Milano... Cred că e unul din locurile în care orice femeie din lumea modernă ar vrea să ajungă... Milano... Oraș al modei... Milano... Orașul în care a trăit și a creat mult timp Leonardo da Vinci... Milano... Oraș roman vechi... Milano... Aproape și de munte și de mare... Milano... Oraș în care plouă în cea mai mare parte a anului... Milano... Domul/Il Duomo... Milano... Oraș din nordul Italiei care trebuie explorat pe îndelete, nu așa cum am făcut eu în fugă la început de ianuarie 2013...
Acum iau bilete la Wizzair din vreme și hotărăsc să mă sărbătoresc cu mama la o pastă milaneză sau cine știe ce specific. Nu e musai stilul meu (și voi, care citiți pe aici, mă cunoașteți), dar merită să fac o bucurie mamei care nu a mai zburat de peste 40 de ani și de cel puțin 37 de ani nu a mai ieșit din țară. Doar așa prin povestirile și pozele mele și ale surorii mele... Avem bilete luate cu 5 luni înainte la Wizzair și rezervare la Sofia Hostel pe viale Abruzzi la numărul 70. Singura noastră sarcină este să ne bucurăm de zile și locuri...
Ziua 1 - 20 noiembrie 2016
Duminică pe 20 noiembrie suntem în jurul orei 11.00 la aeroportul Otopeni, trecem de toate controalele (de fapt e mai simplu fiindcă având doar bagaj de mână ajungem repede la poarta de zbor) și suntem în avionul care decolează în jurul orei 13.10. Aproape două ore și jumătate de zbor ne duc în nord-vestul Italiei la Bergamo. Dacă până la ganița italiană nu am recunoscut prea multe, Dolomiții îmi sunt mai mult decât evidenți sub aripa dreaptă...
În afara aeroportului vedem autobuzul care merge la Milano Centrale, plătim biletele direct la ușa autobuzului (5 euro/persoană) și la drum. În răstimp de o oră nu știu dacă am văzut cinci kilometri fără case sau hale sau construcții... Autostrada pe 4-5 benzi ne duce până la marginea orașului și mai departe autocarul ne lasă pe laterala gării Milano Centrale. A fost destul de obositor drumul, mergem direct la hostel. Coborâm la metrou, luăm bilete de patru călătorii (nu știu cum credeam noi că am făcut reducere cumpărând așa!), mergem la linia 2 verde și luăm metroul spre Cologno două stații: Caiazzo și Loreto. Aici trebuie să ne orientăm cumva spre Viale Abruzzi. Sunt o grămadă de pasaje, tuneluri și ieșiri și e foarte ușor să ne încurcăm. Chiar o dată am ratat ieșirea și am ieșit pe viale Gran Sasso. Așa am descoperit un fast-food ieftin și bun pentru imigranți și un Carrefour Express până să dăm de cel mai apropiat de noi pe viale Abruzzi.
O primă paranteză: prețurile ni s-au părut, chiar și la Carrefour, de vreo patru ori mai mari decât la noi. Ne-am descurcat toate zilele astea cu mâncare de la Carrefour dimineața și peste zi și cu pizza sau falafel sau hamburger de la restaurantul acela (parcă 4 euro falafelul și 2.5 euro pizza margherita mare).
Și a doua paranteză: de acasă descărcasem pe telefon harta metroului și mereu m-am orientat cu ea foarte bine!
Revenind la drumul spre hostel, pe viale Abruzzi pe stânga pe un geam ceva mai sus am găsit o sticlă de bere Ceres. Am împins-o și mai bine ca să nu o ia nimeni și ne va fi reper în fiecare zi și în special seară. Găsim repede numărul 70 la stânga, coborâm ca spre un garaj și apoi pe scări la dreapta ajungem la intrarea în hostel. Ne cazăm la recepție, plătesc diferența, primim cheia cu rugăminea să o lăsăm de fiecare dată când plecăm la recepție (de parcă ei nu ar avea cheie de rezervă) și avem cameră la etajul doi. E o cameră de patru persoane (un pat dublu și două simple) și niște haine. Întreb de haine la recepție și le mută în altă cameră și instalatorii din baie ne roagă să mai așteptăm 10 minute să termine de reparat. Nici o problemă, oricum ne odihnim puțin!
Mai pe seară vrem să ieșim puțin așa ca introducere în oraș pe la Dom, prin galeriile Vittorio Emanuele II, pe la Scala și apoi acasă.
Aproape tot timpul a plouat și pe net (am wireless la hostel) văd că e vremea mâine (luni) ceva mai bună la Como decât aici. Marți e mai bunicică în Milano. Schimbăm deci zilele: mergem mâine la Como și marți stăm loco!
După vreo două ore de odihnă ieșim la metrou și vedem unde este linia 1 roșie spre San Leonardo. Noi avem de mers cinci stații până în centru la Duomo. Și aici sunt o grămadă de pasaje și de ieșiri, nu mai știu pe care am ieșit. Cert e că afară plouă mărunt și nouă nu ne pasă. Suntem doar la plimbare!
Ne învârtim în jurul imensului Dom. Era să zic că mai mult pentru mama care e încântată de măreție și ar fi greșit. Data trecută am făcut doar o poză aici și mai departe. Acum simt cât de mic sunt în comparație cu imensele turnuri. Sus de tot tronează statuia aurie a Madonninei luminată prin ceață... În fața Domului este statuia ecvestră a lui Vittorio Emanuele II și în dreapta una din cele patru intrări în galeriile cu același nume. Aici vom sta (de fapt ne plimbăm cam non-stop) protejați de ploaie!
”Forma actuală a pieței Duomo (Piazza del Duomo) a fost construită după planurile lui Giuseppe Mengoni începând cu 1865. Construirea pieței simetrice s-a făcut prin distrugerea a mai multe clădiri istorice, printre ele fiind Coperto del Fegini, sec XV și blocul Rebecchino. În prezent domul este înconjurat de clădiri proiectate de Mengoni: palatul Arcadei nordice (1874) care cuprinde arcul triumfal spre galeria Vittorio Emanuelle II și palatul Arcadei sudice care se termină cu pavilionul dublu Arangorio (1937-1956). Pavilionul de pe stânga găzduiește Muzeul Secolului XIX. În fața domului este Casa Galli & Rosa (1873) cunoscută ca palatul Carminati. În spatele acestuia Mengoni, mort în 1877 în urma căderii unei placări a Galeriei, prevăzuse un alt edificiu care să arate profunzimea pieței. Monumentul lui Vittorio Emanuelle II, este realizat de sculptorul Ercole Rosa între 1878 și 1896, îl înfățișează pe rege în timpul bătăliei de la San Martino cu intrarea trupelor franco-piemonteze în oraș în 1859.”
Magazinele din galerie sunt foarte luminate și extravagante, terasele sunt pline... La galeria Louis Vuitton chiar glumim că ne lipsesc câțiva euro pentru a cumpăra una din gențile de acolo (prețul cel mai mic e de 2580 de euro, cel mare de 2700 de euro), la Giorgio Armani, Gucci sau Prada doar tragem așa ocheade... Galeriile Rizzoli sunt interesante prin cărțile vechi expuse acolo... În centru sunt câteva mozaicuri foarte faine. Unul reprezintă lupoaica cu pui și simbolul legiunilor romane SPQR. Inițialele vin de la Senatus Populus que Romanus și inscripția era folosită ca semnătură oficială a guvernului roman. Un alt mozaic reprezintă taurul și superstiția este că dacă îți pui o dorință, închizi ochii și te rotești cu călcâiul (sprijinit de organele intime ale animalului) de trei ori în sens invers acelor de ceas, ți se va îndeplini dorința. Acum e prea aglomerat ”la taur”, la întoarcere îmi voi pune și eu o dorință și îndeplinesc ritualul :D. În acel punct s-a format chiar o gaură în timp, mie îmi pare mai mult o gură de scurgere a apei...
Magazinele din galerie sunt foarte luminate și extravagante, terasele sunt pline... La galeria Louis Vuitton chiar glumim că ne lipsesc câțiva euro pentru a cumpăra una din gențile de acolo (prețul cel mai mic e de 2580 de euro, cel mare de 2700 de euro), la Giorgio Armani, Gucci sau Prada doar tragem așa ocheade... Galeriile Rizzoli sunt interesante prin cărțile vechi expuse acolo... În centru sunt câteva mozaicuri foarte faine. Unul reprezintă lupoaica cu pui și simbolul legiunilor romane SPQR. Inițialele vin de la Senatus Populus que Romanus și inscripția era folosită ca semnătură oficială a guvernului roman. Un alt mozaic reprezintă taurul și superstiția este că dacă îți pui o dorință, închizi ochii și te rotești cu călcâiul (sprijinit de organele intime ale animalului) de trei ori în sens invers acelor de ceas, ți se va îndeplini dorința. Acum e prea aglomerat ”la taur”, la întoarcere îmi voi pune și eu o dorință și îndeplinesc ritualul :D. În acel punct s-a format chiar o gaură în timp, mie îmi pare mai mult o gură de scurgere a apei...
Mergem tot în față și ieșim din galerii pe la muzeul Lumii lui Leonardo. Prețul e nițel cam mare să intrăm și programul nu ne-ar mai permite să vedem tot. Revenim în galerii în centru și admir picturile de sus, mergem la dreapta pe lângă taur și apoi în partea stângă a galeriei ieșim spre magazinul Ferrari. Ia uite ce mașină frumoasă am :D (e replică tipic scorpionică, doar noi putem înțelege)!
Mai hoinărim pe străzi și ajungem în Piazza della Scala fiindcă vrem să vedem și Scala nocturnă. În centrul pieței este statuia lui Leonardo da Vinci, genialul inventator din Vinci, regiunea Florența/Firenze, cu patru dintre ucenicii lui. Nu stăm prea mult, doar cât vedem că trece pe aici unul din celebrele vagoane de tramvai milaneze turistice.
Pe alte străzi revenim în Piazza del Duomo și intrăm la întâmplare pe una din intrări. Sunt multe galerii cu magazine și multe săgeți indicatoare spre metrou. Nu ai cum să te pierzi prea mult. Tot în aceeași zonă rămâi... Observați panourile de orientare pentru nevăzători!
Pe linia 1 roșie mergem până la Loreto și ieșim ieșirea bună pentru noi. Mama observă o mamă asiatică cu copilul la ieșire și câțiva oameni de culoare prin metrou. Ea nu e așa obișnuită și chiar remarcă ceva de genul: peste tot dăm de negri și de chinezi!
Mergem la Carrefour, ne luăm câte ceva de mâncare (inclusiv o pizza de făcut la microunde, biscuiți, pâine, brânză tartinabilă și niște sticle de suc neacidulat pe care nu îl văzusem pe la noi) și ne retragem la hostel. Ne e o foame de lup. În bucătăria-sala de mese comună sunt tot felul de oameni la cele câteva mese de pe holul-sală de mese. Mi se pare foarte fain că hostelul oferă o cameră celor refugiați în fața războaielor civile. Îi recunosc după culoare, haine și aparentul haos din cameră. Față de europeni, ei au ușa deschisă la cameră. Mie îmi par foarte ok, sunt și ei oameni și trebuie tratați ca atare!
Ziua 2 - 21 noiembrie 2016
Pentru astăzi avem în plan să mergem în Como. Ideea mea este să vedem munții și, dacă om putea, să ajungem la granița formală cu Elveția. din Chiasso. Vom vedea!
Ne trezim la o oră decentă și, tot pe ploaie, ajungem cu metroul pe linia 1 roșie până la Cadorna. De aici găsisem că avem tren spre Como. Ieșim la suprafață în parcarea mare și apoi în gara Milano Cadorna. Peste 20 de minute avem tren. Inițial voiam să iau bilete de la automat și mama îmi arată casa de bilete. Bună idee, chiar e mai practic! Iau două bilete spre Como (câteva cuvinte în italiană sunt suficiente) și mă miră că nu scrie numărul trenului. Abia apoi vom înțelege de ce. Chiar nu contează cu ce tren pleci, ideea e că la intrarea pe peron validezi biletul printr-un aparat ca la metrou și apoi și se deschide o poartă de plastic. Ca și în alte țări civilizate în care am fost, nu există controlor și nici nu cred că se pune problema să minți și să mergi cu trenul mai mult decât ai plătit (în cazul nostru 4.80 euro pe persoană, ”corsa singola”, clasa a doua). Drumul durează cam o oră și 10 minute și parcă tot drumul parcurs ar fi o anexă a Milano-ului. Cred că e zonă metropolitană... Primele 4 sau 5 stații încă sunt în Milano și chiar poartă în denumire numele orașului...
În gara Como Lago cochetă facem ceva poze la peron, la o hartă din afara gării, cumpăr din mica gară o altă hartă cu regiunea Como (cuprinde zona Como-Lecco-Bellagio), găsesc afară două hărți (una stradală, una turistică) ale orașului-stațiune, în piazza Giacomo Matteotti (din capătul peroanelor) pozăm intrarea monumentală feroviară (Ferovia Nord) și vedem alte hărți... Suntem chiar la malul lacului, la port și plouă ușor. Nu ne împiedică să pornim la plimbare. Simt că mama e bucuroasă de locuri (nu contează ploaia, o ajută cizmele foarte comode - nu simte durerea obișnuită de picioare în nici o zi, chiar dacă am mers mult) și se lasă pe mâna mea. Vă dați seama că nici eu nu știu prea multe aici, sunt prima dată. Cu harta în mână identific zona portului, parcul din stânga gării spre Cernobbio și Chiasso (Elveția) și intrarea în gara trenulețului cu cremalieră spre Brunate. în dreapta. Deocamdată suntem la plimbare...
Mergem puțin pe faleză și după fântânile din piatra cubică găsim intrarea într-un parc. Văd pe net că este vorba de Grădina templului voltian, din câte știu eu un fel de cavou/templu dedicat fizicianului Allesandro Volta, inventatorul pilei electrice, născut la 18 februarie 1845 la Como.
În grădină printre copacii multicolori sunt câteva monumente care merită reținute. În centru găsim Memorialul Mișcării de Rezistență Europeană. ”Construit între 1978 și 1983 de către artistul Gianni Colombo, a fost comandat de municipalitatea Como ca ”avertizare și amintire”. Este construit din trei scări cu înclinație diferită care duc la plăci metalice mari cu fragmente din scrisorile celor care și-au oferit viața idealurilor Rezistenței Europene. Acestea au fost transcrise ulterior în șapte limbi pe lespezi care evocă taberele de concentrare din Hiroshima.” Un alt obiectiv este digul Foranea dedicat fizicianului Piero Caldirola (1914-1984). Statuia Mafaldei de Savoia urmează malul lacului printre copaci de toate culorile. Știți vorba ceea: ești Mafalda să le știi tu pe toate... În sfârșit pe lângă templul lui Alessandro Volta ieșim dn parc pe la Monumentul Militarilor. Pe el putem vedea steagurile Uniunii Europene, pe cel italian și pe cel elvețian! Pe lângă stadion trecem de clubul de yacht local și apoi de clubul aeronaval din Como, lăsăm niște lebede la malul apei și urcăm pe o alee spre turnul și biserica din față. E prea obositor să mai mergem pe malul apei și ne și plouă mai puternic! La strada mare (via Borgo Vico), mama ar cam vrea să ne întoarcem spre centru. Hai să intrăm în biserică, e deschis și apoi ne întoarcem!
”Este o biserică foarte veche (sec. XI-XVII). Numele sfântului Gheorghe (San Giorgio) vine, probabil, din perioada longobardă. Partea cea mai veche a bisericii cu trei nave este cripta cu trei abside cu fresce. Absidei centrale, aplecate spre exterior, îi lipsește coronamentul romanic. Deasupra găsim absida bisericii reconstruită în 1638 de pictorul și arhitectul Gianbattista Recchi din Como, fațada fiind finisată la începutul secolului XVIII de ticinezul Agostino Silva. Multe decorațiuni și picturi aparțin familiei de pictori Recchi. Frontispiciul vechi al altarului este opera lui Giovan Battista și Giovanni Paolo Recchi (1641). Fresca bolții centrale este pictată de Giovanni Paolo Recchi în 1686. În capela sfintei cruci se găsesc alte picturi ale lui Raffaele sau Carlo Recchi. O pictură din biserica dispărută a sfintei Tereza este opera lui G.B. Discepoli din Lugano numit Lo Zoppo (Șchiopul). Madonna lui Giuseppe Bayer (1877) se găsește pe marele altar.”
Intrăm în biserică și parcă e cu totul o altă lume. Liniște, pace, apropiere de divinitate, relaxare... În puține locuri am întâlnit așa ceva. Te pătrund sutele și miile de gânduri și rugăciuni rostite aici și cumva parcă simți că plutești într-o altă realitate...
Ieșim profund impresionați din biserică și facem stânga pe via Borgo Vico până la primul giratoriu. Eu parcă tot aș vrea să merg până în Chiasso și întreb un vânzător de ziare cam câți kilometri ar fi până la granița cu Elveția. Răspunsul lui ”4-5 kilometri” mă face să renunț fiindcă știu că pentru mama este prea obositor. Așa că ne întoarcem spre centru pe viale Fratelli Roselli printre Institutul basc și Hotel Engadina. Mai intru prin parc pentru câteva poze la locomotiva veche, la culori, ceva monumente și piatră și Monumentul Rezistenței și o regăsesc pe mama pe faleză (fiecare se plimbă pe unde vrea și în ritmul lui).
Singurul loc unde aș vrea să mai mergem este stația funicularului spre Brunate și un loc unde să mâncăm ceva. De dimineață tot mergem și parcă stomacul cere de mâncare. Bine că atunci când te plimbi, uiți și de mâncare și de toate! Ah, și parcă ne-am și adăposti undeva de ploaie măcar pentru jumătate de oră... Pe faleză mergem pe partea vestică a lacului chiar până la stația de pornire a telefericului. O văzusem din grădina publică și știam că e aproape.
Cum sus e ceață/sunt nori, stabilim să nu urcăm și doar să facem câteva poze în interior și să vedem începutul liniei. Este tare înclinată și îmi aduce aminte de funicularul de Bergen. Funicularul a fost deschis în 1894 mai întâi pentru localnici și apoi și pentru turiști. În 1911 se schimbă sistemul de tracțiune din aburi în electricitate. Din 1935 până în 1970 au loc tot felul de modernizări. Din 2005 sistemul de management este trasferat de la consorțiul de transport CPT la municipalitatea din Como prin Azienda Transporti Milanezi S.p.A (informații de pe site-ul oficial www.funicolarecomo.it). De aici vă mai spun că funicularul are o pantă medie de 22,3 grade și urcă în 6 minute și jumătate o diferență de nivel de 500 de metri până în Brunate, numit și ”balconul Alpilor”. Aici este un turn dedicat tot lui Alessandro Volta și în zilele senine se pot vedea patrumiarii Alpilor mereu acoperiți de zăpezi. Oricum noi doar cerem voie să facem poze la imaginile vechi, hărțile expuse pe pereți și la trenul modern cu geamuri panoramice care pornește la ora 15.00 și ieșim mulțumiți pe faleză.
Găsim un restaurant mic, local unde sunt gazdele, câțiva prieteni de-ai lor și poate doi-trei turiști. Vreo 8-9 mese ocupă cochetul restaurant, comandăm niște paste, un cappucino și o ciocolată caldă și ne bucurăm de vreo oră de relaxare. Este mai mult decât bine! Mă gândesc că e cel mai bun cadou pe care mi-l puteam face: să descopăr în mama o prietenă călătoare într-un loc așa de frumos. Parcă aici suntem cu totul alți oameni, mai buni, mai detașați... Parcă totul e o plăcere... Momente de grație, cum ar spune N.D.Walsh...
Pornim mai departe spre gară cu alte poze vechi surprinse și de aparatul meu...
Ne luăm bilete la tren și știm că mai avem câteva trenuri până diseară. Hai să vedem cum este și catedrala din Como. Ar trebui să fie mai impresionant decât ce am văzut până acum. Pe hartă arată că este la câteva sute de metri în spatele gării. Mergem pe lângă linia de tren (ni se pare un lucru extraordinar că o linie așa de mică merge prin mijlocul orașului, e adevărat că la București sau chiar la Milano Centrale sau în alte orașe liniile de tren intră mult în oraș spre gări, dar e o ditamai magistrala de lată, aici este doar o linie și atât!). La prima barieră facem dreapta și suntem între Opera și spatele catedralei din Como. Este imensă de aici, va părea și mai mare din față (unde ajungem pe dreapta). În interior este impresionant de mare și parcă mai rece decât biserica San Giorgio de mai devreme. Amândouă ne-au mers la suflet, aș greși să fac comparație. Ni s-a părut amândurora că biserica San Giorgio parcă e mai apropiată de suflet decât catedrala (și mai apoi, mâine, de imensul Dom din Milano). Mi-aduc aminte că la un moment dat în fața catedralei mă întreabă mama ceva de genul ”Ce tot pozezi acolo?” și răspunsul meu a fost cam așa ”Uite câte detalii frumoase. Bine, încă vreo trei poze și intrăm!” Gândul meu este mereu să surprind cât mai multe, cine știe dacă și când voi mai reveni...
Mai hoinărim pe via Cairo Plinio Secondo spre port (chiar credeți că am reținut nume de genul ăsta? Google Maps îmi spune nume de străzi), pe via Bianchi Giovini prin spatele hotelului Terme și apoi pe alte străduțe înapoi spre Dom/catedrală pe via Rodari. Interesant este că pe una din străduțe e poliția care cercetează niște tineri bănuiți de trafic de droguri. La noi doar se uită puțin ciudat (nu e obișnuit ca niște turiști să se plimbe pe acele străzi) și trecem mai departe (spunând ”Turisti, turisti” scăpăm fără nici un control). Înapoi la gară și la 16.50 suntem în tren înapoi spre ”casă” (ruta prin Saronno). În tren mai povestim câte ceva, punem umbrela la uscat și ne uităm pe pozele făcute în timpul zilei... Frumoase amintiri care nu contenesc să se adune...
Frumoasă și plină zi! Și obositoare, nu e cazul să mai bălăurim prin oraș cu hainele ude. Mergem direct la metrou și pe linia 1 roșie coborâm la Loreto și apoi acasă. Mama rămâne în cameră, eu mă duc să iau pentru ea un hamburger și pentru mine un falafel. E dorința ei să mâncăm astea fiindcă e curioasă cum e falafelul! Nu mai gustase până acum! Iau și o pizza, e prea ieftină și bună! Și o sticlă de suc de la Carrefour, altă aromă decât ce băusem ieri! Eu vă pot garanta (fiind mâncător de falafel ocazional) că cel făcut de arabi (bucătarii de la fast-food-ul nostru) nu are nici în clin, nici în mânecă cu cel găsit la noi. Spun cu mâna pe inima că e infinit mai bun! De fapt e doar mai altfel! Mâncăm și ne relaxăm puțin seara cu ceva emisiuni TV de muzică italiană până ne ia somnul. Eu mai studiez un pic pe net și hotărăsc pentru mâine să mergem la Cimitero Monumentale și la Dom. Vom vedea că este destul pentru o zi!
Ziua 3 - 22 noiembrie 2016
Energizați după o noapte lungă de somn, ne uităm afară și se pare că ploaia s-a oprit. Așa pentru zece minute și apoi începe iarăși cu întreruperi :D! Nu contează pentru noi. Mergem la plimbare! De data asta mergem pe linia 2 verde până la Porta Garibaldi și schimbăm pe linia 5 violet pentru o stație până la Monumentale. Este o linie mai nouă și ca urmare și stațiile sunt mult mai moderne. Ne descurcăm să urcăm vreo trei nivele cu lifturi și suntem la suprafață. Hmmmm... Ce piață mare și aerisită! Cum ieșim, pe dreapta vedem ceva clădiri impunătoare și identificăm pe hărțile postate peste tot că acela este Cimitero Monumentale. Pare un pic macabru să ai ca obiectiv turistic un cimitir și vă garantez că merită dacă vă plac frumosul și arhitectura. Cumva Bellu din București este o copie timidă și mult mai mică a acestui cimitir (și foarte frumoasă și curată, adaug eu în mod subiectiv)! Mergem pe lângă gardul lui și intrăm pe poarta turistică deschisă.
”Crearea cimitirului monumental de către Carlo Machiachini între 1863 și 1866 confirmă abordarea nouă, modernă a procesiunior funerare în Italia de după unificare. Cu marmura sa caracteristică în două culori, este un exemplu fascinant de arhitectură eclectică în care aspectele romanicului pisan și goticului lombard se amestecă într-o compoziție unică, uniformă. Aflat în interiorul unui zid înconjurător, are două galerii laterale care se întâlnesc la intrarea monumentală centrală: Famedio sau pantheonul civic. Acest spațiu, cu planul planșeului în formă de cruce grecească, conține morminte, statui și plăci comemorative ale locuitorilor iluștri ai Milano-ului. De exemplu marele monument al lui Alessandro Manzoni, este poziționat în spatele Domului octogonal. De-a lungul căii principale prin cimitir sunt Osuarul și Templul Crematoriului. În jur sunt morminte, altare și sculpturi care povestesc povestea intrigantă a dezvoltărilor artistice milaneze de la 1800 până în prezent.”
E deschis de marți până duminică de la 8.00 la 18.00 și închis în zilele de luni și festive. Deshis de la 8.00 la 13.00 în: 1 ianuarie, Paști, Lunea Îngerului, 1 mai, 2 iunie, 15 august, 8-25-26 decembrie. E interzisă intrarea cu 30 de minute înaintea orei de închidere. Sunetul sirenelor semnalizează închiderea și necesitatea de îndreptare spre ieșiri. Persoanele care deranjează sunt evacuate de personalul intern al cimitirului.
Ar mai fi un text oficial de pus aici, dar cred că v-ați plictisit de atâtea informații. Las pozele să spună mai mult despre atmosfera din cimitir. Pot să vă spun că am aflat de cimitir de la o prietenă care a fost de curând și mi-a spus că merită din plin vizita. Și, nu în ultimul rând, recomand și eu vizita cimitirului. Vă veți da seama acolo ce înseamnă artă, măreție și de ce nu, orgoliu de familie.
Cam pe la 11.20 ieșim din cimitirul monumental și ne îndreptăm spre Piazza del Duomo. Ca să variem traseul, mergem cu linia 5 violet o stație până la Porta Garibaldi, apoi cu 2 verde până la centrale și cu 3 galben până la Duomo. Ieșim pe una din ieșirile din fața Domului și mai alegem o mică plimbare înainte de a merge în interiorul lui. Cum plouă, vă dați seama că nici nu ne-am gândit să urcăm pe acoperiș! Deocamdată intrăm în Piazza dei Mercanti cu palatul de justiție (Palazzo Giureconsulti) pe dreapta. E o arhitectură interesantă, greu de văzut de pe strada îngustă și joasă față de clădire. Pe prima străduță facem stânga prin spatele Palazzo della Ragione pentru a intra în cealaltă parte a Pieței comercianților. Chiar pe jos scrie că este un loc desemnat pentru reuniunile comercianților. Cu siguranță în alte vremuri... Se pot observa clădirile înconjurătoare și fântâna veche centrală care sugerează atmosfera animată din trecut!
La baza Palazzo della Ragione este amenajat un spațiu deschis destinat comemorării eroilor care și-au dat viața în lupta pentru eliberare a orașului în al doilea război mondial.
Prin Piazza Cordusio intrăm pe via Broletto și apoi pe via del Lauro și alte străduțe mai mici revenim în spatele Scalei. Vrem să vedem cum este și ziua și poate avem ocazia să intrăm, măcar pentru câteva poze...
Se poate intra în sala de spectacole doar dacă ai bilet (ceea ce nu e cazul la noi) sau ca turist poți vizita muzeul teatrului (Museo teatrale). Hm, nici asta nu se potrivește la buzunar :D! Așa că ne mulțumim cu imaginea Scalei din Milano din Piazza della Scala unde în centru este statuia lui Leonardo da Vinci (v-am mai menționat eu ceva despre statuia asta).
Pe aici locurile ne sunt cunoscute și prin galeria Vittorio Emanuele II ajungem în Piazza del Duomo chiar cu scopul precis de a vizita Domul.
După cum vedeți un bilet de 2 euro include vizita Domului, a muzeului Domului și a bisericii San Gottardo in Corte. Așa că trebuie să mergem să luăm bilete. Vă dați seama că nu o las pe mama să stea la coada care pare lungă și mă așez eu. Tot stau și stau, coada merge destul de încet și observ că sunt câțiva care se duc la o altă casă după colț. Mă duc și eu și este o singură persoană în fața mea. Deci iau bilete extrem de repede și ne așezăm la coada de intrare în Dom. Aici nu avem ce să mai facem! La intrare în Dom suntem verificați de arme pe corp și în bagaje (bărbații sunt verificați de bărbați și femeile de femei). E normal oarecum fiindcă e cel mai vizitat obiectiv al orașului!
Primul șoc pe care îl ai aici este masivitatea. Cred că este cea mai mare biserică/catedrală catolică din lume. Pe stânga și dreapta sunt câte trei rânduri de coloane, pe centru sunt bănci de rugăciune, pe laterale sunt numeroase altare și locuri de confesiune (fiecare cu preotul lui). Mama e obosită de atâta mers, se odihnește și eu tot merg prin catedrală să găsesc lucruri și locuri, să văd cât se poate de multe, să pozez, să îmi înregistrez în aparatul foto și în memorie. De exemplu, fără să mă uit pe poze acum când scriu, îmi vin în minte imensele altare de la stânga și dreapta altarului principal, pietrele comemorative de pe jos, imensitatea verticală a coloanelor, însemnele Alfa și Omega, orga imensă din mijlocul catedralei, statuia excesiv de anatomică de pe partea dreaptă (cum te uiți spre altar), copia statuii de aur a Madonninei de pe cel mai înalt punt al Domului aflată în capătul vizitabil al catedralei și altarul de la nivelul inferior dedicat sfântului Carlo Borromeo (2.10.1538-3.11.1584) și sfântului Ambrozie.
”Protecția
Madonnina Domului din Milano a fost așezată pe turnul principal al catedralei în 1774. Cu înălțimea de 4.16 m, cadrul acoperit cu 33 de foi de cupru și oțel cântărește 964 de kilograme din care 564.8 kg este doar structura de oțel. Înconjurată de un nor de patru heruvimi, este cel mai mare dar pe care Fabbrica Veneranda l-a oferit Milano-ului în secole. Toți cei care simt bucurie privind la ea primesc protecția Madonninei. Toți cei care își îndreaptă un gând spre ea rămân uimiți de strălucirea ei. Cei care vin sau pleacă din Milano o vor lua în minte și suflet pentru totdeauna.
A existat întotdeauna o dorință intensă de a te apropia de Madonnina. De aceea în 2015 Fabbrica Veneranda a însărcinat fundația Fonderia Nolana del Giudice să creeze o copie fidelă a statuii Madonninei la scară 1:1. În acest fel toți credincioșii și vizitatorii complexului monumental se pot apropia și contempla acest simbol important al protecției.
Milioanele de oameni care au vizitat Expo Milano 2015 sau Palazzo Lombardia au împărtășit emoția produsă de copia Madonninei. Amplasată în interiorul Domului, casa ei naturală, se află în nava centrală a catedralei unde lumina filtrată prin vitraliile cu teme istorice răspândesc putere și energie în timp ce lasă urmele unei infinite frumuseți pe suprafața statuii. Aici ea își deschide brațele către lume.”
Nu mai are rost să mai adaug și eu ceva, vă las să simțiți masivitatea prin imagini.
Ieșim în Piazza del Duomo și ne îndreptăm spre stânga spre Muzeul Domului. Eu încă sunt un pic contrariat de bilet fiindcă nu găsisem pe hartă biserica San Gottardo in Corte. Explicația mi-o voi da repede: biserica se află în timpul vizitării muzeului! În principiu în muzeu nu ai voie să faci poze și ce vedeți mai jos este făcut pe furiș. În mare prima jumătate a muzeului arată multitudinea de statuete, coloane și sculpturi de pe interiorul și exteriorul catedralei. Acestea continuă și după vizita bisericii San Gottardo in Corte și se termină cu un model al scheletului de oțel al Madonninei, cu alte sculpturi și cu macheta din lemn a întregului Dom.
”Biserica San Gottardo in Corte a fost construită între 1330 și 1336 pentru Azzone Visconti, domnul Milano-ului. La început a purtat numele Fecioarei Binecuvântate și mai târziu a fost dedicată sfântului Gottard, protectorul celor bolnavi de gută, boală de care a suferit și Azzone. Partea ”in corte” din nume se referă la originea sa ca o biserică palatină cu legături strânse cu Palatul Ducal (acum Palazzo Reale). Biserica, cu o singură navă și absidă semi-octogonală, a fost profund transformată în epoca neoclasică. Turnul octogonal din cărămidă în care se află clopotul este originial: o operă de artă în stil gotic lombard a arhitectului Francesco Pecorari născut în Cremona. I se mai spunea Turnul Orelor datorită ceasului său, unul din cele mai vechi din Milano și simbol al întregii vecinătăți, cunoscut ca Contrada orelor.
În biserică se găsește Crucificarea, un fragment important de frescă din școala lui Giotto, și mormântul de secol XIV al lui Azzone Visconti făcut de sculptorul pisan Giovanni di Balduccio”.
În mica curte se găsește Paradosso, ”sculptură a artistului internațional Tony Cragg, inspirată de Madonnina și inaugurată în catedrală în 4 noiembrie 2014. Opera necesită nivele crescute de sensibilitate și abilitatea de a percepe rețeaua profundă de corespondențe invizibile care guvernează realitatea.”
Continuăm vizita prin muzeul Domului și ieșim mulțumiți peste măsură de ceea ce am văzut aici.
Parcă din piață nu am merge direct la metrou. Mai mergem pe jos o stație de metrou pe pietonalul Corso Vittorio Emanuelle II printre magazine celebre dintre care se remarcă Zara, Swarowski sau Rolex. Mai bălăurim și pe galerii paralele cu bulevardul și în piața San Carlo lăsăm pe stânga Basilica di San Carlo al Corso. Ajungem în piața San Babila unde se află altă biserică (nu o mai vizităm) și celebra fântână, punct de întâlnire a lumii bune din Milano.
Intrăm la metrou și pe linia 1 roșie ajungem la Loreto și apoi acasă. Mama e bucuroasă de toate locurile și obosită. E și normal, acasă nu merge atât de mult în câteva zile! Vrea să se odihnească și apoi pe seară să mâncăm ceva.
Eu nu am stare și vreau să revăd o veche prietenă din 2013. Atunci am avut plăcuta surpriză ca la hostelul la care am stat recepționera să fie o româncă, Mihaela, din Galați. Așa că îmi găsesc cel mai scurt traseu pe jos (nu mai vreau să iau metroul) și merg din piazzale Loreto pe viale Brianza (seamănă cu cuvântul nostru ”brânză/brînză”?), trec pe sub liniile de tren și apoi pe viale Lunigiana până în piața Carbonari și ușor dreapta pe via Amaldo Vassallo și via Alfredo Comandini până la Hostel Music. Întreb la recepție de românca Mihaela și mi se spune că a plecat de un an și jumătate. Caut măcar o dovadă de ceva românesc și găsesc într-un bol o bancnotă de un leu. Măcar atât! Mulțumesc și mă întorc spre casă. Bineînțeles că aleg alt drum de la primul giratoriu la stânga pe via Giovanni Cagliero, apoi pe via Melcchiore Gioia unde las pe stânga parohia sfântului Augustin și pe via Luigi Galvani ies în Piazza Duca D'Aosta aflată în fața gării Milano Centrale. Am nevoie de o toaletă și nu găsesc nimic gratis în gară. Nu mai spun că pentru singura toaletă cu plată m-am plimbat vreo 20 de minute printre magazine (partea comercială a gării Milano Centrale chiar se poate compara cu un ditamai Mall-ul!). Așa că ies din gară și cât de repede spre casă.
Pentru întoarcere aleg ruta aflată pe deasupra liniei de metrou adică viale Andrea Doria-via Giovanni Pierluigi da Palestrina-viale Abruzzi. Vorbesc cu mama ce să ne luăm de mâncare, cobor la restaurantul pentru refugiați ieftin, iau pizza și sandwichuri și mai completez cu câte ceva de la Carrefour, mâncăm amândoi în cameră și după un duș fierbinte (este nevoie după atâta ploaie) mă bag și eu la somn. Încă o zi plină!
Ziua 4 - 24 noiembrie 2016
Este ziua plecării. Cum avionul nostru decolează abia la ora 15.10, mai avem puțin timp de vizitat. Trebuie să ținem cont că facem cam o oră de la Milano Centrale până la aeroport cu autocarul și trebuie să fim cel târziu la 14.00 în aeroport. Așa că dimineață ne trezim lejer, lichidăm ce mai rămăsese de mâncare, predăm camera și cu metroul pe linia 2 verde mergem de la Loreto la Milano Centrale (ne-am cumpărat încă o cartelă de metrou, ce să facem :D!). Ne plimbăm un pic prin piață și prin gară și parcă tot ne-am mai ”luxuri” și noi puțin. După ce ne luăm câțiva magneți și vederi și mamei îi face plăcere să își ia o umbrelă cu imagini milaneze, mergem la restaurantul Miniera D'Oro unde ne bucurăm de o cafea marocană. Mică și intensă! Mai povestim de unele de altele, râdem cumva cu o chelneriță (așa de la distanță) care se strâmbase într-o discuție cu o colegă și a bufnit în râs când a văzut că am observat-o, mai facem ceva poze și sus în autocar spre aeroport.
De acum totul intră în obișnuit: verificarea documentelor și a bagajelor de mână, așteptarea deschiderii porții de îmbarcare, găsirea locurilor, zborul cu mulți români, desigur mai gălăgioși și mai agitați decât străinii, privirea melancolică pe geam și apoi coborârea în ”sătucul” București la aeroportul internațional Otopeni. Dacă până acum expresia cu ”sătucul” i se părea mamei ceva exagerat, acum vede ce și cum. Față de autostrada de ieșire cu 4-5 benzi din Milano spre aeroport, DN 1 al nostru aproape că nu are comparație!
Și cu toate astea, tot România îmi e mai dragă ca orice țară!
Ca de obicei vă mulțumesc pentru lectură și sper că ați călătorit și voi puțin prin cuvinte prin orașul modei și pe la margine de Alpi...
În stilul unui prieten buștenar la sfârșit o melodie faină: Zucchero - ”Il Volo”
Ne trezim la o oră decentă și, tot pe ploaie, ajungem cu metroul pe linia 1 roșie până la Cadorna. De aici găsisem că avem tren spre Como. Ieșim la suprafață în parcarea mare și apoi în gara Milano Cadorna. Peste 20 de minute avem tren. Inițial voiam să iau bilete de la automat și mama îmi arată casa de bilete. Bună idee, chiar e mai practic! Iau două bilete spre Como (câteva cuvinte în italiană sunt suficiente) și mă miră că nu scrie numărul trenului. Abia apoi vom înțelege de ce. Chiar nu contează cu ce tren pleci, ideea e că la intrarea pe peron validezi biletul printr-un aparat ca la metrou și apoi și se deschide o poartă de plastic. Ca și în alte țări civilizate în care am fost, nu există controlor și nici nu cred că se pune problema să minți și să mergi cu trenul mai mult decât ai plătit (în cazul nostru 4.80 euro pe persoană, ”corsa singola”, clasa a doua). Drumul durează cam o oră și 10 minute și parcă tot drumul parcurs ar fi o anexă a Milano-ului. Cred că e zonă metropolitană... Primele 4 sau 5 stații încă sunt în Milano și chiar poartă în denumire numele orașului...
În gara Como Lago cochetă facem ceva poze la peron, la o hartă din afara gării, cumpăr din mica gară o altă hartă cu regiunea Como (cuprinde zona Como-Lecco-Bellagio), găsesc afară două hărți (una stradală, una turistică) ale orașului-stațiune, în piazza Giacomo Matteotti (din capătul peroanelor) pozăm intrarea monumentală feroviară (Ferovia Nord) și vedem alte hărți... Suntem chiar la malul lacului, la port și plouă ușor. Nu ne împiedică să pornim la plimbare. Simt că mama e bucuroasă de locuri (nu contează ploaia, o ajută cizmele foarte comode - nu simte durerea obișnuită de picioare în nici o zi, chiar dacă am mers mult) și se lasă pe mâna mea. Vă dați seama că nici eu nu știu prea multe aici, sunt prima dată. Cu harta în mână identific zona portului, parcul din stânga gării spre Cernobbio și Chiasso (Elveția) și intrarea în gara trenulețului cu cremalieră spre Brunate. în dreapta. Deocamdată suntem la plimbare...
Intrăm în biserică și parcă e cu totul o altă lume. Liniște, pace, apropiere de divinitate, relaxare... În puține locuri am întâlnit așa ceva. Te pătrund sutele și miile de gânduri și rugăciuni rostite aici și cumva parcă simți că plutești într-o altă realitate...
Pornim mai departe spre gară cu alte poze vechi surprinse și de aparatul meu...
Ziua 3 - 22 noiembrie 2016
Energizați după o noapte lungă de somn, ne uităm afară și se pare că ploaia s-a oprit. Așa pentru zece minute și apoi începe iarăși cu întreruperi :D! Nu contează pentru noi. Mergem la plimbare! De data asta mergem pe linia 2 verde până la Porta Garibaldi și schimbăm pe linia 5 violet pentru o stație până la Monumentale. Este o linie mai nouă și ca urmare și stațiile sunt mult mai moderne. Ne descurcăm să urcăm vreo trei nivele cu lifturi și suntem la suprafață. Hmmmm... Ce piață mare și aerisită! Cum ieșim, pe dreapta vedem ceva clădiri impunătoare și identificăm pe hărțile postate peste tot că acela este Cimitero Monumentale. Pare un pic macabru să ai ca obiectiv turistic un cimitir și vă garantez că merită dacă vă plac frumosul și arhitectura. Cumva Bellu din București este o copie timidă și mult mai mică a acestui cimitir (și foarte frumoasă și curată, adaug eu în mod subiectiv)! Mergem pe lângă gardul lui și intrăm pe poarta turistică deschisă.
”Crearea cimitirului monumental de către Carlo Machiachini între 1863 și 1866 confirmă abordarea nouă, modernă a procesiunior funerare în Italia de după unificare. Cu marmura sa caracteristică în două culori, este un exemplu fascinant de arhitectură eclectică în care aspectele romanicului pisan și goticului lombard se amestecă într-o compoziție unică, uniformă. Aflat în interiorul unui zid înconjurător, are două galerii laterale care se întâlnesc la intrarea monumentală centrală: Famedio sau pantheonul civic. Acest spațiu, cu planul planșeului în formă de cruce grecească, conține morminte, statui și plăci comemorative ale locuitorilor iluștri ai Milano-ului. De exemplu marele monument al lui Alessandro Manzoni, este poziționat în spatele Domului octogonal. De-a lungul căii principale prin cimitir sunt Osuarul și Templul Crematoriului. În jur sunt morminte, altare și sculpturi care povestesc povestea intrigantă a dezvoltărilor artistice milaneze de la 1800 până în prezent.”
E deschis de marți până duminică de la 8.00 la 18.00 și închis în zilele de luni și festive. Deshis de la 8.00 la 13.00 în: 1 ianuarie, Paști, Lunea Îngerului, 1 mai, 2 iunie, 15 august, 8-25-26 decembrie. E interzisă intrarea cu 30 de minute înaintea orei de închidere. Sunetul sirenelor semnalizează închiderea și necesitatea de îndreptare spre ieșiri. Persoanele care deranjează sunt evacuate de personalul intern al cimitirului.
Ar mai fi un text oficial de pus aici, dar cred că v-ați plictisit de atâtea informații. Las pozele să spună mai mult despre atmosfera din cimitir. Pot să vă spun că am aflat de cimitir de la o prietenă care a fost de curând și mi-a spus că merită din plin vizita. Și, nu în ultimul rând, recomand și eu vizita cimitirului. Vă veți da seama acolo ce înseamnă artă, măreție și de ce nu, orgoliu de familie.
La baza Palazzo della Ragione este amenajat un spațiu deschis destinat comemorării eroilor care și-au dat viața în lupta pentru eliberare a orașului în al doilea război mondial.
Primul șoc pe care îl ai aici este masivitatea. Cred că este cea mai mare biserică/catedrală catolică din lume. Pe stânga și dreapta sunt câte trei rânduri de coloane, pe centru sunt bănci de rugăciune, pe laterale sunt numeroase altare și locuri de confesiune (fiecare cu preotul lui). Mama e obosită de atâta mers, se odihnește și eu tot merg prin catedrală să găsesc lucruri și locuri, să văd cât se poate de multe, să pozez, să îmi înregistrez în aparatul foto și în memorie. De exemplu, fără să mă uit pe poze acum când scriu, îmi vin în minte imensele altare de la stânga și dreapta altarului principal, pietrele comemorative de pe jos, imensitatea verticală a coloanelor, însemnele Alfa și Omega, orga imensă din mijlocul catedralei, statuia excesiv de anatomică de pe partea dreaptă (cum te uiți spre altar), copia statuii de aur a Madonninei de pe cel mai înalt punt al Domului aflată în capătul vizitabil al catedralei și altarul de la nivelul inferior dedicat sfântului Carlo Borromeo (2.10.1538-3.11.1584) și sfântului Ambrozie.
”Protecția
Madonnina Domului din Milano a fost așezată pe turnul principal al catedralei în 1774. Cu înălțimea de 4.16 m, cadrul acoperit cu 33 de foi de cupru și oțel cântărește 964 de kilograme din care 564.8 kg este doar structura de oțel. Înconjurată de un nor de patru heruvimi, este cel mai mare dar pe care Fabbrica Veneranda l-a oferit Milano-ului în secole. Toți cei care simt bucurie privind la ea primesc protecția Madonninei. Toți cei care își îndreaptă un gând spre ea rămân uimiți de strălucirea ei. Cei care vin sau pleacă din Milano o vor lua în minte și suflet pentru totdeauna.
A existat întotdeauna o dorință intensă de a te apropia de Madonnina. De aceea în 2015 Fabbrica Veneranda a însărcinat fundația Fonderia Nolana del Giudice să creeze o copie fidelă a statuii Madonninei la scară 1:1. În acest fel toți credincioșii și vizitatorii complexului monumental se pot apropia și contempla acest simbol important al protecției.
Milioanele de oameni care au vizitat Expo Milano 2015 sau Palazzo Lombardia au împărtășit emoția produsă de copia Madonninei. Amplasată în interiorul Domului, casa ei naturală, se află în nava centrală a catedralei unde lumina filtrată prin vitraliile cu teme istorice răspândesc putere și energie în timp ce lasă urmele unei infinite frumuseți pe suprafața statuii. Aici ea își deschide brațele către lume.”
Nu mai are rost să mai adaug și eu ceva, vă las să simțiți masivitatea prin imagini.
”Biserica San Gottardo in Corte a fost construită între 1330 și 1336 pentru Azzone Visconti, domnul Milano-ului. La început a purtat numele Fecioarei Binecuvântate și mai târziu a fost dedicată sfântului Gottard, protectorul celor bolnavi de gută, boală de care a suferit și Azzone. Partea ”in corte” din nume se referă la originea sa ca o biserică palatină cu legături strânse cu Palatul Ducal (acum Palazzo Reale). Biserica, cu o singură navă și absidă semi-octogonală, a fost profund transformată în epoca neoclasică. Turnul octogonal din cărămidă în care se află clopotul este originial: o operă de artă în stil gotic lombard a arhitectului Francesco Pecorari născut în Cremona. I se mai spunea Turnul Orelor datorită ceasului său, unul din cele mai vechi din Milano și simbol al întregii vecinătăți, cunoscut ca Contrada orelor.
În biserică se găsește Crucificarea, un fragment important de frescă din școala lui Giotto, și mormântul de secol XIV al lui Azzone Visconti făcut de sculptorul pisan Giovanni di Balduccio”.
În mica curte se găsește Paradosso, ”sculptură a artistului internațional Tony Cragg, inspirată de Madonnina și inaugurată în catedrală în 4 noiembrie 2014. Opera necesită nivele crescute de sensibilitate și abilitatea de a percepe rețeaua profundă de corespondențe invizibile care guvernează realitatea.”
Continuăm vizita prin muzeul Domului și ieșim mulțumiți peste măsură de ceea ce am văzut aici.
Eu nu am stare și vreau să revăd o veche prietenă din 2013. Atunci am avut plăcuta surpriză ca la hostelul la care am stat recepționera să fie o româncă, Mihaela, din Galați. Așa că îmi găsesc cel mai scurt traseu pe jos (nu mai vreau să iau metroul) și merg din piazzale Loreto pe viale Brianza (seamănă cu cuvântul nostru ”brânză/brînză”?), trec pe sub liniile de tren și apoi pe viale Lunigiana până în piața Carbonari și ușor dreapta pe via Amaldo Vassallo și via Alfredo Comandini până la Hostel Music. Întreb la recepție de românca Mihaela și mi se spune că a plecat de un an și jumătate. Caut măcar o dovadă de ceva românesc și găsesc într-un bol o bancnotă de un leu. Măcar atât! Mulțumesc și mă întorc spre casă. Bineînțeles că aleg alt drum de la primul giratoriu la stânga pe via Giovanni Cagliero, apoi pe via Melcchiore Gioia unde las pe stânga parohia sfântului Augustin și pe via Luigi Galvani ies în Piazza Duca D'Aosta aflată în fața gării Milano Centrale. Am nevoie de o toaletă și nu găsesc nimic gratis în gară. Nu mai spun că pentru singura toaletă cu plată m-am plimbat vreo 20 de minute printre magazine (partea comercială a gării Milano Centrale chiar se poate compara cu un ditamai Mall-ul!). Așa că ies din gară și cât de repede spre casă.
Ziua 4 - 24 noiembrie 2016
Este ziua plecării. Cum avionul nostru decolează abia la ora 15.10, mai avem puțin timp de vizitat. Trebuie să ținem cont că facem cam o oră de la Milano Centrale până la aeroport cu autocarul și trebuie să fim cel târziu la 14.00 în aeroport. Așa că dimineață ne trezim lejer, lichidăm ce mai rămăsese de mâncare, predăm camera și cu metroul pe linia 2 verde mergem de la Loreto la Milano Centrale (ne-am cumpărat încă o cartelă de metrou, ce să facem :D!). Ne plimbăm un pic prin piață și prin gară și parcă tot ne-am mai ”luxuri” și noi puțin. După ce ne luăm câțiva magneți și vederi și mamei îi face plăcere să își ia o umbrelă cu imagini milaneze, mergem la restaurantul Miniera D'Oro unde ne bucurăm de o cafea marocană. Mică și intensă! Mai povestim de unele de altele, râdem cumva cu o chelneriță (așa de la distanță) care se strâmbase într-o discuție cu o colegă și a bufnit în râs când a văzut că am observat-o, mai facem ceva poze și sus în autocar spre aeroport.
Ca de obicei vă mulțumesc pentru lectură și sper că ați călătorit și voi puțin prin cuvinte prin orașul modei și pe la margine de Alpi...
În stilul unui prieten buștenar la sfârșit o melodie faină: Zucchero - ”Il Volo”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu