Colegi de tură: trupa faină a Claudiei în 4 mașini
Scop: plimbări în zona Lepșa-Cheile Tișiței
We: 18-19.09.2016
Eu mai fusesem în zonă și mă atrage ideea locurilor și lucrurilor noi. În cazul de față e vorba de posibilitatea de a merge mai departe de Tunelul Mare de la capătul cheilor și de mănăstirea Lepșa. Așa că... la drum! În stilul relaxat al grupului, mergem cu mașinile spre Buzău unde urcă Adi și apoi trecem prin Râmnicu Sărat de unde îl luăm pe Iulian. În mod normal din Focșani ar fi trebuit să ieșim spre Putna și apoi să urcăm pe valea Putnei până la Lepșa.
Doar că pățim o belea și una din mașinile noastre e implicată într-un accident. Care se lasă pentru șofer cu sperietură, pentru mașină cu daună totală, pentru Maria cu răni, dinți rupți (care cer niște ulterioare operații), buză spartă și, cu optimismul ei, zâmbete și încurajări pentru ceilalți, pentru părinții ei cu multă îngrijorare și decizia (naturală) de a se întoarce acasă, pentru noi restul cu multă îngrijorare la locul accidentului și apoi la urgență în Focșani... Doar mașina cealaltă implicată și șoferul scapă mult mai bine fiindcă el e primarul (se presupune cu ceva alcoolemie la bord mușamalizată)! Ufff, Românica!
Cu ceva neînțelegeri în grup, Adi și Iulian plecaseră spre autogară mai devreme și apoi acasă, noi stăm la spital până aflăm că se stabilizează Maria și chiar părinții ei ne sfătuiesc să continuăm ieșirea fiindcă nu avem cu ce ajuta. Așa că ne reordonăm în mașini și pornim mai departe spre Lepșa pe drumul întortocheat și cu multe serpentine. Sus, în pădurile vrâncene, trecem pe lângă tabăra Gălăciuc (de unde am vechi amintiri de peste 20 de ani) și de cascada Putna și căutăm o cazare aproape de intrarea în Cheile Tișiței. Tot întrebând de un loc de campare (suntem cu corturi) și cu ceva locuri în camere, dăm de un om foarte fain, Mitu, care ne oferă curtea și casa lui. El și soția lui sunt de nota 20 și, cu tocmeala lui Emil și voia bună, dormim toți în camere. Avem la dispoziție tot ce au ei acolo, plus multe povești faine!
Undeva pe la prânz pornim la drum prin Cheile Tișiței după ce ne luăm apă ”de la izvor, mai sus de prima troiță” și salutăm galeșele văcuțe și simpaticii vițeluși de prin curți.
Trecem de podul peste Putna și intrăm în rezervația Cheile Tișiței după vreo 500 de metri. Tot felul de amenajări de lemn, o taxă de intrare pe care nu avem unde să o plătim, panouri cu descrieri ale cheilor, fie turistice (mă refer la descrierea sumară a traseului marcat cu TR), fie ecologice (e vorba despre animalele mari care se pot găsi aici și despre stilul lor de viață)... Pe parcursul cheilor găsim panouri în care sunt explicate mai pe larg urmele animalelor pe care le-am putea întâlni, mâncarea pe care fiecare specie și-o găsește în natură... E o plăcere să mergem prin chei pe traseul deloc dificil, uneori drum forestier, alteori potecă orizontală, alteori mici podețe care trec peste apă. La unele îmi aduc aminte că o luasem prin apă cu alte ocazii... Povestim, pozăm, mai facem pauze, mai mergem... E așa de fain că nici nu ne dăm seama cum trece vremea până la poiana de la mijlocul cheilor unde este un canton forestier. E închis, are, ca mai toate pe care le-am întâlnit prin drumurile mele, un grilaj mare și lacăt la ușă și la geamuri și o masă de lemn la care ne oprim pentru o mică gustare. Ne pornim mai departe la drum fără prea mult elan văzând că timpul se duce și ar fi de preferat să ne întoarcem pe lumină. Mai mergem vreo 20 de minute și hotărâm întoarcerea. Altă dată vom face traseul full până la Tunelul Mare și după el!
Tot povestim și se lasă seara. Am trecut de podul mare, acum suntem pe drumul forestier și totul e foarte în regulă. Ne lungim grupul pe drum povestind de una alta și la un moment dat sunt cu Claudia, Nico și Cristi mai în spate. După un pod din tufele din dreapta se aude un mormăit.
”Stați pe loc, cine știe ce o fi!”
Cristi ar vrea să împingă cu bățul, eu îl sfătuiesc totuși să țină distanța. Scoatem două fluier, tragem câteva fluierături și tot se aude mormăitul. E ceva contant.
”Măi ăsta nu e animal, e altceva”
Mai fluierăm, mai vorbim tare și nimic.
Nu mai știu care a zis să aruncăm cu ceva pietre spre tufișuri. Și atunci vedem că iese Marian din tufiș râzând de nu se putea. Faină glumă și râdem toți de situație!
”Mai da' ce urs în dungi albastre avem noi aici :))))”
Continuăm în glume până la băncile de la ieșirea din rezervație tot râzând legat de faza cu ursul. Ultima pauză pentru revigorare și tot așa împrăștiați pe drum trecem de podul peste Putna și ajungem acasă unde ne așteptau gazdele. Alte povestiri, alte râsete, masa de seară întinsă ”ca o pomană țigănească” (așa e expresia, noi ne simțim foarte bine). Târziu pe întuneric ne retragem la somn cu gând la frumoasa zi de azi și la surprizele pe care le vom avea mâine!
A doua zi ne trezim fiecare cum vrea și după toate acareturile matinale ne stabilim obiectivele. Primul este cascada Putnei și pentru asta coborâm câțiva kilometri cu mașinile până la parcarea mare. Găsim loc pentru mașini și cu toată trupa coborâm pe poteca pietruită și cu balustrade până la belvederea de deasupra cascadei. Mai greu să te înțelegi aici unui cu altul datorită vuietului cascadei și fiecare e liber să se plimbe pe unde vrea. Fiindcă mai fusesem aici, mă atrag măcar câțiva stropi de nou! Pentru asta cobor puțin deasupra lacului în aval pentru a vedea pereții faini de deasupra lor sau observ straturile sedimentare în forme mai puțin obișnuite!
La întoarcere văd că așteaptă colegii să mergem puțin în amonte de cascadă trecând de gardul de protecție. E potecă sigură până la apă și mai departe e apa cam mare să încercăm să mergem pe malul drept direct la gazde. Deasupra cascadei chiar sunt peisaje foarte faine!
La întoarcere eu mai fac un mic ocol pe la fosta cabană-restaurant Cascada Putnei și pe șosea revin la podul spre gazde unde ajung din urmă ultimii colegi (impropriu spus fiindcă de fapt eu sunt ultimul!)
Alte câteva povești, strângeri de mâini și de bagaje și promisiuni de revenire pentru alte ture spre zona sudică (spre vârful Tisaru dacă țin bine minte) și ne urcăm în mașini pentru a merge spre mănăstirea Lepșa. De ieri văzusem pe unde trebuie să ieșim din drumul principal spre mănăstire. Pe hartă apare că drumul ar merge spre Soveja, unde ne și bătuse un gând la un moment dat. Doar un gând!
Găsim o parcare mare chiar în fața mănăstirii, lăsăm mașinile și intrăm pe poarta de lemn mare.
Centrul mănăstirii este biserica de lemn reconstruită în urma unui incendiu care a distrus totul în 1929. Mai puțin o icoană a sfântului Nicolae și una ce înfățișează pe Maica Domnului și pe pruncul Iisus, veche din 1584 și adusă de la Ierusalim! În 1774 un călugăr a întemeiat un schit și într-un document din 1791 se menționează că ”localnicii din Tulnici dau ”un trup de moșie” pentru achiverniseala schitului preotului Mihail ot Soveja”. Abia în 1952 schitul devine mănăstire de maici și din 1992 își reia activitatea pe deplin. Biserica nouă, aflată ceva mai sus de cea de lemn, a fost finalizată și binecuvântată la începutul lui septembrie 2014. E foarte fain pictată și are multe, multe elemente interesante. Alături de multele flori colorate din toată curtea, pânzele de păianjen din porți, troițele din curtea mănăstirii și din apropiere și brândușele albe de pe pajiștea din fața mănăstirii!
Cu bucurie și împlinire coborâm la mașini și avem parte de o surpriză foarte plăcută: doi cai foarte mari, curați și frumoși vin la noi și cer(șesc) de mâncare. Câteva mere le plac foarte mult și se lasă mângâiați. Cu atenție totuși fiindcă sunt imprevizibili!
Ne ”îmbarcăm” și pornim la drum. Din partea tuturor se mai cere o pauză de masă. Și unde să ne oprim? Îmi aduc aminte că în drum văzusem intrarea la tabăra Gălăciuc și intrăm acolo. Trebuie să găsim o masă sau o pajiște unde să mâncăm :D! Îmi aduc aminte de tabăra de acum vreo 20 de ani, de cabanele în care stăteam noi, băieții, sau fetele, de discotecă... În fine, sunt amintirile mele! Acum căutăm și găsim o masă și câteva scaune la scena de spectacole, așezăm toate și ne punem pe petrecerea ad-hoc. Primim acordul din partea unor băieți de la administrație și de la cățeii (8-10) care au și ei parte de câte ceva de la noi!
Cu toate împlinite, ne pornim cu drag și cu noi amintiri spre casă!
Centrul mănăstirii este biserica de lemn reconstruită în urma unui incendiu care a distrus totul în 1929. Mai puțin o icoană a sfântului Nicolae și una ce înfățișează pe Maica Domnului și pe pruncul Iisus, veche din 1584 și adusă de la Ierusalim! În 1774 un călugăr a întemeiat un schit și într-un document din 1791 se menționează că ”localnicii din Tulnici dau ”un trup de moșie” pentru achiverniseala schitului preotului Mihail ot Soveja”. Abia în 1952 schitul devine mănăstire de maici și din 1992 își reia activitatea pe deplin. Biserica nouă, aflată ceva mai sus de cea de lemn, a fost finalizată și binecuvântată la începutul lui septembrie 2014. E foarte fain pictată și are multe, multe elemente interesante. Alături de multele flori colorate din toată curtea, pânzele de păianjen din porți, troițele din curtea mănăstirii și din apropiere și brândușele albe de pe pajiștea din fața mănăstirii!
Ne ”îmbarcăm” și pornim la drum. Din partea tuturor se mai cere o pauză de masă. Și unde să ne oprim? Îmi aduc aminte că în drum văzusem intrarea la tabăra Gălăciuc și intrăm acolo. Trebuie să găsim o masă sau o pajiște unde să mâncăm :D! Îmi aduc aminte de tabăra de acum vreo 20 de ani, de cabanele în care stăteam noi, băieții, sau fetele, de discotecă... În fine, sunt amintirile mele! Acum căutăm și găsim o masă și câteva scaune la scena de spectacole, așezăm toate și ne punem pe petrecerea ad-hoc. Primim acordul din partea unor băieți de la administrație și de la cățeii (8-10) care au și ei parte de câte ceva de la noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu