apoi că este școală primară. Puțin mai sus este parcarea de autocare/microbuze și sunt câteva parcate. Văd lângă ele grupuri de vârsta a doua și a treia din Albania și Macedonia. Vă închipuiți că nu știi de unde este un om după chip (poate la mod general să poți spune continentul, în anumite situații). Spun informația asta după numerele autocarelor deși nici asta nu oferă o informație 100% asupra originii grupului fiindcă și autocarele pot fi închiriate. În fine, mă gândesc că toți turiștii urcă la castel (cum urc și eu) și, cum mie nu îmi face mare plăcere să fiu în buluc, las aici toaleta cu plată de la o terasă (e afișat prețul pe ușă) și urc un pic mai repede pe Rruga Qafës spre castel.
După câteva sute de metri e o intersecție și pe sub un pod de piatră un drum coboară în față spre moscheea de plumb/Xhamia e Plumbit. Îmi zic în gând că o voi vizita când termin cu castelul. Dar mă voi mulțumi să o văd de sus fără să o mai vizitez. E o mică parcare și un semn spre ”kalaja” la dreapta. Urc pe acolo în curbă de nivel, urmez o serpentină la stânga și în vreo 250-300 de metri ajung la o barieră unde e și casa de bilete. Din acea curbă se văd foarte frumos râul Buna, lacul Shkodër/Scutari pe la mijlocul căruia este granița cu Muntenegru/Crna Gora /Црна Гора. Mă bătea un gând ca într-o altă zi să merg până la Podgorica/Podgorița. Dar deja vreau prea mult (și altă țară!) și mai bine le iau pe rând. Fiecare țară are multe de oferit și de văzut! Și foarte faini se văd și Alpii Procletici la nord de oraș, câteva zeci de kilometri. Măcar așa, de departe, îmi alin dorul de munte! Plătesc biletul de 400 lekë și știu că voi mai avea de plătit și la muzeu. Mă documentasem că în muzeu găsesc sculptura (ghips, bănuiesc) cu Rozafa.
Drumul de piatră spălată și rotunjită de la atâția pași devine un pic incomod mai ales când plouă sau după aceea când piatra este udă. Acum am noroc că totul este uscat și chiar și așa trebuie să fiu atent la fiecare pas fiindcă altfel pot face vreo entorsă care nu ar fi deloc plăcută. Mai ales că pentru ușurința bagajului am doar niște încălțăminte sportivă sub gleznă. O serpentină la dreapta și sunt la intrarea principală din perioada venețiană, dominată de un donjon înalt. Castelul este datat în sec. II d. Hr. în timpul regelui ilir Gent. Numele Rozafa a fost dat castelului în perioada medievală în timpul ocupației slavilor și bizantinilor. Mai multe detalii istorice pot fi citite mai jos. Eu doar subliniez câteva aspecte din punct de vedere personal, particularizat pentru această vizită.
După pasajul de intrare urmează o altă poartă sub care surprind un ghid care povestea ceva unui grup. Prind ceva informații nescrise: pe stânga este o nișă prin care se văd ceva scurgeri albe. Probabil că este scurgere de calcit și ghidul spune legenda conform căreia Rozafa ar fi fost închisă în turnul de deasupra și prin fisuri laptele ei ajungea până aici. O scurtă vizită pe exteriorul zidurilor (voi reveni înainte de ieșire pentru mai multă explorare) și apoi trec în prima curte (propriu-zisă). Toată lumea urcă pe traseul clasic spre dreapta și eu fac stânga. Spuneam că îmi plac locurile mai aerisite... Urmez zidurile pe partea stângă și trec prin pasajul fortificat în a doua curte. Pe aici văd câțiva turiști în sens invers și în rest este liniște. Fac apoi dreapta după zidurile ce separă prima curte de a doua, curte unde se găsesc ruinele unei foste biserici, fântâna castelului și alte ruine și fortificații. Și nu am cum evita să mă intersectez cu grupurile de mai devreme. Dar în timp ce majoritatea merge spre curtea a treia, eu merg prin spatele fostei biserici și explorez puțin pe acolo. Aici a fost catedrala Sf. Ștefan în sec. XIII-XV și apoi moscheea Sultan Mehmed Fatih în sec. XVI-XIX. Fântâna de care spuneam este de fapt cisterna medievală nr. 3 Saranxha (sec. XIV). Văd și închisoarea otomană de sec. XVI-XVII și cisterna 4 (același secol ca și cea de mai devreme) înainte de a intra în curtea a treia, cea mai de sus din cadrul întregii fortificații. Explorez toate clădirile curții înainte de a merge la muzeu. Un detaliu interesant ca și cel de la intrare cu laptele Rozafei: pe zidul de la turnul sudic este un ghid albanez care încurajează grupul de vârsta a treia: ”Noi, albanezii, suntem foarte curajoși. Nu ne e teamă să mergem pe zidurile expuse. Uitați!” Evident că eu sunt undeva pe lângă el și văd cum urcă, pe rând, câțiva din grupul lui. Problema lor de fapt nu e la urcare (și eu o înțeleg perfect fiindcă o resimt și eu puțin), ci la coborâre: tendoanele genunchiului sunt mai rigide după o anumită vârstă și produc dureri! Cobor în curte și merg direct la intrarea în muzeu.
Clădirea muzeului este din sec. XV și a fost Kapitaneria, reședința cont-căpitanului venețian, conducător al Shkodrei. În perioada otomană a fost haremllek/haremul guvernatorului otoman. Are trei etaje, ziduri de 2.5 metri grosime și geamuri mici folosite pentru apărare. În perioada 1985-1990 a fost amenajată ca muzeu de istorie zonal. Cum intri plătești biletul de 200 lekë la magazinul de suveniruri din stânga și în față este modelul din ghips al Rozafei. Este asemănătoare cu legenda Anei lui Manole și prezentă sub diverse forme în țările din Balcani. Aici poate fi citit mai detaliat. Pe scurt:
”Povestea ei este amintită pentru prima dată de către Marin Barleti, în anul 1504. Se spune că cei trei frați care s-au apucat de construirea cetății ajung să lucreze din greu în fiecare zi, însă în cea următoare, zidurile pe care le ridicaseră erau distruse de o forță necunoscută. Un înțelept de prin părțile locului le spune celor trei frați că numai un sacrificiu uman l-ar putea opri pe diavol de la distrugerea zidurilor viitoarei așezări, iar aceștia sunt de acord să o sacrifice pe prima dintre soțiile lor, care ar veni sus pe deal pentru a aduce mâncare. Din păcate, cei doi frați mai mari își rup promisiunile și își avertizează soțiile să stea acasă – iar cea care apare a doua zi aducând merinde, este soția fratelui cel mai mic, frumoasa Rozafa. Înțelegând situația, ea este de acord să fie zidită în zidurile cetății cu o singură condiție – o ferestruică îngustă să fie tăiată în zid, astfel încât brațul drept să-l poată mângâia pe fiul ei nou-născut, sânul drept l-ar putea hrăni și piciorul ei drept ar putea mișca leagănul său. Rozafa este zidită, iar cetatea străjuiește și astăzi semeață.”
Muzeul este interesant, prezintă aspecte istorice din antichitate, perioada romană, Ev Mediu, perioada otomană și spre prezent - masa din mozaic, stema vulturului bicefalic al Albaniei și povestea Rozafei reluată într-un tablou. Las câteva poze aici, iau câțiva magneți și ies în curtea în care mai am câte ceva de vizitat. Povestesc un pic cu Emil la telefon și apoi intru în restaurant, nu pentru mâncare, ci pentru poze, unde am acces.
În restaurant este un fain salon de ceai amenajat ca mini-muzeu, cu divane turcești, costume, masa și tava specială de servire a ceaiului și cafelei și un foișor de unde se văd podurile peste Drin și Buna.
În drum spre ieșirea din castel voi pune accentul pe mai multe niveluri ale turnurilor din zidul exterior al curții întâi. Acum este mai liber pe deasupra zidului, în zona unde este steagul albanez și între cele două porți ale donjonului de la ieșire, pe pasajul care ajunge pe exteriorul zidurilor. Interesant că într-unul din turnuri, pe o intrare de circa un metru înălțime, cobor un nivel într-un turn unde s-ar mai putea coborî cu grijă, pe niște lemne, încă un nivel. Dar mă opresc fiindcă nu vreau să am probleme la urcare. Și deasupra mea văd singurul liliac din castel. Simpatic, acum doarme fiindcă nu pare să miște absolut deloc. Cu unghiuri faine spre lacul Shkodra/Scutari/Skadarsko Jezero (nah că are și denumire slavă!) merg spre ieșire (de remarcat ușa metalică foarte rezistentă). O fază interesantă: înainte de a ieși pe ultima ușă văd câteva capre curioase care urcau în castel. Inițial vreau să le gonesc în exteriorul zidurilor, dar văd că un grup de femei le ”trage” spre interior. Mno, descurcați-vă voi atunci! Ies din castel și cobor drumul pietruit până aproape de parcarea mică despre care v-am spus. Aici găsesc un mormânt pe care scrie HARAP Hoxha, L 1450, V 1467. Uf, pe net găsesc informații diferite și, deși atunci credeam că e vorba de un personaj important, acum nu mai știu dacă este așa. Vă las poza și mergem mai departe. Pe drum găsesc niște măslini și doar iau o măslină ca să confirm ceea ce știam: dacă nu sunt prelucrate cumva, măslinele au un gust amărui greu digerabil. Renunț la moscheea de plumb și până la giratoriul Sheshi Kryepazar doar opresc să fac câteva poze la basorelieful legat de independența din 1878 de la școala primară ”Lirla”.
Fac stânga la giratoriu fiindcă aș vrea să intru un pic în zona verde de vărsare a Bunei în lac. Dar e destul de mult de mers. La vreo câteva sute de metri văd un dig și un fel de parcare circulară sub forma unei arene romane. Renunț la idee și mă întorc spre centru. Nu pe strada principală Bulevardi Zogu I spre giratoriul Piața Democrației, ci pe Rruga Et'hem Osmani prelungită cu Rruga Osja i Falltores până în piața/Sheshi Tophane. Mai departe se numește Rruga Myzafer Pipa până în intersecția unde uneori este piața de pește și apoi devine strada Congresului și Mănăstirii/Rruga Kongresi i Manastirit până la Bulevardi Bujar Bishanaku care mă duce la giratoriul central și stația de autobuz. Interesante tare cișmelele funcționale din piața de pește, casele - unele simple, altele renovate, unele curți cu grădini verzi și casa, ruinată în care ”a trăit unul dintre eroii Vigut Ahmet Haxhija, care a folosit această casă în timpul războiului NAC/CL ca bază partizană și adăpost pentru tehnicienii partidului comunist”.
În piața Democrației putem vedea monumentul central și frumosul teatru Migjeni construit în 1958 (primele piese de teatru datează din 1879) și poartă numele poetului local Shkodër Migjeni (Millosh Gjergj Nikolla, 1911–1938). ”A găzduit prima operă a Albaniei, „Mrika” de Prenkë Jakova, în 1958 – marcând o piatră de hotar pentru viața culturală albaneză. În epoca socialistă, repertoriul său prezenta în mare măsură lucrări conștiente social și cu tematică națională, inclusiv piese de Bertolt Brecht. Fațada teatrului prezintă un portic măreț cu cinci arcade și coloane, încadrat de întablament clasic – caracteristic neoclasicismului din epoca sovietică.” (sursă: Google Maps, ghid local Oksana Duduk).
Din piață, peste Turnul cu ceas al Englezului (muzeu) se văd minareturile moscheii Ebu Bekër/Xhamia Ebu Bekër / Xhamia e re e Fushë Çela / Xhamia e Madhe. Îmi găsesc cu Google Maps drumul spre intrarea ei și îmi las adidașii la intrare înainte de a intra. În apropiere sunt catedrala ortodoxă ”Nașterea Domnului” și muzeul de fotografie Marubi. Catedrala este închisă și doar îi voi face ceva poze mai încolo. Muzeul ar fi interesant, dar mai degrabă explorez locurile decât să văd muzee...
Moscheea Ebu Bekër cunoscută și ca Moscheea Nouă Fushë Çela (albaneză: Xhamia e re e Fushë Çela) a fost construită în 1994-1995 pe locul vechii moschei Fushë Çela distrusă de comuniști. Are 623 mp și pot intra 1300 de credincioși. Cele două minarete au 41.11 metri și domul principal 24 de metri. Fosta moschee Fushë Çela a fost importantă din punct de vedere istoric în învățământul academic al orașului și a atras savanți și teologi islamici notabili. (sursă: Wikipedia)
În spatele moscheii, după ce ieși din parc, începe pietonala Rruga Kolë Idromeno. Până acolo dau de o vânzătoare ambulantă care are printre altele magneți și steaguri. Am ceva euro mărunt și mă tocmesc să plătesc în euro ceea ce iau de obicei: un steag și câțiva magneți. Sunt cadouri mici și eficiente, în primul rând fiindcă nu ocupă mult loc în bagaj. Singurul lucru incomod ar fi (asta am văzut recent) dacă bățul steagului este mai mare decât bagajul fiindcă trebuie să am grijă să nu se rupă. Peste capătul străzii amintite este statuia Maicii Tereza (Nënë Teresa) și Floarea Solară (făcută din panouri solare). Evident că fac niște poze și îmi setez direcția pe telefon spre casa în care a trăit un an familia Maicii Tereza (1932-1933; nu am găsit mai multe detalii în afară de faptul că în acea perioadă 1929 a ajuns în India prima dată). Intru pe pietonală și fac dreapta pe prima stradă/Rruga At Gjergj Fishta. La prima intersecție pe un balcon suspendat, din fier forjat, este o faină icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Aflu de pe net că este casa în care a trăit o perioadă poetul Migjeni amintit mai devreme. Și la stânga este biserica catolică Sf. Francisc, închisă, și mănăstirea franciscană Kuvendi Françeskan. Ies în Rruga G'juhadol pe care fac stânga printre terase acum închise. Pare să fie zonă turistică în jurul pieței Sheshi Dugajet e Reja. De aici am de mers puțin pe Rruga Ludovik Saraçi până la casa în care a trăit Maica Tereza cu familia. Un pic de detalii despre tinerețea ei:
”Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând ”boboc” în albaneză) s-a născut în 26 august 1910 la Skopje în Imperiul Otoman, în prezent capitala Republicii Macedonia. A fost botezată pe 27 august 1910. Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje, unde exista o mare comunitate de vlahi. Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nicolae Boiagiu a fost de origine vlahă. Ea a fost cea mai mică din copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu. Tatăl ei era implicat în politica albaneză. În 1919, după o întâlnire politică, în care regiunea Skopje a fost lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani. După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o singură.” (sursă: Wikipedia)
Puțin mai în față este casa memorială a lui Dom Simon Juban, monument de stat. Dom Simon Juban a fost un preot catolit închis pentru 26 de ani de regimul comunist pentru că practica religia catolică interzisă de sistem. Uite ce am găsit pe Wikipedia:
”Jubani, fratele lui Dom Lazer, care a fost otrăvit în 1982, s-a născut în Shkodër, un oraș din nord-vestul Albaniei cu o populație catolică numeroasă, într-o familie catolică devotată. A intrat în seminar în 1943. A fost hirotonit în 1958 și apoi arestat în 1963 în timp ce slujea la Abația Mirëdita, într-o provincie apropiată, pentru practicarea religiei catolice. În închisoarea Burrel a fost ținut într-o celulă de 3,6 pe 7,2 metri împreună cu alți 30 de prizonieri și bătut brutal când a refuzat să lucreze în mine. Practicarea religiei în Albania a devenit ilegală în 1967, iar mulți lideri religioși au fost torturați, uciși sau închiși pentru că și-au practicat public credința. Dom Simon a scris un memoriu despre perioada petrecută în închisoare, intitulat „Burgjet e mia”.
Jubani a fost eliberat pe 13 aprilie 1989, împreună cu alți preoți catolici închiși. Pe 4 noiembrie 1990, Jubani a celebrat prima slujbă publică de la căderea regimului Hoxha, sfidând legea; au participat 300 de persoane. În 1991, Universitatea din San Francisco i-a acordat un doctorat onorific, fiind onorat ca „Protagonist al unei noi ere în Albania”.
Jubani a murit din cauza unei hemoragii cerebrale pe 12 iulie 2011 la Spitalul Regional din Shkodër.”
Vi se pare cunoscută povestea?
Merg pe stradă până la capătul ei, fac dreapta pe Rruga Pal Ëngjëlli și după vreo 150 de metri iarăși stânga pentru a ajunge pe Rruga Qafa e Bishkazit. Pe aici este fosta linie de cale ferată care făcea legătura între Tirana, Shkodër și actuala Muntenegru. Linia a fost construită în anii '80 și este închisă din 2020. Ufff. Și gara (unde ajungem puțin mai târziu) pare să spună vechi povești...
Dar scopul meu acum este să cobor la ceea ce ar trebui să fie râul Lumë i Kirit (râul Kiri). Ceva mai sus, în munți râul formează un fain canion și câțiva kilometri mai sus de Shkodër găsim podul de piatră Mesi. ”Podul din Mes (în albaneză Ura e Mesit, „Podul din mijloc” este un pod din satul Mes, aflat la aproximativ 5 kilometri (3,1 mi) nord-est de orașul Shkodër din nord-vestul Albaniei. Este un monument al culturii Postribë, care s-a transformat într-o atracție turistică cu o mulțime de vizitatori din întreaga lume. Turiștii străini consideră că arhitectura podului este interesantă ca urmare a prezenței pietrelor cioplite rotunde și a plăcilor de piatră. A fost construit în secolul al XVIII-lea, în jurul anului 1770, de către pașa Kara Mahmud Bushati, conducătorul otoman local, și traversează râul Kir. Construcția podului a avut loc în două faze: în prima fază a fost construit numai arcul median și arcul de lângă ea, iar în a doua fază celelalte 11 arcade. Scopul construirii podului a fost conectarea orașului Shkodër cu localitatea medievală Drisht și cu alte orașe din partea de nord. Are 108 m lungime, 3,4 metri lățime, 12,5 metri înălțime și 13 arcade și este unul dintre cele mai lungi poduri otomane din regiune. A fost construit ca parte a drumului care urcă pe valea râului Kir către Priștina.
Astăzi podul se află în pericol, fiind deteriorat în cursul timpului de inundațiile devastatoare, care au măcinat structura de piatră a arcadelor de pe partea dreaptă, provocând crăpături. ” (sursă: Wikipedia)
Frumooooos... Dar fără mașină și cu timp redus de vizitare este cam greu să ajung acolo, dus-întors. Tare interesant ar fi... (mai sus de pod valea se îngustează mult față de ce se vede aici). Un drum, probabil de piatră în zona superioară, merge pe lângă râul Kir până spre Theth. Deci clar că e de revenit. Dar acum mă mulțumesc să ajung în zona uscată a firului de apă, pe... Ishulli i te Pushkatuarve antikomuniste. Este unul din locurile unde sistemul comunist albanez a făcut multe masacre prin împușcare, mai ales cu victime intelectuali executați fără proces. Uite doar câteva informații găsite prin Google și AI: ”Termenul „Insula Trăgătorilor” se referă la zona memorială din apropierea Cimitirului Rrmaji din Shkodër. Acest sit reprezintă un spațiu simbolic și istoric dedicat miilor de victime anticomuniste executate fără proces de către regim. Memorial și sit istoric: Locație: Cimitirul Rrmaji din Shkodër servește drept unul dintre principalele locuri de comemorare, unde au fost aruncate multe dintre cadavrele celor executați de Mișcarea Postribës și de clerul catolic. Statistici ale terorismului: În timpul regimului comunist din Albania, 5.577 de bărbați și 450 de femei au fost executați, în timp ce alte mii au murit în închisori și lagăre de internare. Comemorare: În această zonă, se organizează ceremonii și activități memoriale, cum ar fi concertele memoriale „Sunetele memoriei”, care mențin vie istoria celor persecutați politic.” (când am ajuns pe insulă eram ferm convins că povestea este legată de rezistența albaneză împotriva sistemului comunist)
Mno, pentru cei care au cunoscut comunismul doar teoretic toate astea nu spun multe. Dar pentru noi, cei care am trecut prin comunism fie și câțiva ani, astfel de locuri au însemnătate. Interesant că în acea perioadă nu apăreau astfel de informații decât în registrele sistemului și nu în public, institutul IICCMER de la noi ocupându-se de astfel de cercetări. Oamenii obișnuiți, cum este și mama mea, mi-a spus de multe ori că ea nu a auzit de astfel de orori în acele vremuri. Tind să cred că informațiile astea apăreau doar prin sisteme secrete/ne-publice, ascunse sistemului și într-o încadrare obișnuită în câmpul muncii nu aveai cum să auzi astfel de informații...
Hm, acum pe insula din mijlocul văii seci a râului sunt doar plante pitice și un localnic cu niște capre. Nu vreau să zic nepăsare, dar oamenii își duc viața mai departe, cei mai în vârstă cu traumele sistemului și cei mai tineri care nu au idee despre ce este vorba.
Nu uitați! Printre victimele sistemului poate au fost și străbuni de-ai voștri!
Revin la Rruga Qafa e Bishkazit, stradă de pietriș și nisip, paralelă cu fosta cale ferată și la stânga merg spre zona gării. E dezolantă imaginea de loc părăsit și doar mai vezi câte un localnic cu bicicleta, probabil pierdut pe drumul din orașul la fel de părăsit și casa aflată în vreun sat apropiat. Veți spune că mai sus eu am arătat altceva. Da, e corect. Centrele orașelor mici sunt cât de cât animate. Dar cu cât te îndepărtezi de piața centrală și intri prin cartiere, cu atât pare totul mai părăsit. Mai ales în țările care au trecut prin sisteme comuniste... Din 2020 gara apare ca fiind părăsită și caut unghiuri interesante pentru a arăta ce a fost odată. Încă mă bucur că la noi și în Bulgaria (unde am fost de mai multe ori) gările din vechiul sistem de cale ferată încă mai sunt funcționale (mă rog, unele din ele). Poate cândva voi ajunge și mai în est. Ce, credeți că în țările baltice e altfel? Și ei, din 1990 încoace se străduie să se ridice după sistemul comunist și obținerea independenței față de Moscova și mai pot fi găsite multe urme ale sistemului alături de minunile dezvoltării occidentale. Da, și pe acolo am fost la începutul lui 2018 din proprie inițiativă (fără a fi plătit de nimeni, cum procedează mulți în ziua de azi). Dacă aveți chef puteți revedea postarea asta și următoarele, după ea.
Despre gară găsesc pe Wikipedia următoarele informații:
”Gara Shkodër (în albaneză: Stacioni hekurudhor i Shkodrës) este principala gară care deservește orașul Shkodër din județul Shkodër, în nordul Albaniei. Este cea mai nordică gară de pasageri din Albania.
Shkodër a fost accesat pentru prima dată pe calea ferată când o extensie de 34 km de la Lezhë a fost finalizată în 1981, folosind materii prime importate din Maroc. Serviciile de transport de pasageri au început pe 25 ianuarie 1982. În 1985, o conexiune mult așteptată cu rețeaua feroviară internațională a fost afectată de o nouă extensie (deschisă traficului regulat în 1986) de la Shkodër la Tuzi în Muntenegru prin Bajzë și Han i Hotit, oferind Albaniei singura sa legătură feroviară internațională, deși nu a transportat niciodată pasageri.
La începutul anilor 1990, trenurile circulau de două ori pe zi între Shkodër și Durrës, deși până în 2015–2016, acest număr se redusese la un tren pe sens.
În 2012, un tren care pleca din Shkodër a luat foc, dar nu au existat victime sau răniți. Gara din Shkodër se va închide dacă nu se fac investiții. Începând cu 05.02.2020, gara pare să fie închisă pe Google Maps.”
De la gară merg spre centru mai întâi pe străduța liniștită Rruga Revolucioni Antikomunist Hungarez. Doar numele străzii spune multe... Puțin mai în față, la un mic giratoriu intru pe Bulevardi Skënderbeu care mă duce spre centru. De remarcat părculețul în care e bustul lui Pashko Vasa (1825-1892), scriitor, poet și publicist în Mișcarea Națională de Renaștere Albaneză și mutasarrif/guvernator al Muntelui Liban după 1882. Între 1842 și 1847 a fost secretar al Consulatului britanic din Shkodër. Tot în acel părculeț sunt câteva bănci cu încurajatoare versete biblice. Mai în față este Situl Dovezilor și Memoriei unde, din 2014, se fac activități de re-memorare ale victimelor comunismului din Shkodër. Interesant și păcat că e închis. Dar eu deja găsisem Insula de mai sus cu ceva informații :). Trec de clădirea în restaurare a cinematografului Kinema Republika și ajung la statuia Maicii Tereza. Deci în centru! În curtea moscheii Ben Beker este Monumentul Brigadei Partizane 27 din Shkodër, luptători în Războiul de liberare națională din 1944 (de sub nazismul german). Am citit și documentat mai mult la vizita la BUNK'ART 1!
Îmi rămăsese restanță catedrala ortodoxă și mă duc spre ea. O găsesc închisă și îi fac câteva poze și apoi și altele în părculețul de lângă ea. Prin magazinul universal din capătul părculețului trec printr-un pasaj (când zic ”magazin universal” fac referire tot la urme ale vechiului sistem comunist) și la 16.45 sunt la stația de autobuz. E un singur microbuz pe care scrie Tiranë și la 17.00 plătesc cei 400 lekë pentru a merge înapoi spre capitală.
După circa două ore ajung în capitală, cam pe înserat. Dar mă știți că ora nu contează când îmi place ce fac. Revăd cu drag qendra, centrul din jurul pieței Skanderbeg și stațiile de autobuz. Chiar îmi place partea asta altfel organizată decât în marele vest ”civilizator”. Mă simt acasă, mediul balcanic în care lucrurile curg, viața merge mai departe și se trăiește clipă de clipă. Stația Dollari este una din multele stații de aici. Încet încep să înțeleg și să urmez cursul natural. Uffff, am greșit ultimele rânduri de aici. Dar mă corectez acum. Microbuzul mă lasă din Shkodër în autogară. de fapt nu în autogară, ci pe Rruga Kastriotet la una din stațiile de autobuz. De aici iau autobuzul 5B spre centru. Biletul costă 40 lekë și e valabil pentru o cursă cu autobuzul, indiferent de distanță. Se plătește în autobuz, la controlor. Acesta are o vestă vizibilă și vine el la tine, nu ai de ce să îți faci griji. Bine, tradus în lei biletul este cam doi lei, ceea ce este un preț absolut normal. Harta cu liniile de autobuze poate fi găsită online aici. De la Terminal(i) spre centru merg autobuzele 4 și 5B din stații aflate la 50 de metri una de alta. Repet, la început pare haotic, dar după aceea totul devine natural.
Chiar dacă e întuneric, îmi fac drumul în așa fel încât să mai văd ceva nou. Puțin mai în față, pe stânga, este catedrala ortodoxă ”Învierea Domnului”/Katedralja Ortodokse Ngjallja e Krishtit. Este luminată foarte fain pe exterior și nu pare să aibă nimic din fastul bisericilor ortodoxe mai mici sau mai mari de la noi, bulgari sau ruși. Pare o clădire modernă. Dar cine sunt eu să judec? Credința e în suflete, nu în felul în care arată clădirea! Tot am spus zilele astea că o vizitez și pe interior și nu am reușit absolut deloc. Sunt convins că aș recunoaște elementele ortodoxiei din prima, indiferent de felul în care arată restul bisericii. Îmi vin în minte multe biserici ortodoxe cu arhitectură diferită și cu tot ceea ce definește, la suprafață, ortodoxia. Doar pomenesc de Biserica Scroafei și vă las pe voi să căutați detalii pe blog sau pe net.
După prima intersecție (de remarcat la stopuri culoarea verde sau roșie sub forma vulturului bicefalic de pe stagul albanez!) intru în parcul Rinia pe aleile căruia se vede că a plouat ceva mai devreme. Este umiditate în aer și mă aștept să mai plouă. Doar aștept :)! După ploaie sunt destule persoane care se plimbă sau doar traversează parcul în diferite direcții. Este evident că este un parc construit într-un dreptunghi dintre străzi, nu unul natural sau care măcar să se apropie de forma naturală, cu delușoare și alei ondulate după formele de relief. Dar e frumos și relaxant pentru o plimbare de seară!
Din parc ies la podul Ura e Lanes (podul peste Lana) cu ceva sculpturi moderne, puțin abstracte și merg pe Bulevardi Dëshmorët e Kombit lăsând pe stânga Piramida și sediul Primului Ministru. Probabil clădire rămasă din mentalitatea comunistă, cu estetica de rigoare, modernizată și luminată. Mă voi întoarce pe aici, pe partea cealaltă a bulevardului! După Lana lăsasem, pe stânga, Grădina celor trei frați Frashëri/Lulishtja Tre Vëllezërit Frashëri (Abdyl, Naim și Sami), cu roluri esențiale în obținerea independenței Albaniei (1878, Liga de la Prizen și multe alte acțiuni și manifeste naționaliste). În parcul Ismail Qemali este acel buncăr despre care am amintit în postarea anterioară. Aș putea coborî în el (de fapt am și coborât câteva trepte), dar nu intru fiindcă sunt ceva urme ale neglijenței umane, rău-mirositoare. Ce să spun, am fost și eu în situații incomode legat de asta, nu judec neapărat oamenii, ci lipsa de respect pentru construcția în sine. Lângă el este o bucată din Zidul Berlinului, ca simbol al eliberării de comunism.
Mă întorc prin fața sediului Primului Ministru și apoi urc pe Piramidă. Este un complex tehnologic modern, mare, acoperit cu trepte de beton și sticlă. Pe ele se vede apă, semn că a plouat și urc cu grijă (și să nu alunec, și fiindcă mă dor un pic genunchii). Din loc în loc sunt platforme de odihnă și belvedere. Clădirea are 21 de metri înălțime și a fost inițial deschisă ca muzeu în amintirea moștenirii lui Enver Hoxha (deschis în 1988, el murise în 1985). În 1991 a fost transformat în centru de conferințe, după căderea comunismului. În 1999 în timpul războiului din Kosovo a fost folosită ca bază NATO. Din 2018 este centru tehnologic modern și din 2023 clădirea este deschisă pentru public.
Urc pe o parte și voi coborî pe partea dinspre Lana prin Parcul Piramidei, printre clădiri cu formă inedită, cuburi aflate în poziții înclinate cu diverse unghiuri.
Merg la dreapta pe cursul Lanei, las peste canal podul ”Vodafone” și Bulevardi Bajram Curri mă duce peste Podul Namazgâh/Ura e Namazgjase (de unde se vede marea moschee Namazgâh/Xhamia e Namazgjasë) până la ceea ce văzusem pe hartă ca Tanners Bridge/Podul Tăbăcarilor. Chiar mai pe seară vorbesc cu mama și îmi spune că a văzut într-o emisiune TV despre Tirana că marea moschee e asemănătoare ca dimensiuni cu Moscheea Albastră din Istanbul. Vine momentul să o vizitez zilele următoare! După podul mare și bulevardul larg trec Lana pe ceea ce citisem că este Podul Tăbăcarilor. De fapt nu e acesta (cel deschis pietonal), ci cel cu arcade de piatră, aflat pe partea cealaltă.
Ceva istorie a podului vechi (Ura e këmbësorëve te lagjja e "Tabakëve"):
”Podul Tabak, care și-a primit numele datorită poziției speciale a breslei Tabak în viața economică și socială a Tiranei în secolele XVII-XVIII, are o structură din piatră, formată din două arcade și pavată cu piatră cubică. Se remarcă prin arhitectura sa armonioasă, precum și prin distribuția proporțională a elementelor sale.
Podul are o înălțime de aproximativ 7 metri și jumătate și este alcătuit dintr-un arc principal, pe care se ridică podul în formă de creastă. Acest arc are o deschidere de 8 metri și este construit cu 2 rânduri de arcade laterale cu o grosime de 1 metru. Înălțimea de la nivelul apei era de 3,5 metri. Pietrele cubice ale podului au o lățime de 2,5 metri, fiind construite cu pietre de râu așezate fără nicio regulă. De ambele părți ale arcului principal sunt construite 2 arcade sub formă de segmente circulare cu un spațiu mic.
Odată cu înființarea Tiranei ca centru civic în 1614, s-a observat o dezvoltare rapidă a meșteșugurilor și comerțului . Situată într-o poziție geografică favorabilă, la intersecția unor importante rute comerciale, Tirana a câștigat importanță an de an și a atras atenția locuitorilor din jur, care an de an au crescut populația orașului.
Pe lângă drumul Egnatia , menționat în antichitate și care trecea prin partea de vest a Tiranei de astăzi, o altă axă importantă era cea care lega Tirana de zonele sale muntoase. Se numea și continuă să fie numită „Drumul Shëngjergjit ”. Acest drum trecea prin partea de est a Tiranei, în Priskë e Madhe, Qafë Priskë, Domje , Shëngjergj, și apoi continua spre Bize , Martanesh, Zerqan și până la Dibër e Madhe . Acest drum era important deoarece servea la deplasarea din aceste regiuni muntoase a caravanelor cu produse animaliere pentru care aceste zone se distingeau. Turme întregi de vite, din cauza iernii aspre din zonele muntoase, se mutau în zonele cu o climă blândă ale dealurilor și câmpiilor Tiranei. O bună parte din aceste vite, la începutul iernii și după creșterea lor în primăvară, erau destinate pieței. Diversi locuitori s-au stabilit la periferia a ceea ce era atunci Tirana, așteptând caravanele de vite din zonele muntoase. Aceștia s-au „specializat” în principal în sacrificarea vitelor și prelucrarea pieilor.
Unele familii vechi din Tirana s-au ocupat de această activitate timp de 2-3 generații până în ziua de azi. Astfel sunt familiile Xheleti, Kuka etc. Tocmai datorită activității tăbăcăriei, cartierul a fost numit „Tabakanë”, iar strada a fost numită „Rruga e Tabakëve”, adică a tăbăcarilor. Acest nume a fost dat chiar pieței și unui grup de familii care poartă și astăzi numele de familie „Tabaku”. Podul din secolul al XVIII-lea care lega cele două maluri ale râului Lana a fost, de asemenea, botezat cu acest nume, așa că a fost numit Ura e Tabakëve. Este o dovadă a dezvoltării orașului și a creșterii comunicării cu zonele interioare. Ura e Tabakëve și-a îndeplinit funcția de trecere de pe un mal al râului Lana pe celălalt până în anii 1930. Apoi, râul Lana a luat o altă direcție, deviind de la traseul său permanent.
Podurile vechi de piatră mărturisesc tradițiile străvechi ale țării noastre în domeniul construcțiilor. Ele confirmă măreața muncă a meșterilor populari, în special ai celor din Tirana.” (sursă: Wikipedia)
Urc pe Rruga George W. Bush pe lângă marea moschee Namazgâh și apoi continui printre restaurante și magazine (zonă pitorească) până la Rruga Xhorxhi Martini (o variantă de ”George”). Vedeți mai jos tot felul de monumente printre care unul al lui Skanderbeg și altul al monedei albaneze.
No și de aici cam gata ”explorarea”. Strada amintită mă duce printre căsuțe (zonă îngustă, pietonală, plină de turiși veseli și vorbăreți) în piața/Sheshi Avni Rustemi și de aici pe Rruga Hoxha Tahsim cu mulți copaci pe marginea trotuarelor ies în Rruga Bardhyl și ”acasă” (20.30). Sunt întâmpinat de cei doi frați și doar schimb câteva vorbe fiindcă sunt destul de obosit. Doar o zi în Shkodër li se pare prea puțin pentru ce am văzut. Dar puțini îmi știu și înțeleg stilul, mai ales oamenii destul de statici! Duș, ceva masă rapidă și somn. Cu adidașii pe scările de la intrarea în cameră fiindcă au cam început să prindă miros și nu vreau să sufoc colegii de cameră, indiferent care sunt ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu