Parâng 8-9.10.2016

Am început un plan din iarnă din Retezat: să ating toate vârfurile de peste 2500 de metri din România într-un an! Vis pe care tata a vrut să și-l îndeplinească într-o viață și a reușit! Acum, când vă povestesc (aprilie 2017), mi-am mai modificat un pic optica în sensul că mai am un vârf din cele 14 de atins și probabil că voi ajunge acolo la vară. Sau cine știe când... Ocazii au fost, conjunctura nu mi-a permis... Cert e că în octombrie mai aveam de ajuns pe Parângul Mare și pe Păpușa din Retezat. De la tata știam că Parângul Mare se mai numește și Mândra, ceea ce mi se va infirma acum studiind harta. Parângul Mare se află pe creasta principală în timp ce Mândra se află puțin mai jos, pe piciorul sudic. Cu siguranță este aceeași poveste cu aceste două vârfuri ca și cu Viștea Mare și Moldoveanu. Dinspre nord Viștea Mare pare cel mai înalt și dinspre sud Moldoveanu (de fapt știm bine că cel mai înalt vârf transilvan este Negoiu!). Mai intervine și modul în care percepeau ciobanii munții: fiecare versant era considerat un munte... Tot felul de păreri... Cert e că aflu cu ocazia asta unde este vârful Mândra din Parâng!

Deci, cum vă spuneam, mi-au mai rămas ”Mândra” și Păpușa, două fete care se lasă greu ”cucerite”. La fete poate fi folosit termenul ăsta, la vârfuri doar atinse! Oricum nici o femeie și nici un munte nu pot fi cucerite precum cetățile, nimic și nimeni nu devine o proprietate (cucerită), și doar cunoscute, atinse, apreciate...

Acum vreau să ajung pe vârful cel mai înalt din Parâng și pentru asta plec cu tren de noapte din Petroșani (vineri seară). Cu un sfert de oră înainte de miezul nopții pornesc cu IRN 1821 spre Petroșani. Mai citesc ceva, mai ațipesc... Oricum gândul îmi e la muntele pentru care sunt pregătit cu toate! Ajung puțin înainte de ora 6.00 și e întuneric beznă. Trec pasarela peste linii și întreb un taximetrist de drumul spre ANEFS. E un domn la vreo 50 de ani care s-a retras de la câmpie aici și nu îi vine să mai plece, chiar dacă aici condițiile sunt mai dure. Și îl cred! Îmi explică, îi mulțumesc și pornesc la drum. La primul stop fac stânga, îmi iau două gogoși de la un magazin de pâine unde acum venise marfa și la drum. 

Ziua 1 - sâmbătă 8.10.2016

E întuneric și încet încep să se vadă formele munților... Ies din oraș pe strada Maleia și tot urc cu frontala pe cap. Se mai aude un câine, se mai aude un vânt :D! Ies dintre case, trec de cabana ”Popasul Haiducilor” și văd că oprește o mașină. Doar eu sunt pe drum și mă grăbesc un pic la ei. Mă urcă până la telescaun fiindcă merg în aceeași direcție! Aflu că sunt oameni de munte și îmi admiră planul. Deși e cam lung și greu! La stația de telescaun e totul închis și oricum nu cred că ar deschide doar pentru mine. Așa că mă duc mai sus până aproape de cabana lor. Le mulțumesc și de aici pe jos prin peisajul ce îl vedeți!

Fac cei 500 de metri până la hotelul Rusu, schimb câteva vorbe cu recepționerele de acolo, fac o poză la hartă și pornesc la drum (7.30). Mă înconjură același peisaj care mă îndeamnă doar la mers. Frig nu e!

Urmez drumul care merge câteva sute de metri drept apoi face câteva serpentine și urcă pe pantele de sub primele cabane din stațiunea ANEFS. Mai sunt zone în care ies din ceață și în general așa se menține peisajul mult timp de-acum înainte (8.15). Tot urc, pozez harta de la pensiunea Krisztian, trec de punctul Salvamont, urc pe sub linia telescaunului și iarăși sunt descurajat de niște angajați de pe la restaurante: ”E foarte greu planul tău!” Fix la ora 9.00 trec de panoul aflat în partea de sus a stațiunii înainte de Parângul Mic și de aici voi înainta prin lapte.

De aici poteca e destul de clară pe sub Parângul Mic, zăpada e bună, semnele sunt bune. Poteca mă duce în șaua Izvoru (2050m) după Parângul Mic și apoi în ușor urcuș în șaua Scurtu (2150m). De aici pleacă marcajul PG spre lacul Mija, lac unde vorbisem data trecută când am fost în Parâng. Sap bine fiecare pas pentru a avea cât de cât ceva urme după care să mă pot orienta la întoarcere! Aici este o zona aproape plată și trebuie să fii foarte atent la direcție, mai ales pe vreme de ceață! Merg pe marcaj pe sub vârful Scurtu (vă dați seama că prea multe nu văd) și ajung în șaua Caprelor la 2195m. Aici începe zona cu stânci acoperite de gheață și destul de înfricoșătoare la vedere. Nu și pentru mine! Pe un culoar între ele poteca urcă (e zăpadă mare, uneori îmi intră piciorul până aproape de genunchi și sunt liniștit fiindcă simt că panta nu e prea mare) până într-o altă mică șa și apoi coboară pe un alt culoar spre ceva ce pare a fi o casă. Refugiul Cârja (2231m)! Locul pe care mi l-am dorit de atâta vreme și unde plănuisem să dorm după vârf. Intru, verific locul, îmi și identific locul unde voi dormi chiar dacă mare parte din refugiu e cu multă zăpadă! Închid ușa și mai departe!

Era să uit și pozele îmi aduc aminte! Până la refugiu a venit cu mine o cățelușă de la una din cabanele ANEFS. Am tot gonit-o, știam că îi va fi greu, nu a fost chip să plece. Tot a mers cu mine! 

Mai departe e cam belea. Nu se vede nimic și nici marcaje! Știu, știu, pe vreme bună e banal de tot aici! Din fața refugiului merg pe vâlcea pe dreapta și mă trezesc cu prăpastie sub mine, Și nu se vede nimic! Mă întorc și văd un semn pe pietrele din dreapta (înainte de refugiu). Pusesem colțarii abia aici la refugiu și îmi vor da o mare siguranță! Urc printre stânci înghețate, merg la dreapta pe culme până la un stâlp și de aici poteca face serpentine în sus spre vârful Cârja. Știam de astea și trebuie să înaintez cu grijă mai ales la treceri orizontale. Zăpada e mare și dacă sparg vreo placă, nu e bine! Nu sunt plăci și calc cu atenție mărită în fiecare pas (uneori mai văd ceva urme). Sunt relaxat când ajung pe plat fiindcă știu că aici e vârful Cârja (2405m). De aici urmează o zonă relativ ușoară. Știu că mai am câteva șei, vârful Gemănarea și apoi Parângul Mare. Cobor ușor într-o șa (Stoienița) și urc pe vârful omonim. Mai departe linia crestei și stâlpii (sau mai bine zis marcajele pe pietre) mă coboară în șaua Gemănarea puțin sub 2400 de metri. Cățelușa e tare curajoasă și o văd cum stă la limita cornișelor. Îmi dă și mie siguranță! Urc pe curbă de nivel până pe vârful Gemănarea și chiar când ajung în zona semi-plată a vârfului ies deasupra mării de nori. Ce spectacol! Ce onoare! Ce bucurie! Fac ultimele poze fiindcă îmi mor bateriile de la aparatul foto. Așa că imaginile de mai jos sunt ultimele făcute cu aparatul, restul sunt cu telefonul!

E 13.45 și parcă timpul stă în loc acum. Totul e de vis, lumea de jos a dispărut, acum sunt ”în liniștea ce ne-nconjoară” (așa e versul, nu am multiplă personalitate :D). Fac poze în toate direcțiile, fac panorame, mai urc, mai fac poze, mai mă afund în zăpadă, mai merg pe plăci înghețate, mai am câte un pas expus care chiar necesită atenție... Din vârful Gemănarea (2437m) cobor în șaua Tecanu (2410m) cu un mare hău spre nord și pe panta ușor în urcare câștig diferența de 100 și ceva de metri până pe Parângul Mare (2519m, 14.53!) 

Fericire pe mine, momente de odihnă, momente de bucurie, momente de mulțumiri în gând tuturor, momente de pozat, momente de filmat, momente de dat mesaje!

Cățelușa stă mai la distanță, nu se apropie de vârf. Așteaptă să vadă ce fac eu! 

Zece minute și cam e cazul să pornesc la vale! Urcușul pe un munte e doar jumătate din drum și mai am ceva astăzi până la refugiul Cârja. Drumul este fix același ca la urcare doar că acum este senin până la refugiu (a mai coborât marea de nori). Singura zonă unde am ceva îngrijorare sunt serpentinele dintre vârful și refugiul Cârja și pe senin se dovedesc a fi mult mai ușoare decât la urcat! La 17.28 sunt la refugiu fericit. Unii ar spune că nu înțeleg ce e fericire aici: să dormi la -10...-12 grade la peste 2000 de metri, fără sau cu puțină apă, într-un adăpost prin care bate vântul! Doar voi, cei care faceți asta puteți înțelege (”Nu-i nimeni să-i înțeleagă/Nu-i nimeni la fel ca ei/Doar dorul, gândul ce-i leagă/Să urce pe creste mereu”).

Am timp de făcut poze la apus, am timp de aranjat patul, am timp de topit zăpadă și de făcut o cană întreagă de supă pe primus (cam un litru), am timp de topit zăpadă pentru apă și pus în termos. Să nu vă închipuiți că am stat pe loc cât s-au făcut toate astea! Mi-am aranjat culcușul, mi-am încălzit sacul, de mâncat am mâncat băgat în sac! Doar că așa pe frig intră cu greu mâncarea și știu că trebuie. Fiindcă nu am băut nici apă destulă, mă cam dor un pic rinichii și va trebui să compensez cumva mâine!

Peste noapte se răcește și de multe ori nici că îmi venea să scot nasul din sac să respir. Mai trebuie să fac asta și doar puțin. Înapoi în sac cu rucsacul (cu bocancii în el să nu înghețe!), colțarii, restul hainelor și un vechi izopren drept pernă. Bine, acum trebuie să înțelegeți că fără sacul de iarnă cu multe grade minus la confort nici nu mă băgam la așa ceva!

Ziua 2 - duminică 9.10.2016

Fiindcă a trecut greu noaptea, undeva în jurul orei 7.00 mă trezesc fără nici o alarmă. S-a luminat aproape, e cam vremea să ies din sacul cald și să mă apuc de treabă. Am de mâncat de dimineață (puțin cât merge), de strâns sacul de dormit și bagajul, de curățat locul... La 8.00 sunt cu totul pregătit și mă bucur de vremea senină și rece de afară. Ies afară pentru câteva poze la răsărit spre vârful Cârja sau spre vale, mă bucur de lumina albastru-galben-portocaliu-roșiatică a primelor raze, mă mai învârt prin zonă și pe la 8.36 sunt gata de drum. Închid bine ușa refugiului, fac câteva poze și la vale pe urmele-mi de ieri. Un pic sunt îngrijorat pentru cățelușă fiindcă pare să fi dispărut și mă liniștesc ceva mai jos când îi văd urmele de coborâre.

Până la 9.07 sunt în șaua Scurtu și pot vedea frumoasa limbă de munte care se pierde răsfirată în marea cea albă din toate direcțiile...

Aveam în plan să urc și pe Parângul Mic și îl las liniștit în pace. Prefer să țin poteca pe stânga lui pe deasupra vârfurilor de brazi care ies puțin din ceață și dau senzații greu de descris. Doar de imaginat și perceptul în afara simțurilor! La 10 fără câteva minute sunt la panoul cu hartă de deasupra stațiunii și încă se mai poate vedea câte ceva. Sunt chiar relaxat fiindcă știu că de aici e floare la ureche. De fapt, după cum am spus, cu excepția serpentinelor de la refugiu spre vârful Cârja, mi s-a părut chiar un traseu frumos și acceptabil în condiții de iarnă. Ulterior mulți se vor plânge de primele zăpezi undeva prin noiembrie, eu pot spune că am simțit iarna cu o lună mai devreme decât ei! 

Puțin înainte de a da de primele pensiuni mă întâlnesc cu singura montaniardă din tură (partea înaltă) care îmi spune că vrea doar plimbare până pe Parângul Mic sau refugiul Cârja. Pentru poze! Și eu aș face la peisajul despre care am spus câteva rânduri mai sus!

Cobor prin stațiune, cei de la restaurant se minunează că mă văd întreg și binedispus și continui mai la vale pe lângă Salvamont. Lângă stația de telescaun e o echipă la antrenament și aud ceva lătrături spre mine. Doar cățelușa mea nu latră și se gudură de bucurie pe lângă mine. Și eu cumva pe lângă ea, o mângâi și mă bucur că e sănătoasă și veselă. Rămâne aici și eu continui la vale. Drumul principal mă coboară printre vile, apoi pe serpentine unde pătrund în marea albă pentru vreun sfert de oră, ajung sub pătura albă și scurtez ceva serpentine până la ultima culme ce m-ar duce spre Rusu. Înainte cu vreo sută de metri văd un marcaj care îmi scurtează drumul printre garduri (e marcaj BR!) la dreapta spre stația de jos a telescaunului. În 10 minute sunt la telescaun, văd că acum e pornit (probabil pentru cei de sus cu antrenamentele) și continui la drum la vale. Cine știe ce noroc oi avea! Vorbesc la telefon cu prieteni și mama să anunț că sunt bine și nu închid telefonul că în 5 minute am noroc cu un vânător-localnic cu o mașină de teren. Coboară în Petroșani și mă duce și pe mine gratis și cu multe povești (e rezistent la frig, are casă aici și vrea să o vândă, a avut stupi - subiect comun). Foarte fain omul, chiar dacă uneori părerile noastre diferă! Îi mulțumesc și merg spre centru. 

Am tren puțin după ora 13.00 și îmi permit puțină relaxare. Care se materializează într-o pizza și o două beri ce se scurg pe gâtul însetat! Cu încântare și mulțumire merg la gară și de aici cu trenul pe lungul drum spre casă (adică nu chiar așa de lung, vreo 8 ore de mers ;) )!

Acum am ocazia să admir valea Jiului cu multe tunele și poduri, apoi calea ferată printre dealuri și apoi câmpia pe care o parcurg spre est pe la Târgu Jiu, Cărbunești, Craiova, Drăgănești Olt, Roșiori, Videle și București. Cu câte povești pe care le aud între călători, poveștile lor de viață, dorințele de reușită (mai ales ale studenților ”la capitală”) și toate pauzele pe care le face trenul (la Craiova am timp să îmi iau o sticlă de apă de la un chioșc și undeva între Roșiori și Videle stăm vreo oră și jumătate să aducă o locomotivă în locul celei stricate). Când văd că trecem pe centura de vest a Bucureștiului, pe sub autostrada A1, pe la Chitila și apoi spre București Nord știu că mai este foarte puțin până la viața între blocuri! Cu dor de revenire ”acasă”, sus în munți!