Ziua 1 - 8.08.2026
Stabilisem cu Marius să mergem în Vamă. Atât cât simte fiecare și ce chef are. Adică în totalul stil vamaiot. Îi propun să evităm autostrada și să mergem pe un traseu prin sudul Dobrogei, cu trecere cu bacul la Călărași. Super ok din partea lui! Drumul este fain și ce să vezi când ajungem la bac: nivelul Dunării este prea scăzut, nu merge bacul și se lucrează la dragarea unui canal care să facă posibilă circulația bacului. Hmmmm, dacă știam asta mergeam direct pe autostradă... De verificat funcționarea bacului pe facebook căutând ”bac ostrov”. Așa că pun GPS-ul, mergem spre Fetești și intrăm pe autostrada care ne duce până la Agigea. De aici știm prea bine drumul și la 19.10 suntem la intrarea în Vama Veche!
Ne cazăm la un prieten al lui Marius, tot Cezar. Marius pune cortul și eu voi dormi în mașină. Chiar m-am obișnuit și îmi place. Și urmează o seară fără poze: povești, mers pe faleza care a devenit foarte comercială, baie în marea caldă, replici mai calme sau mai acide în fucție de ”dotarea de la bord”. Parțial e Vama așa cum o știam eu. Adică mai e foarte puțin din ce era odată și mă bucur că mai sunt oameni (cazuri izolate) care își trăiesc vara în Vamă și cu care rezonezi din start! Sunt relativ obosit și mă retrag la somn undeva spre miezul nopții. Am nevoie de câteva ore de somn.
Ziua 2 - 9.08.2026
Nu pun ceasul să sune și înainte de răsărit mă vor trezi Marius și Florin, un prieten comun foarte fain. Doar mă trezesc și apoi ei merg spre plajă. Mulțumesc și merg și eu pentru tradiționalul Bolero la răsărit. Nu ne întâlnim pe acolo și doar ”acasă”, puțin după răsărit. Marius se retrage la somn fiindcă petrecuse toată noaptea și eu chiar intru pe mod ”relaxare”. Hm, doar pentru micul dejun că apoi mă mănâncă tălpile de ceva explorare.
E 11.30. Deja mi se pare că am stat prea mult pe loc. Mă știți că sunt obișnuit cu mișcarea. Așa că merg pe străduța pe care stăm, paralel cu marea și apoi pe canalul Ilanlâc ies spre plajă. Urmează vreo 20 de minute pe lângă plaja privată Kaluda care îmi dă, sincer, impresia că unora chiar le face plăcere să stea într-o zonă îngrădită, sub pretextul siguranței. Dar libertatea aceea din Vamă unde este (sunt ceva corturi la nord de Kaluda)? Merg la mașină hotărât că mi-a ajuns și vreau să pornesc la drum spre casă, pe drumul pe care voiam să venim ieri, pe la Ostrov. Marius ar fi vrut să mai stau, dar mă înțelege: în Vamă (și în viață) suntem prieteni și oameni liberi!
Îmi aranjez toate și pornesc mașina. Se trezise vecinul cu dubiță și nu aș vrea să îl trezesc și pe Marius fiindcă știu că doar de câteva ore s-a băgat la somn. Rog pe vecin/coleg să închidă poarta și văd că se trezește și Marius și mă ajută el cu poarta. E un pic ciudat pentru el să plec, dar nu e problemă. Îi spusesem de posibilitatea asta, în funcție de ce stare am ;)! Și pornesc la drum prin Dobrogea de sud. Mai întâi merg în Mangalia să fac plinul la mașină ca să fiu liniștit cu asta și apoi pe Waze pun mănăstirea Sf. Andrei. Îmi rămăsese restanță de data trecută. Parcă eu țineam minte că am fost acum mulți ani, dar sincer nu îmi mai aduc aminte absolut nimic. Și se pare că doar voiam eu să mă auto-sugestionez că am fost fiindcă totul va fi absolut nou pentru mine! Cam ăsta ar fi singurul scop în acest moment și voi mai face ceva opriri neplănuite pe parcurs.
Mai făcusem drumul ăsta altă dată: Limanu, Albești, Cotul Văii, Negru Vodă, Olteni. Drumul trece pe lângă Dumbrăveni și teoretic nu aș avea de ce să intru în localitate. Bine, ar fi un tumul la dreapta și canaraua Dumbrăveni, dar nu le am acum în plan. Dar apare altceva: la doar un kilometru de intersecția unde eu trebuie să fac dreapta este mănăstirea Dumbrăveni. Hai acolo! Este relativ nouă, cu târnosire în 2009 și sfințire în 2019. Chiar dacă soarele e dogoritor și obositor, mănăstirea mică este foarte faină și răcoritoare. Primitoare în locurile astea uscate! Aparent nu este nimeni aici (e adevărat că e ora 14.40, oră de odihnă) și ușa bisericii este deschisă pentru cine dorește să intre. Doar văd preotul în trecere și când ies din biserică îl voi vedea stând de vorbă cu niște oameni, la o masă aflată la umbra unui copac, în fața bisericii. Și vor mai veni câțiva oameni pe care îi văd/intersectez în parcare...
Continui prin Furnica, Tufani și Șipotele și fac stânga pe DN3 până în Adamclisi. Fusesem altă dată la complexul triumfal și apoi în cetate, prin intarea de sus. Acum ocolesc localitatea și las pe stânga cimitirul turcesc care mă atrăsese data trecută. Pe dreapta se văd zidurile resturate ale Civitas Tropaensium și fac dreapta pe primul drum spre cetate. Asfaltul ajunge la parcarea principală și eu găsesc un drum în pantă și îngust care mă duce la parcarea secundară. Cumva chiar dacă am mai fost, eram curios care e drumul care duce în parcarea asta, pe care doar o ”atinsesem” data trecută în explorarea cetății. Fac o pauză de vizită a cetății, doar parțială și cu accent (asta mi-a părut acum interesant!) doar pe cele două urme ale bazilicilor romane.
După Crângu văd o săgeată la dreapta spre schitul Sf. Serafim de Sarov. Cum știu câte ceva despre el și viața pe care a dus-o în bună înțelegere cu toate vietățile pădurii, mă îndemn să urc la schit pe drumul de piatră. Atenție că (rar) poate veni câte o mașină dinspre schit. Așa cum mi s-a întâmplat mie! Era preotul care mergea încet... Schitul, sfințit acum 10 ani, este ca o căbănuță din lemn care te primește cu o liniște caldă. Îi cercetez fiecare colțișor asociind multe chiar cu viața sfântului, trăită în natură.
Mai am câțiva kilometri pe la marginea unei păduri și sunt în satul Ion Corvin după care este drumul care merge spre mănăstirea și peștera Sf. Andrei. Ies pe drumul asfaltat spre mănăstire cu un gând pe care e ”obligatoriu” să îl îndeplinesc. Bine, nimic nu este de fapt obligatoriu și toate vizitele/explorările sunt propria mea alegere. Dar, așa cum mi-a spus călugărul de la intrarea în peștera Sf. Andrei amenajată, poate așa e rostul ca după atâția ani să ajung în acest loc. Cu binecuvântarea lui și a lui Dumnezeu!
Gândul este izvorul Mihai Eminescu dedicat marelui poet. E drum de pământ până acolo și chiar în fața izvorului amenajat foarte fain sunt niște șleauri și o familie care se joacă în natură, pe lângă mașină. Mai sunt alte două mașini la picnic, în pădure. Șleaurile sunt tare incomode pentru mașini cu garda joasă, pentru mine ne-fiind asta o problemă la mers. Doar că, evident, și eu merg cu atenție fiindcă mașina trebuie protejată cât de cât dacă vrei să o folosești cât mai mult timp!
Urmează întoarcerea în asfalt, apoi o troiță faină și vreun kilometru prin pădure până la parcarea mare de la intrarea în poiana largă în care se înaltă maiestuos biserica mănăstirii Sf. Andrei. În dreapta sunt niște chilii și o biserică mai mică, mai nouă. În față este platforma amenajată la intrarea în peștera unde legenda spune că s-ar fi aciuat sfântul Andrei când a început să vestească pe Iisus pe teritoriul Dobrogei actuale. Este amenajată foarte fain și, cu multă liniște și căldură, chiar dacă pare un pic grabă, călugărul de aici primește și bineccuvântează pe toți cei care calcă pragul peșterii amenajate parțial ca biserică. Las pozele să spună mai multe...
Sunt foarte mulțumit și bucuros că am ajuns aici, mai ales că îmi doresc de mult timp și că sfântul Andrei este un simbol al românismului. Pentru cine vrea să creadă altceva, este liber să o facă!
Trec de Negureni și caut drumul care duce prin pădure spre rezervația de mufloni. E drum de căruță cu șleauri destul de adânci și am surpriza după câteva sute de metri să fie... o poartă de metal închisă! OK, asta este. Am citit că rezervația a fost un moft al cuplului Ceaușescu pentru trofee... Întorc mașina din mai multe mișcări și continui drumul. Într-o oră trec prin Ostrov și repede ajung la drumul de bac. Aflu că merge bacul și este coadă mare. E 18.30 și trebuie să iau o decizie rapidă: ce fac? Aștept să trec cu bacul spre Călărași sau... merg prin Bulgaria spre Ruse și apoi revin în țară? Voi ce credeți că aleg?
Da, ați ghicit! Întorc mașina și merg la punctul de frontieră. Suntem în UE și Shengen, nu se mai fac controale. Dar se plătește vignetă. La ghișeul românesc doamna îmi spune că nu vinde și vignete de Bulgaria. Dar e simplu: pe dreapta sunt două modalități: fie ghișeu la care plătești cash, fie la automate unde plătești cu cardul. Rezolv la automat fiindcă nu vreau să am probleme cu controale și la drum.
Cum e destul de târziu și mai am ceva drum de făcut, mă rezum în Silistra doar la o vizită din mers a Grădinii Dunării cu ruinele cetății antice Durostorum. Lumea e relaxată, în parc, doar eu par pe grabă fiindcă vreau să acumulez pe retină cât mai multe imagini. E așa de fain să fii pe malul stâng al Dunării, pentru români asta fiind mai puțin obișnuit. Bine, excepție fac românii care trăiesc pe malul celălalt al Dunării și care vin des pe malul bulgăresc. Informație utilă: lângă parc/grădină este o parcare gratuită! Mă mai plimb un pic prin centru și descopăr, lângă Galeria de artă, bustul lui Ștefan Caragea/Karadzha, erou național bulgar și luptător pentru Redeșteptarea națională a bulgarilor și eliberarea de sub Imperiul Otoman. Mai sunt multe de văzut în Silistra, cu altă ocazie...
Am ceva distanță până la Ruse și Waze-ul mă duce până în dreptul Turtucaiei/Tutrakan. Aș vrea să fac o pauză turistică din două motive: 1. am văzut de câteva ori Turtucaia din Oltenița, de pe malul celălalt al Dunării și mereu mi-am dorit să ajung aici și 2. sper să găsesc ceva monument sau informație despre Luptele de la Turtucaia! Sunt celebre luptele în care România a suferit, în 1-6 septembrie 1916, cea mai mare înfrângere dată de trupele germano-bulgare. Acum de ce să nu acceptăm istoria și realitatea? Nu suntem chiar buricul pământului, ca popor, deși suntem binecuvântați cu de toate (mai puțin creier și stimă de sine ca nație, aș spune chiar cu riscul de a se simți unii jigniți!). Sunt vreo 50 de kilometri până la Turtucaia și văd o săgeată la stânga: Tutrakan Epopeea/Monumentul Eroilor, 6 km în interiorul luncii Dunării. Logic că fac stânga să ajung acolo pentru vizită. În parcare mai e doar o mașină și e închis la ora asta muzeul Epopeii. Se poate vedea câte ceva în interior și vizitarea Arcului de triumf onorific și a cimitirului eroilor este gratuită. Fain că găsim pe monumentul din centrul cimitirului inscripții în română, bulgară, germană și arabă!!!
Am așa bucurie că am ajuns aici și îmi vine în minte unchiul meu, profesor de istorie. Tare i-ar fi plăcut să ajungă aici și sunt aproape sigur că a vizitat locul la vremea lui, istoria fiind una din pasiunile lui.
Cam la apus urc în mașină și știu că nu mai găsesc nici un obiectiv turistic deschis în oraș. Vedeți câteva pe harta de mai sus. Dar revin la șoseaua de centură a orașului și cobor în centru spre faleza unde este amenajat Parcul Dunării, foarte simplu, liniștit și cu vedere spre România. Dar mă concentrez mai mult pe plimbarea nocturnă (repet, știți bine că atunci când e vorba de explorare, mai ales urbană, la mine nu contează dacă este zi sau noapte). Vedeți mai jos și ceva poze exterioare de la Muzeul de Istorie și mai ales de la cel al Pescuitului Dunărean și al Construcției de bărci. Cumva curtea în trepte mă trimite cu gândul la Muzeul Satului Pescăresc Tradițional din Tulcea...
Și cu asta se cam termină vizita mea în Dobrogea de Sud. Total neplanificată! Încă vreo 50 de kilometri pe DN21 și sunt la intrarea în Ruse. Știu giratoriul în care fac dreapta spre pod și am o bucurie interioară fiindcă de mult timp mi-am dorit să merg pe drumul pe care am venit acum, pe malul drept/sudic al Dunării. Și mai sunt multe de văzut pe aici, dar acum e noapte și mai am vreo 70 de kilometri până acasă. Mâine urmează alte drumuri, spre nord. Plătesc taxa de pod la bulgari, cu cardul, și, după ce trec Podul Prieteniei înapoi în România, urmez drumul clasic ocolitor al orașului și apoi pe drumul de viteză ajung la București. Cu oboseală și atâta bucurie pentru că am adăugat la puzzle-ul din minte și suflet (informație și simțire) alte piese cu importanță mare!!! Cu Dumnezeu înainte!
