În echipa de acum câteva săptămâni, stabilisem cu Tamara, Bogdan și Adi să mergem la Lacul Vulturilor/ Lacul fără Fund din Siriu. Mai fusesem, în principiu știu traseul chiar dacă nu am reușit să fac rost de track-ul pentru prima parte a acestuia. Planul meu e să urcăm pe sub vârful Siriu, nu pe clasica BR de la coada lacului Siriu. Pe drumul de mașină fusesem undeva prin 2009 (din Crasna), pe traseul clasic cu alte ocazii de câteva ori... Știu, montaniarzii vor zice că nu se limitează Siriul doar la traseele astea. Cunosc asta, am în plan și alte variante de a ajunge în zona vârfurilor celor mai înalte, cum ar fi de exemplu traversarea din Ciucaș peste muntele Tătaru (știu câțiva prieteni care au făcut asta) sau urcarea de la baraj prin Lunca Jariștei sau din Bâsca Chiojdului sau din Slon... Cu mașina și din scurt este cel mai accesibil pe unde mergem noi acum. Adi nu mai poate să vină și rămânem echipă Tamara, Bogdan și cu mine.
Ziua 1 - sâmbătă 24.09.2017
Ne întâlnim în Buzău la gară cam pe la 8.30 și pornim pe drumul spre Siriu. Îmi e cunoscut din multele ture prin zonă. Puțin după ora 10.00 facem prima pauză la barajul lacului Siriu, trecem pe marginea lacului de barajul Grămăticu (Tamara recunoaște niște pensiuni unde ajunsese cu alte ocazii) și ratăm puțin intrarea spre podul suspendat și cabana Valea Neagră. Din zona ei începe traseul. Revenim la drumul acesteia, coborâm până la pod unde lăsăm mașina (înaintea podului), ne echipăm pentru un posibil vânt și la drum. Trecem podul, facem stânga pe unde știam că ne-am întors în mini-vacanța de 1 decembrie 2012. Mergem vreo 10-15 minute pe malul lacului admirând zona semi-inundată și pescarii și drumul ne va urca spre o poiană cu o cabană închisă și privată. Nu mai recunosc nimic, probabil s-au mai schimbat lucrurile de atunci!
Continuăm pe drum în sus lăsând niște baraje de protecție pe vale și când îmi pare mie că ar fi o potecă la dreapta, începem să urcăm pe ea. Doar îmi pare fiindcă se tot adâncește în pădure! În stilul propriu și personal intru în zona deasă, asemănătoare unei jungle și sper că le place colegilor mei și nu mă bodogăne prea mult. E ok pentru ei, m-au văzut de ce sunt în stare pe pantele Ciuhoiului acum puțină vreme!
Nu mai e potecă, trebuie să ne găsim drumul tot în sus. Știu că trebuie să ajungem undeva sus în culme în zona vârfului Bocârnea/Siriu. Clar nu mai suntem pe traseul din 2012! Tot trecem prin zone cu copaci dărâmați, cu ciuperci imense și cu zone cu pietre prăvălite printre copaci, nimerim în zone cu ceva doborâturi și se aud niște drujbe, într-o șa mai luminoasă vedem un topor înfipt într-o buturugă (semn clar de activitate umană în zonă), urmăm o culme destul de pietroasă, apoi tot felul de pante mai mult sau mai puțin înclinate, trecem alți câțiva imenși copaci căzuți și ieșim în linia culmii. E un marcaj punct roșu fără margine galbenă care mă liniștește. Suntem pe drumul cel bun și avem un moment de respiro!
Facem dreapta tot în urcare și în 20 de minute ieșim la prima poiană alpină de unde se văd ”Bucegii din Siriu”. E vorba de câteva văioage aflate la vest și mai jos de vârful Siriu/Bocârnea. Motiv de pauză, câteva guri de bere sau fructe uscate pentru energie. Eu parcă nu aș sta locului, merg mai în față, chipurile pe post de cercetaș, fac ceva poze și caut semnal (pentru asta plecasem de lângă colegi) cu succes scăzut (doar o liniuță falsă) și abia mai încolo voi putea trimite o poză pentru lume pe net (adică mâine tocmai în Poarta Vânturilor la plecare!).
Ne pornim la drum fiindcă e ora 15.00 și mai avem ceva de mers. Și ceva ore de lumină! Urcăm pe curbă de nivel peste primul vârfuleț, apoi într-o șa și în continuă urcare printr-un vâlcel tipic din partea calmă a Bucegilor. E totuși ceva piatră, ceva garofițe și în jur avem coloane și turnuri de conglomerat. Asemănător cu linia Bucegi-Neamțului-Grohotiș-Ciucaș(și Tătaru probabil, n-am fost)! Ajungem la o potecă pe curbă de nivel, trecem dintr-o șa în alta lăsând pe dreapta un izvor amenajat, după ultima șa facem dreapta și vedem Poarta Vânturilor și zona de vârf a Mălâiei. Coborâm pe sub vreo trei gâlme până în Poarta Vânturilor. Uimitor, chiar nu bate vântul și putem admira în toate direcțiile... Cum e 17.00 fără câteva minute, nu stăm prea mult și coborâm la stânga spre Lacul Sec și apoi Lacul Vulturilor. Mâine oricum vom veni pe aici pentru a coborî apoi la mașină pe marcajul BR! Vreo 20 de minute de coborât lejer pe drumul de mașină, trecem cu atenție de zona mlăștinoasă de scurgere din Lacul Sec și apoi coborâm ultima pantă înainte de cantonul silvic și lacul prea cunoscut ;).
E o trupă cu mașini 4x4, stinseseră focul și se pregăteau de drum. Ne salută și pornesc în sus (cu ceva efort și blocaj pentru unii - deh, asta îi face pe ei fericiți!) și până să punem corturile, vine o trupă din direcția mașinilor. Un tip mă recunoaște, pe moment nu știu de unde să îl iau. Mi se întâmplă des asta, să nu vă supărați pe mine dacă veți fi chiar voi în situația asta! Dacă îmi dați ceva detalii, îmi aduc aminte. Îl cheamă Florin Chirilă și ne știm dintr-o tură de demult cu Iuliana Bucurescu. Acum ei au venit pentru poze și gașca se adună repede în jurul focului. Tot felul de băuturi, tot felul de slane, tot felul de mâncăruri la pachet/la conservă, tot felul de glume, tot felul de detalii astrologice (chiar nu aveam idee că există un soft care, conectat la internet, îți arată detalii despre stelele pe care le vezi prin camera telefonului). Chiar timpul trece fain și ne retragem spre corturi târziu după lăsarea întunericului.
Ziua 2 - duminică 25.09.2016
Ne trezim dimineață și colegii sunt deja la ”pușcat” (prin obiective) posibile păsări sau chiar cerbi. Nu mai știu dacă au văzut sau nu ceva. Lăsăm corturile să se odihnească pentru un mic tur la marginea lacului. Bate așa vântul de zici mai mult că ești undeva la malul mării pe buza căldării în care e lacul nostru. Iau apă de la izvor (în partea din amonte față de lac), strângem corturile și pornim la drum după ce ne salutăm colegii de aseară (4 la număr) (noi pornim undeva pe la 10.30 spre Poarta Vânturilor).
Începutul e mai greu pe prima pantă, apoi picioarele merg de la sine :)! Ca să ocolim zona mlăștinoasă, mergem pe partea stângă a Lacului Sec. De fapt pe aici este și marcajul nou și ajungem curând la săgeata spre vârful Mălâia și apoi în Poarta Vânturilor.
De aici nu sunt indicații prea clare asupra direcției și, cum știu pe unde trebuie să mergem (acum patru ani și jumătate am urcat pe aici și știam ieșirea din pădure), intrăm exact pe culoarul și drumul marcat cu bandă roșie. Pentru ultima dată ne uităm spre Ciucaș și spre stâna și drumul care coboară pe lângă ea spre Crasna.
Poteca coboară treptat peste văioage, ajungem într-o poiană unde avem parte de o herghelie de cai unul și unul, lăsăm în dreapta bănuiala de potecă spre vârful Siriu, facem stânga pe marginea pădurii și un culoar printre fagi ne coboară la poiana unde era un foișor de lemn. Acum sunt doar copaci tăiați și făcuți grămezi și e ușor de găsit drumul care coboară la stânga mai departe pe un alt culoar de pădure. Tot la vale ajungem la un drum forestier și mai apoi în drumul larg în dreptul unei barăci de tăietori de lemne. Sunt ceva câini lătrători doar cât să dea alarma, altfel nu se apropie de noi. Regrupați, continuăm la stânga pe drum și ajungem nițel mai sus de cabana Valea Neagră pe valea Izvorul Negru. Eu tot îmi aduc aminte de alte variante ale potecii marcate, acum am ajuns în zona cabanei și suntem ca acasă (13.40). Pe drum ajungem la pod (pe al cărui vechi picior este o vulpiță moartă), trecem pe podul mare de lemn și suntem la mașină (câteva minute mai târziu față de ora scrisă mai sus).
Sus în mașină și la drum! Coborâm serpentinele de la baraj și apoi până în Pătârlagele ne hotărâm să mergem la Colți și Aluniș. Că tot ei nu au ajuns acolo și nici eu nu mai intrasem până atunci în Muzeul Chihlimbarului. În Pătârlagele facem stânga prin Sibiciul de Sus și Valea Sibiciului până în Colți. Parcăm chiar sub muzeul și ne bucurăm de explicațiile muzeografei. Întrebasem de Diana Gavrilă și acum era liberă. Probabil pe undeva pe dealuri în căutarea plină de pasiune a rocilor preistorice, așa cum o știu de multă vreme!
Muzeul are exponate din multe domenii: unelte de extracție, multe tipuri de chihlimbar natural și prelucrat, o expoziție de roci, istoria chihlimbarului (care se pare că ar fi de fapt ”lâna de aur” căutată de argonauți prin aste zone), multe bijuterii și obiecte din minunata rocă și, în fruntea tuturor, mândria muzeului, o piesă de chihlimbar naturală de 1857 grame! Pentru multe, multe alte informații, vă invit să mergeți chiar voi la muzeu unde cele două drăguțe și profesioniste muzeografe vă vor fascina mintea cu informații :D!
Și, fiindcă ai mei colegi nu au ajuns până acum la Aluniș, hai și acolo, patru kilometri mai sus pe drum asfaltat. Oprim chiar la poarta bisericii vechi și intrăm în curte. Spre bucuria noastră biserica este deschisă și putem intra pentru o scurtă rugăciune. În curte sunt de văzut chiliile străvechi și crucile din cimitir foarte faine, masa de piatră pentru slujbe din fața bisericii și pentru voi, istoricul așezământului rupestru. Peste vreo trei luni voi reveni aici cu Adi și vom avea neplăcuta confirmare de a vedea biserica parțial arsă (cu vreo două-trei săptămâni înainte să mergem noi). Deci imaginile de mai jos vor rămâne documentare peste ani ;)!
La coborâre rog colegii să mai oprească puțin la una din zonele fără asfalt (sunt câteva zone scurte până în Sibiciul de Sus) pentu a face câteva poze la zidul carierei de deasupra Sibiciului de Sus. Pe dealuri e liniște printre văcuțe, mărăcini și garduri, în firul apei se vede urma feroasă ruginie curgând printre pietre la vale. Cum era de așteptat de la mine, în rucsac îmi voi adăuga o frumoasă și interesantă piatră pentru acasă. Cu așa nori ca în ultima imagine de mai jos, nu prea mai ai de ce să mai stai acum în zonă!
Așa că mergem întins spre casă încercând să ne așezăm în minte amintirile, locurile și oamenii din aceste două zile! Mulțumiri pentru drum și companie și să ne revedem cu alte ocazii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu