Herculane-Bucegi 1-4.12.2016

Mini-vacanță de 1 decembrie... Adi primește o invitație de la Ramona într-un grup care merge în zona Herculanelor. Printre ei sunt Ioan Joldes (Moțu) din Timișoara (inițiatorul grupului ”Drumeții montane”) și Ștefan Șipoș ca organizatori. Acum eu nu știu exact ce și cum și am văzut că au ieșit ulterior niște discuții legate de organizare. Important e un lucru: pentru Ramona e ok să merg și eu, mai ales că, exceptându-l pe Adi și pe mine, toți sunt cazați la Dumbrava. Noi ne exprimăm dorința și opțiunea de a sta la cort. Din grup suntem singurii ”temerari”, pentru mine nu e deloc un lucru deosebit :)! Urmează să ne întâlnim în zona Herculanelor... 

Ziua 0+1 - marți 29.11-miercuri 30.11.2016

Eu cu Adi plecăm de seara din București și undeva pe 3.30 suntem în gara Herculane. Facem câteva poze la gara-monument istoric și avem chef de drum. Parcă în tren spre final ne-am luat la vorbă cu două moldovence ce veniseră la tratament și ne vom mai întâlni prin stațiune înainte de plecare. Ne tocmim la un taxi care ne duce până în piața centrală la statuia lui Hercule. Cum pentru Adi este prima dată aici, facem câteva poze cu Hercule și pornim la drum pe aleea luminată spre hotelul Roman. 

E cam rece și parcă ne-ar prinde bine ceva căldură... Întrebasem niște prieteni de izvorul termal de sub hotelul Roman și îmi explicaseră exact pe unde să coborâm la el. După hotel aprindem frontalele fiindcă urmează să coborâm în tunel. Mai bine zis Adi aprinde frontala și eu un felinar pe care l-am primit cadou de curând. Cumva mă simt ca unul din cei șapte pitici în mină :D... Coborâm pe dreapta la malul Cernei bazinul cu apă termală și vedem intrarea betonată la stânga în munte. Intrăm? Intrăm!

Galeria este la început dreaptă, se poate merge pe dreapta și pe stânga este un șanț prin care curge apa caldă. Doar ce am intrat și încep să se simtă aburii și căldura. Așa că lăsăm rucsacii jos și intrăm cât putem. Adi se întoarce fiindcă îi este prea cald. Mă întorc și eu și mai las din haine și revin în galerie doar în colanți. E așa de cald că de multe ori trebuie să mă mai las pe vine ca să pot respira... Sunt zone cu apă pe unde poți trece pe pietre, sunt zone cu plăci de ciment, sunt urme de linie ferată, probabil de când au făcut galeria... Cam peste vreo 200 de metri este o galerie la dreapta și intru pe ea până în capăt unde izvorăște apă termală ceva mai rece decât cea de pe galeria principală. Mă întorc la Adi să mai respir puțin aerul normal. Cu cât te apropii de ieșire este mai răcoare și aerul mai respirabil! ”Mă duc și mai departe pe galeria principală” Atât cât mă simt în siguranță doar în colanți și cu felinarul în mână. Tot înaintez după galeria laterală încă vreo sută de metri și văd în față ceea ce îmi spusese o prietenă: apa termală vine din față printr-o cascadă peste un zid betonat. Pe sub el e un bazin prin care cică s-ar putea intra spre un loc de relaxare. Eu nu intru prin apa asta așa de caldă! Nu simt că e ok pentru mine! Mă mai întorc o dată la Adi și revin aici. Mai este o galerie în dreapta chiar înainte de izvorul mare. Merg pe ea tot pe lângă apa caldă până la izvor. Înainte de izvor la stânga este un intrând cu o bancă de lemn unde e aerul mai respirabil și stau câteva zeci de secunde înainte să mă întorc la Adi. Peste tot am mers cu cea mai mare grijă fiindcă știu că am ceva probleme cu oxigenarea creierului și nu vreau să am probleme și să nu mai fiu găsit viu. Chiar am citit peste vreo câteva săptămâni de doi frați care au murit aici sufocați... Mă întorc la Adi care vrea să iasă puțin să ia apă și să fumeze o țigară. Până găsește și se întoarce eu ațipesc vreo 20 de minute cu picioarele în apa termală și întins în partea de jos a galeriei ca să pot respira normal. Nu știu dacă este foarte bine ce am făcut, eu am simțit că e în regulă! Ieșim amândoi din galerie când se luminează. Abia acum vedem că e scris deasupra galeriei că e interzisă intrarea fiindcă e pericol de sufocare! La ieșire e un câine foarte simpatic și cuminte cu stăpânul lui care se ”tratează” cu apa din bazin. Îi par cunoscut, cine știe cu cine oi semăna... Mai schimbăm câteva vorbe și pornim la drum. Parcă e altceva acum pe lumină!

Hai la Grota Haiducilor/Peștera Hoților. Pentru asta urcăm cele câteva serpentine pe partea stângă a drumului până sus la intrarea aflată la 186 de metri altitudine pe malul drept al văii Cernei. Peștera a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu (circa 120.000-35.000 î. Chr.). S-au găsit unelte cioplite din silex din acea perioadă, din epipaleolitic, eneolitic și cultura Coțofeni (cca 2800-2500 î. Chr.). Până în prefeudal peștera a fost locuită cu intensitate diferită, inclusiv în evul mediu și epoca modernă când peștera a fost asociată cu temuții lotrii bănățeni. S-au găsit pe pereții peșterii semnături de la 1820 încoace (din punctul meu de vedere e relativă discuția dacă sunt ”numele proștilor pe toți pereții” sau documente istorice). În 1778 s-au găsit catarame de alamă aurii, piese de harnașament și șei în greutate de 13 livre care au constituit primele cercetări arheologice într-o peșteră din această parte a Europei. Primele cercetări științifice au fost făcute în 1872 de M. Munk. Peștera este fosilă, are o lungime de 143 metri, are trei galerii din care două iluminate natural și galeria cu gururi este complet obscură. (informații preluate de pe panoul informativ de la drum)

Noi facem poze mai întâi în galeria de la stânga intrării principale (cu deschidere nu prea mare) și apoi urcăm în galeria mare terminată cu sala cercetărilor arheologice. Lăsasem rucsacii la ieșirea galeriei mari și cercetez fiecare cotlon al ei. Pe stânga văd intrarea în galeria gururilor. Ni se pare mai caldă decât restul peșterii. E adevărat că este aproape izolată de exterior, intrarea are cam un metru înălțime și tot așa lățime! Mergem pe galeria îngustă și înaltă până se micșorează și eu chiar intru până în cel mai mic punct unde pot sta doar ghemuit și de unde voi ieși ”scurgându-mă” printre pereți. Mai revenim de câteva ori în galeria asta fiindcă e prea frumoasă și caldă!

Mulțumiți de prima vizită din zonă, continuăm drumul în sus pe Cerna. Facem ceva glume cu căutat în coșul unei statui de pe aleea pietonală până la unirea drumului cu ”centura stațiunii” și apoi continuăm pe șosea câteva sute de metri până la Centrul de Vizitare Interactiv pentru care trecem pe un pod suspendat peste Cerna. Avem parte de un fain ghid în lumea Parcului Național Domogled-Valea Cernei. Vizitarea este gratuită pe cele trei niveluri ale centrului. La nivelui mediu sunt expuse informații care țin de biologia parcului național, la nivelul superior multe informații și obiecte legate de locuitorii zonei și de tradiții și la subsol în jurul unei reprezentări 3D a văii Cernei sunt foarte multe informații utile și interactive legate de speologia parcului. Cuvintele mele nu cred că pot cuprinde tot ceea ce este aici, cel mai bine este să mergeți să vedeți cu ochii voștri. Din partea mea un mare 10 pentru organizarea acestui centru și a personalului ei!

Urmează niște kilometri monotoni pe asfalt până la izvorul Scorillo/La cădițe (cu apă hipertermală, slab sulfuroasă calcică, cloruro-sodică de 58 de grade) și apoi coborârea spre ștrand. Ne e așa de foame că trebuie să găsim un locunde să stăm și să mâncăm ceva. Și cu câtă foame de lup golim niște cutii cu icre de prin rucsaci! 

Urcăm până la barajul lacului Prisaca unde încercăm câteva poze cât mai clare și deschise și apoi tot continuăm pe asfalt spre Dumbravă. Vedem că din față vine o mașină în care sunt Ramona, Ioji, Moțu și încă un coleg din grup. Veniseră să ne recupereze! Ne iau rucsacii și pentru ultimii doi kilometri mergem ca fulgii...

Facem cunoștință cu cei din grup și aflăm de program. Deocamdată e lejer, ei sunt ocupați cu masa și atunci ne ocupăm de montarea cortului și de alimentarea cu apă. Văzusem o placă cu Moara lui Duduroni și știam că undeva pe partea cealaltă trebuie să fie Bedina din care putem lua apă. Așa că urmăm poteca în jos spre Cerna, trecem podul și mergem la moara pe care sunt marcajele PR și PG. În apropiere este și marcajul PA spre Dobraia și Prisăcina. 

Moara lui Duduroni, numită așa după porecla lui Marcu Nicolae, cel care a construit-o, una din cele patru existente în prezent din cele 12 construite cam pe la 1950, se găsește pe râul Bedina în apropierea DN67D Băile Herculane-Baia de Aramă. Moara funcționează periodic în funcție de necesitatea localnicilor. Moara este mică cu fundație din zidărie din piatră uscată, cu pereți din bârne de lemn cu o ușiță de intrare și acoperită cu plăci de beton (la început a fost șindrilă de lemn). Apa vine printr-un jgheab lung spre roata orizontală cu mici palete. Roata stă pe un braț lung orizontal (furcă), prins de o bară cu vârful intrat în casa morii. Prin rotirea paletelor mișcă un fus (ax vertical) care urcă în moara propriu-zisă din căsuță. Aici pietrele mari macină încet, ritmic grăunțele din coș și separă, prin sită, pulberea de tărâțe. Făina se adună în final într-o ladă mare. O asemenea moară este gospodărită de 6-7 familii și folosită la buna înțelegere, ficăreia când îi vine rândul. (informații luate de pe panoul informativ de la drum).

După câteva poze la moară și la jgheab coborâm la Bedina pentru poze (selfie sau nu) la frumoasa cascadă și revenim la colegi. Câțiva se pregătesc de o scurtă plimbare spre intrarea în Cheile Țăsnei pe varianta ocolită, mai ușoară. Normal că mergem cu ei, doar să ducem apa surplus la cort!

Mergem vreo sută de metri pe șosea și urcăm pe un drumeag la dreapta. Moțu știe prea bine drumul, eu mi-l amintesc dintr-o coborâre de cercetare solo pe aici. Drumul ne urcă până într-o poiană deasupra unei case. Careva dintre noi merge și întreabă de lapte și parcă ne spune că are dimineață. Bun, vom vedea! Moțu îmi arată apoi drumul mai departe printre doi copaci. Sincer, nu îmi mai aminteam. Eu pe aici am coborât în ritm alert pe poteca mai mult decât evidentă. Puțin mai sus ne întâlnim cu doi turiști care coboară și tare ne bucurăm că nu suntem singurii prin locurile astea așa frumoase...

Poteca tot urcă, urcă... Mai facem o pauză de ne arată Moțu un copac de zici că seamănă cu o bufniță sau un copac care s-a separat în două și apoi s-a unit să crească mai departe, mai observăm o rădăcină sau vreo stâncă cu formă mai specială și poteca ne urcă în curbă de nivel până la poteca marcată cu CA spre Cheile Țăsnei. Evident că e mai lejer pe unde am mers noi decât pe urcușul susținut direct de la Dumbravă!

Mai urcăm puțin până la cruce fiindcă Moțu vrea să facă un botez. Eu mă întreb dacă o fi vorba de cei noi din grup... Pe poteca săpată în stâncă urcăm și vedem că botezul este de fapt pentu Ramona și pentru Adi fiindcă au venit prima dată în zonă. ”Mergeți drept după mine. Uitați-vă la bocanci!” Când ajungem la cruce ne arată ce este în jur. ”Oau!” Chiar aici este un loc foarte fain și arată toată frumusețea Mehedinților. Pini negri de Banat agățați pe toate crestele calcaroase, ascuțite și expuse. Moțu ne povestește cum cu alte ocazii a urcat pe creasta de deasupra noastră sau a coborât pe adâncul canion al Țăsnei. Am înțeles că ar fi niște pași interesanți la coborâre, undeva sub pintenul pe care suntem noi acum... Parcă nu ne mai vine să plecăm la câtă frumusețe sălbatică e aici. Chiar dacă este pe potecă marcată... Poze, poze, poze...

Pornim la vale fiindcă fiecare merge în ritmul lui. Cum Moțu știe că are probleme cu genunchii, coboară mai încet și stau cu el să mai povestim de una-alta. E un om tare fain și chiar mă bucur că am ocazia să îl întâlnesc! Poteca ne duce în serpentine strânse la vale și ajungem la valea seacă a Țăsnei. Apa de mai sus este acum ascunsă în calcarul de sub noi. Ca urmare va trebui să ne mulțumim cu berea de la Dumbravă :D! Și cu oamenii veseli și bine-dispuși, unii ajunși cu noi, alții mai pe seară! Cortul ne servește de casă și pat în răcoarea nopții. Dimineață avem ceva stele de gheață pe cort!

Ziua 2 - joi 1 decembrie 2016

Cam așa ne întâmpină munții Cernei pe la 9.30. Nu-i nimic, sus poate fi chiar frumos! Mergem! Pentru astăzi avem în plan cascada Vânturătoarea, ceva baie și pe seară masa festivă. Cam într-o jumătate de oră se luminează, ne urcăm în mașini și mergem cam un kilometru până la primul pod de unde ne începe drumul marcat bu CR. ne echipăm de drum și în sus.

Știam că poteca este direct în sus pe vale. Așa era înainte să facă aici tot felul de construcții... Acum mergem puțin la dreapta pe drum și după ultima casă urcăm în pantă la stânga pentru a ajunge deasupra caselor. Așa ajungem la vechile marcaje. Cum fiecare are ritm diferit de mers, reușim să ne împrăștiem destul de mult și stăm să ne adunăm. Ba mai în față, ba mai în spate, ba povești cu unul sau cu altul... Ajungem la pintenul de stâncă de unde vedem căldarea în care este peretele Vânturătorii. Regrupăm și mai avem de coborât doar o curbă de nivel până la baza cascadei. E foarte faină fiindcă o bună parte e înghețată! Pe sub o perdea de gheață apa se scurge prin fisura ei obișnuită și se lasă într-o coloană de stropi spre vale unde iarăși îngheață deasupra unei ”stalagmite” temporare. Unii coboară pentru poze acolo pe gheață, alții facem poze din potecă, alții merg pe potecă pe sub cascadă și sunt ceva mai sus. Câțiva ne simțim echipați și vrem să urcăm mai departe. Restul grupului înapoi la vale... Așa că împărțim mâncarea și apa și fiecare în direcția lui (urmând să ne vedem în câteva ore).

Eu urmez patru colegi la deal pe marcajul CR până sub peretele următor. Aici doi hotărăsc să se întoarcă și rămânem doar trei ”curajoși”. E rece și zăpada stă pe crenguțe dând feerie pădurii. De nu ar fi înghețat pe sub frunze... Asta este singura emoție pe care ne-o dă pădurea înghețată... Urcăm cu grijă pe frunze și pe marcaje și ajungem pe platforma de piatră de deasupra cascadei. Cu grijă coborâm puțin atât cât ne permite siguranța. E tare faină și lungă valea Cernei văzută de aici...

Urcăm puțin pe marcaje spre stânga și parcă e prea monoton. Hai să facem așa dreapta peste culmi spre valea Bedinei. Noi plănuim să ajungem spre Arjana și cumva cam asta ar trebui să fie direcția... Trecem o văioagă, trecem pe a doua... Panta e prea mare spre valea în care se formează Vânturătoarea mai jos. Urcăm în stânga pe picior și găsim cumva poteci mai mult sau mai puțin înclinate până în creastă unde revedem marcajul CR. Suntem relaxați acum. Știm că am revenit în marcajul bun!

Marcajele ne scot la 13.30 la marginea unei largi poieni. La momentul ăla nu bănuiam și speram să fie poiana Cicilovete. Vedem pe o săgeată marcajul BR spre Culmea Mare la 1 1/2 ore. Nu avem harta la noi și presupunem că e direcția bună. Oricum marcajul este bun! Doar că de aici încotro este marcajul? Poiana este mare și se pierde în ceață. Colegii merg un pic la dreapta și eu în față. Urmează să strigăm când vedem primul semn. Eu am norocul (dacă se poate spune) să văd primul stâlp. Strig la ei și vin la mine. Este de fapt un copac tăiat pe care e marcajul BR. În față se mai vede încă unul cu o placă mai mare pe el. Scrie pe ea poiana Cicilovete! Poteca este destul de evidentă în față pe o culme cu multe pietre care taie poiana în două. Mâncăm niște ciocolată și ținem culmea. Din când în când dăm de marcaje. E de bine!

Poteca urcă și coboară alternativ și după o oră și jumătate avem o surpriză. Într-o șa avem un indicator spre stânga (15.20): TG spre ”7 izvoare” 1 1/2 ore! Ne lămurim dară! Suntem în poiana Culmea Mare! Noi în poiana Cicilovete am făcut stânga în loc să facem dreapta spre Arjana. Eram fix la jumătate! Asta e! Bine că știm unde suntem și coborâm pe varianta asta spre șosea! Ceva mai jos lângă o cruce ne oprim pentru o masă rapidă (e bine dacă mergi și când stai îți îngheață toate cele!) și coborâm pe TG cu atenție la marcaje. Chiar la început în poiană trebuie să ținem direcția pe lungul poienii până la intrarea în pădure chiar dacă tentația ar fi să urcăm pe delușorul din față...

Marcajele ne duc la ruinele unui turn de observație. Acesta se afla pe linia de patrulare a grănicerilor români dinainte de Unire. Locul se numește Piatra Băniței și se pare că undeva în apropiere este o peșteră cu același nume. O fi, nu știam de ea la momentul respectiv! Sursa informației este asta! Facem ceva poze aici și ne întoarcem la potecă (turnul este puțin în afara potecii) pentru a continua coborârea.

Mai coborâm puțin și facem stânga printr-o pădure tânără de foioase prin care din când în când se pot vedea panorame ale văii Cernei. Coborâm spre o culme și apoi pe piciorul ei stâng mergem la vale și la stânga spre valea Slatina. Poteca acum largă ne tot conduce la vale și ieșim la campingul de deasupra ștrandului. Recunoaștem după locurile de foc, toaletele părăginite și locurile de cort evidente. Trecem podul și coborâm în drumul larg de mașină prin poarta metalică deschisă. 

Facem dreapta pe drum și ieșim la ștrand, exact acolo mâncasem cu Adi. Ieșim la drum și ne punem pe făcut semne la ocazie. Avem ceva kilometri și parcă picioarele nu ar mai vrea să îi parcurgă... Avem noroc și oprește un nenea cu o Dacie Papuc veche. Nu contează, trage mașina așa de bine și poveștile șoferului vânător sunt așa de faine că nici nu ne dăm seama când ajungem la Dumbravă. Refuză să primească ceva și pleacă repede mai departe. Uite măi ce om fain!

Le povestim colegilor puțin din ”aventura noastră” și mergem cu mașinile la baie la Cădițe/Izvorul lui Scorillo. Era o variantă să mergem la Cloacă și sigur nu am avea loc acolo la cât de mulți suntem (vreo 10-12). Eu aveam pe mine colanții, puteam să rămân direct la baie și nu se cuvine să fiu egoist și să îmi las colegii la greu. Așa că acum mergem cu toții și ne bucurăm vreo trei sferturi de oră de apa caldă din bazinul de sus la lumina frontalelor (pentru ”romantism” eu las frontala pe lumina roșie :D) sau în bazinul de jos ceva mai rece. Colegii care se întorseseră direct de la Vânturătoare fuseseră mai devreme la baie și ca urmare, ne așteaptă cu masa festivă. Așa că nu stăm nici noi prea mult și, la ora stabilită (parcă cu vreo jumătate de oră întârziere) suntem la Dumbravă. Voie bună, dănțuire, râsete, povești care mai de care, bere... Pe seară Adi și cu mine ne retragem la somn fiindcă la noi durează ceva mai mult să încălzim patul :)))!

Ziua 3 - vineri 2 decembrie 2016

Vremea se anunță ploioasă și chiar peste noapte avem ceva ropote. Colegii nu au chef și posibilitatea să facă prea multe trasee. Chiar discutaseră de un berbecuț, de masă, plimbări prin Herculane și baie. Eu și Adi suntem cam uzi și un pic dezamăgiți că în loc de zăpadă am avut parte doar de ploaie și foarte puțină zăpadă dimineață pe cort. Ca urmare hotărâm să mergem acasă și să căutăm un loc mai cu zăpadă. Strângem cortul și anunțăm colegii. Uite ce vreme ne-a determinat să plecăm...

Tot vor să meargă în stațiune, ne iau și pe noi cu mașina și ne vor lăsa în mijlocul Herculanelor. Le mulțumim și pornim pe jos spre centru. Cerna pare liniștită, nu anunță ceva urât în zilele ce urmează. Asta e, am hotărât să plecăm, nu mai dăm înapoi. Decât să tot avem ploaie, mai bine acasă. Vom afla de la colegi că sus a început să ningă și chiar au avut parte de peisaje faine, albe în sus spre Ineleț în ziua următoare. Trecem pe lângă casa lui Adrian Păunescu și ajungem în centrul nou (unde sunt hotelurile Dacia și Domogled).

Pe dreapta este un restaurant Cezar și intrăm pentru niște cașcaval pane și cartofi prăjiți. Eu chiar glumesc cu personalul: ”Vă arăt buletinul, eu ar trebui să mănânc gratis :)!” Ne mai luăm niște magneți până pleacă microbuzul spre gară și aici avem de așteptat până la trenul care pleacă spre București (noi suntem la gară cam pe la 15.15 și trenul pleacă la 16.50). Facem câteva poze la gara inaugurată la 20 mai 1878 în stil baroc cu coloane în stil roman pe peron și mai mergem un pic la plimbare. Trecem podul înapoi spre Herculane și urcăm puțin pe prima uliță la stânga. Doi câini latră la noi și ne dau semnul că trebuie să ne întoarcem. Îi ascultăm și înapoi la gară și la trenul care ne duce cam până la ora 23.00 la București. Suntem cu gândul la locurile prin care am mers și la următoarele (adică în cele două zile libere rămase).

Ziua 4 - sâmbătă 3 decembrie 2016

Două zile de week-end în care noi vrem zăpadă... Unde în altă parte să te duci când Bucegii sunt plini de zăpadă :D? În principiu am dormi tot în cort că îl avem la noi. Emil e cu o trupă în valea Glăjăriei la cabana unuia dintre ei, vorbesc cu el și e ok să mergem acolo. Au curte și am putea pune cortul și cu siguranță nu ne lasă ei să facem asta ;). Pe loc construiesc traseul, în mare parte clasic: Bușteni-Gura Diham-Diham-valea Glăjăriei. Cabana unde sunt ei este undeva jos, aproape de Râșnov/Rosenau. O sun și pe Carmen și poate merge doar o zi și trupa e completă.

Cu trenul mergem până în Bușteni unde ne bucurăm de un soare incredibil de fain și de munții acoperiți cu zăpada mult dorită. Cum Carmen abia își termină tura la serviciu și trebuie să treacă și pe acasă, stabilim să ne vedem la Lidl, motiv pentru care ne mai facem și noi niște cumpărături. Bucuria revederii și ne pornim la drum pe clasicul drum de mașină de pe partea inferioară a văii Cerbului (cea cunoscută rulotiștilor și urșilor care vin la tomberoane și la corturi :)))) ).

La Gura Diham facem o scurtă pauză și propun să nu folosim varianta clasică ”pe conductă” direct până la Diham și să urcăm pe traseu nemarcat pe la cabana de vânătoare ”Valea Morarului”. Carmen fusese pe aici o dată demult, Adi nu a mai fost pe aici, eu teoretic știu traseul mai mult decât clar. Bine, am mers doar în anotimpuri fără zăpadă când poteca este mai mult decât evidentă! Colegii acceptă propunerea și ca urmare avem de trecut apa Cerbului. Găsesc un loc unde sar pe pietre și ajut pe Carmen și pe Adi la trecut (știu că nu a fost niciodată podeț aici și mereu am găsit alt loc de trecere) și urcăm pe drumul forestier prin zăpada mare și necălcată nici de om, nici de vreun animal. E superb de liniște și doar pașii noștri se aud prin pădure... Trecem de o casă și de gondolele ruginite ce erau în plan a avea linie până la Omu și ajungem la trecerea peste apă la dreapta. Avem două treceri de fapt! Adi găsește o variantă mai pe sus, eu trec pe niște lemne și apoi o ajut pe Carmen să treacă. Hm, și acum? Se vede o placă de gheață peste pârâu și nu știm cât de groasă este. Îmi iau curaj și trec cu grijă la fiecare pas. Buuuun, dacă a ținut la mine înseamnă că ține și la Carmen și apoi Adi. Trecem toți și urcăm apoi pe vale cam până unde știam că face poteca stânga. Nu se vede nimic din acea potecă la stânga! Mai continuăm pe vale printre perdele de gheață până ajungem într-un loc imposibil de trecut cu zăpada mare de acum și îmi dau seama că am trecut de locul cu întoarcerea potecii. Hai înapoi! Și unde e poteca cu pricina? Hm, trebuie să urcăm și găsim niște pante relativ ok. Care apoi se înclină și nu prea ne place ideea. Cum Adi e mai ușurel, se ”agață” de zăpadă și urcă cu elan. Noi în spate ceva mai greu, nu prea găsim alte variante mai soft și până la urmă mergem pe urmele lui. Înclinate, un pic riscante... Ajungem într-un picior de munte pe o zonă mai plată. Cum adică, Cezare, te pierzi în locuri despre care spuneai că îți sunt cunoscute? Ce e cu tine? Eeee, acum nu ne mai întoarcem la marcaj, mergem tot în sus pe picior, trebuie să ieșim în TR undeva. Cumva ținem linia piciorului pe unde zăpada e mai suflată de vânt, ne trezim într-un loc unde avem de trecut niște bușteni mari, apoi un loc unde coborâm puțin, facem ușor dreapta și, fiind în față, văd marcajul TR. Pfuuu, răsuflu ușurat! ”Am ajuns la marcaj!” Ne bucurăm și de acum îl vom urma la dreapta.

În câteva minute vedem cabana de vânătoare puțin mai jos de noi, urmăm poteca ce ne urcă în buza văii Morarului, trecem de copacul dărâmat dinainte de vale, coborâm la bolovanul mare cu marcaj și la indicația cu valea Morarului, poteca ne coboară o perioadă înclinat pentru a ne scoate în Pichetul Roșu și toți copacii ne întâmpină plini de cușme de zăpadă. Hm, e cam târziu pentru Carmen, ar trebui să se întoarcă spre Bușteni. Așa că facem dreapta pe BR până la Poiana Izvoarelor.

Dezamăgire totală aici: cabana este închisă din lipsă de personal!!! Și tare ne-ar fi prins bine o zamă caldă... Asta e! Înghețăm afară pe terasă cu ceva întăritor, slană bocnă și ceapă sănătoasă. De frig ce este mănușile ude îngheață și va fi un pic cam dificil să nle punem în mâini și să le și dezghețăm. C'est la vie! Ne îmbrățișăm și mulțumim pentru comapnie și Carmen pornește la vale spre Gura Diham. E acasă aici, nu îmi fac griji pentru ea. Doar pentru siguranță o rog să-mi dea un semn când ajunge acasă (bineînțeles dacă am și eu semnal să îl primesc). 

Noi urcăm pe CA, salutăm o trupă care coboară spre Gura Diham dinspre Diham și ne avântăm în gerul și viscolul de pe muntele Diham. Brrr, doar când mă gândesc că înghețau instantaneu degetele când mai făceam câte o poză...

După șa intrăm în pădure și parcă e mai bine. Ajungem repede la poteca marcată cu PR ce vine din Pichet și apoi spre Diham. E semi-înserare și mai avem un pic până la mama Oara unde bem câteva ceaiuri fierbinți fiecare. 

Eu merg să vorbesc cu mama Oara și cu fiul ei și la întoarcere Adi mă cam mustrează și are dreptate: noi mai avem de mers și eu stau la povești! Îl înțeleg, nu știe zona, s-a întunecat și nu știe cât mai avem de mers astăzi. E adevărat că nici eu nu știu cât de jos este cabana prietenilor și nu îmi fac griji. Știu bine coborârea până în Glăjărie și apoi nu avem decât să mergem pe drum la vale. Îmi descrisese Emil cum că e pe stânga drumului și au un butoi mare în curte. Nici cu vedere de noapte bună și nu îi găseam după butoi! Deocamdată cu frontalele coborâm poteca până la Glăjărie cu atenție la zonele cu gheață sub zăpadă, ajungem la pârâul pe care îl trecem lejer, prima ramură pe pietre și a doua pe podul de lemn solid și ajungem la drum. Facem dreapta și avem de mers întins, cine știe cât. Cert este că trebuie să trecem de fosta uzină electrică unde ultima dată făcusem dreapta cu Ilinca pe o veche potecă spre drumul Râșnov-Predeal. Mergem noi ce mergem și vedem o mașină care vine spre noi. Remi Vee venise cu Emil cu mașina în întâmpinarea noastră! Ce oameni, să plece ei de la petrecere ca să ne ușureze drumul! Mai aveam de bobinat (vorba Bacei) undeva pe la vreo opt kilometri cel puțin. Așa ajungem numaidecât și suntem primiți cu mare căldură (și la propriu și la figurat). Ce să mai pui cortul pe frigul ăsta după încălzitoare alcoolizate, fripturi și alte cele... Dormim cu toți pe priciul de la etaj după o mare veselie. Oameni de gașcă! De reținut simpaticul Vladi de la care a rămas vorba ”Maleficul” :D.

Ziua 5 - duminică 4 decembrie 2016

Gașca veselă de aseară e mai greu de urnit la drum. Adevărul e că fiind cu mașina, nici nu au de ce se grăbi. Eu cu Adi mulțumim de găzduire și ne pornim pe drumul spre Râșnov. Peisaje faine, case faine, umbre faine... La câțiva kilometri înainte de Râșnov ne ia un tip cu mașina și ne lasă la marginea orașului. El are treabă în altă parte și refuză bani. Știe cum e când ai nevoie de ajutor! Îi mulțumim și, fiindcă mai avem timp până la tren (verificasem trenurile pe net), facem o plimbare prin centrul Râșnovului. Nu fusesem niciodată la ascensorul care urcă spre cetate și acum îl găsim închis! Dar poze putem face! În drum spre gară mai vedem ceva clădiri dinainte de 1900 cu diverse simboluri pe ele sau panorama spre dealul cetății, coborâm la șosea și apoi la gară unde la 13.15 avem tren spre Brașov.

În Brașov avem legătură faină spre București, din tren pozând de câteva ori spre ”cetatea” Bucegilor sau spre apusul prins undeva între Câmpina și Ploiești...

Apăi cine se gândea că tura noastră în Herculane se va termina cu înserarea în tren pe valea Prahovei spre București. Cert e că am simțit din plin în Bucegi iarna pe care ne-am dorit-o la Dumbravă și pe valea Cernei. Oricum, cu toate mutările noastre dintr-un loc în altul al țării, mini-vacanța asta de 1 decembrie va fi foarte greu de uitat :D!