Locuri și oameni dragi la care îmi face mereu plăcere să revin...
Am vorbit cu Mihaela să mergem câteva ore să povestim la Maria Dilimoț și să facem ceva poze și filmulețe. Vă dați seama că nu pentru noi, ci pentru ei, Oameni cu Suflet curat și trainic, și pentru voi, care citiți și poate gândurile vă îndrumă pașii să le călcați pragul.
Prima oprire o facem la mănăstirea Brebu, monument istoric din sec. XVII, unde eu, înainte de a intra în incintă, îmi calmez foamea cu niște mere gustoase direct din copac. În curtea mănăstirii (am povestit cu altă ocazie mai multe despre mănăstire) niște frățiori se oferă să ne fie ghizi să ne ducă la lacul din apropierea mănăstirii. Ne descurcăm fără (spunem asta mai mult ca să scăpăm de ei, avem alt scop acum), ne bucurăm și îi bucurăm cu o poză cu ei (mai puțin fata mare care e mai timidă și nu vrea să apară în poze :D).
La ieșirea din Brebu spre Pietriceaua oprim puțin la câteva căpițe (tare le sunt dragi celor plecați din România și nouă, celor care am ales să stăm aici) și apoi la câteva vorbe cu două pietricence care erau cu vacile pe o poiană aproape de drum. Se și miră cum de ne-am oprit să vorbim cu ele, nu prea fac boierii de la oraș așa. Doar că nu ne știu, noi așa suntem, mai apropiați de ei, de oamenii simpli decât de orășeni!
Mașina ne duce apoi pe ”Valea Lupului/La marginea izvorului/La umbrița bradului/Drumul ” (versuri Maria Dilimoț) până în capătul satului și pe drum până la gazdele noastre doar mai surprind o stupină a unui ins Goagă, rudă cu ”ai noștri”.
Toți ne primesc cu drag și ne așezăm la povești la masa din fața muzeului Mariei Dilimoț. De câte ori vin aici, îmi sunt atât de dragi toți de nu vă închipuiți. La ei mă simt acasă chiar dacă mi-am pierdut mult din simplitatea lor. Deh, orașul care lor le dă speranțe de mai bine și nouă dorința de a ne retrage undeva în afara vuietului lui continuu...
Maria Dilimoț e o povestitoare desăvârșită, Mihaela, colegul ei de liceu (cu care am venit) și cu mine suntem atrași de vorbele pline de duh și de bucuria ce răzbate din fiecare din ea și din toți ai casei. Înainte de a ne așeza la povești, suntem poftiți la masa de piatră la o bucată de brânză, o roșie de casă și niște pâine. Și o cană de vin pentru cine poate! Între poveștile Mariei (să nu înțelegeți că sunt inventate, tot ce spune cu atâta drag e adunat într-o viață de om harnic, muncitor și păstrător al tradițiilor!) mai mergem pe la cazanul de țuică pentru poze sau ne mai minunăm de inteligența lui Darius (Dari), mezinul sclipitor al familiei. Ajunge departe tânărul ista :D!
E greu să te desparți de ei și știu că voi reveni cât de curând! Îi salutăm frățește și ne pornim la drum spre mașină cu grijă pe lângă o căruță plină cu fân. Pe curând, oameni frumoși!
Cu mașina mergem pe altă parte decât până acum și anume pe direcția Aluniș-Ostrovu-Livadea-Vărbilău. La ieșirea din sat (drumul e destul de prost până în DJ 102 la Vărbilău) stăm de vorbă cu o bătrână care e la fel de minunată când îi spunem că e frumoasă.
”Sunt urâtă cu hainele astea...”
”Sunteți frumoasă, credeți-ne pe cuvânt”
E o frumusețe care vine din ochi, din suflet, din interior, puțini (sper eu din ce în ce mai mulți) o pot percepe...
Le spun colegilor că vin pe jos până la cruce (cumva capătul neoficial al satului) și zburd de bucurie la vale pe tăpșan. Vreau să cred că sunt cumva bucuros ca mieii care pasc vara pe aici... Cu ochii în toate zările și fericit, mă urc în mașină și țintă spre București. Tot cu gândul la cele câteva ore petrecute acasă ;)...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu