Îmi este mereu dor de Via Transilvanica și am ceva restanțe pe traseele amenajate de când am fost în 2023 de la Severin la Putna. Cel mai aproape este noua Terra Borza Teutonica la care am și contribuit puțin la marcare și care îmi este în plan. Tot din dor de Via căutasem și văzusem cele nouă borne care țin de municipiul Brașov. Acum e vremea pentru mers mai departe. Nu e bai pentru mine că încă e zăpadă în zonă. Dorul este mai mare decât orice piedică! Și permit, cât de cât, banii și sănătatea. Fiindcă, anticipez, după tura asta va urma o pauză ceva mai lungă de Via în care mă voi bucura pentru drumețiile prietenilor. Deci tot legat de Via într-un fel sau altul... Nu pot merge cu cortul din motiv medical (tendinită care nu îmi permite să car greutate) și îmi rezerv un pat la hostelul Centrum Hostel din, așa cum spune numele, centrul Brașovului. Fac ture zilnice mai pe îndelete, cum veți citi mai jos.
Ziua 1 - 09.11.2026
Plec cu trenul de dimineață din București, ajung în gara Brașov și cu un autobuz în centru, îmi iau în primire patul de la hostel și pornesc la drum. De la Livada Poștei iau autobuzul 20 care mă duce în Poiana Brașov. Îmi fac socoteala cum să ajung cât mai scurt la ultima bornă din municipiul Brașov, acolo unde mă oprisem data trecută. Asta înseamnă că din stația de autobuz mă întorc câteva sute de metri spre Brașov și fac stânga pentru a intra pe drumul asfaltat care coboară spre Râșnov/Rosenau/Valea Trandafirilor. Cu siguranță pentru cei care merg pe aici cu mașina eu par un tare ciudat să merg pe jos pe asfalt. Dar puțin mă interesează de părerea lor. Eu știu bine ce am de făcut. Adică să cobor cei câțiva kilometri care mă duc în poiana Aviatorilor.
Văd săgețile care mă conduc la dreapta pe traseul Nova Civitas spre Cristian. Știu că îl întâlnisem și data trecută la ultima bornă din Brașov, la care m-am oprit. Nu mai știu dacă acum ani de zile, când am mai fost pe aici era acest traseu marcat. Cumva îmi rămâne de verificat în viitor! Sunt ceva urme de ATV-uri prin zăpadă și văd că cel mai ușor este (sau pare!) să urc pe lângă primele case. Sunt ceva turiști aici, tare bucuroși că au scăpat de câinii care vin la mine. Este cineva nou pentru ei. Acum depinde cum se simte fiecare în prezența câinilor: pe unii îi sperie, pe alții îi bucură! Cert e că ambii câinii mi se urcă în brațe și abia reușesc. vorbind cu ei, să le explic ce fac eu pe aici. Tind să cred că blănoșii înțeleg ce vorbesc oamenii fiindcă vin bucuroși cu mine. Ba înainte să îmi arate drumul, ba înapoi să mă aștepte sau să se joace prin zăpadă. Clar locurile le sunt cunoscute și indifent până unde ar merge cu mine, știu să se întoarcă. De multe ori îi gonesc verbal să revină la ei acasă și știu mult mai bine decât mine toată pădurea asta feerică. Urcăm mai întâi prima pantă, pe urme de ATV și curând se vede că mașinăriile au întors și rămânem doar noi și zăpada. Mai sunt vagi urme, mai vechi, și mai departe.
După prima pantă facem dreapta prin niște poieni lungi și faine și în spate vedem Postăvaru și chiar masivii Bucegi luminați de soare (zăpada amplifică lumina!). Câteva onduleuri ale terenului și suntem la intrarea în pădure. Blănoșii se tăvălesc prin zăpadă de bucurie și sper că se întorc. Eu continui pe drumeagul de sub crengile pline de chiciură albă, fac stânga într-o curbă largă și urc în coamă. Speram că mi s-au întors acasă companionii și îi văd că alergă spre mine (13.45). Aia e! Mergeți cât știți și apoi vă întoarceți! Fac ușor stânga în urcare și în cinci minute sunt la intersecția unde m-am oprit data trecută. Cea cu panou descriptiv și borna VT. Abia acum (13.50) pot spune că am revenit pe Via și continui Calea. Borna cu copil vesel cu animale mă pune pe Cale. Haideți dragilor, dacă și cât vă place!
Și de aici mergem în trio prin frumoasa pădure albă, pe vechi urme de roți acum acoperite peste jumătate prin zăpadă. Întâi o ușoară urcare, apoi curbă la dreapta pe cele două marcaje (BR și VT), ceva poze în soare după următoarea curbă la stânga, mers pe culme și coborâm într-o primă poiană. Apoi iar o zonă faină de pădure cu sus-jos-uri succesive și suntem în partea de sus a poienii Cristianului. Urmăm la stânga și în urcare urma veche de mașină ajunge la o intersecție unde drumul face la dreapta spre Cristian. Noi facem în față-stânga prin zăpadă pufoasă și multe pietre pe sub ea și ajungem în altă poiană-șa largă la o intersecție. Aici văd în stânga pe cineva cu cățel la plimbare și sper că dragii mei companioni vor merge în acea direcție. Dar mă înșel: vin după mine la dreapta! Chiar dacă îi îndemn, nu se lasă. Așa că îi las și eu în voia lor. Începe coborârea pe o vâlcea, trec de borna ce seamănă cu un trunchi de copac (14.40), fac în câteva minute stânga și urmez un drum larg ce mă trece pe lângă borna cu cioc. Urmez drumul la vale pe serpentine, trec de niște saivane sau mai bine zis adăposturi ale tăietorilor de lemne, las borna cu urs în picioare (pe unde dragii mei patrupezi verifică pădurea în toate direcțiile) și în cinci minute un marcaj mă scoate la stânga din drum. Am de urcat în coama care mă dirijează spre Râșnov. Urcușul este fain, în culme fac stânga (urmez linia naturală a culmii printre copacii căreia se vede fain soarele cu raze împrăștiate la 360 de grade), trec de borna cu copac cu rădăcini în spirală și de o drumeag săpat în linia de pământ, tot la vale pe drum și pe lângă borna cu oi și cam într-o jumătate de oră fac stânga spre troița ce stă de pază peste Promenadă. Ceva mai jos văd un nene în fața mea. Este chiar la intrarea în promenadă. Povestim puțin între troița faină și lac și îi dau ocazia să își aducă aminte de trăsnăile pe care pe făcea în tinerețe cu trasee fără lanternă sau cu echipament rudimentar. Deja pe aici este relaxare și apreciem amândoi fiecare minut din Raiul liniștit, alb, pe unde ne poartă pașii. Îi povestesc câte ceva despre Via, expoziția de scuptură întinsă pe 1600 de kilometri, în toată țara, trecem de borna de la promenada Sissi și ieșim amândoi pe strada Teilor. Eu am țintă următoarea bornă, el să ajungă acasă!
Ne despărțim ca noi prieteni la intrarea în strada Izvorului și în Piața Unirii (primul nume a fost Piața Regina Maria, se pot vedea câteva poze istorice și se pot citi detalii interesante!) găsesc borna cu tălpi. Aici este Centrul Vechi fain amenajat de (după) sărbători, cu un brad imens și intrarea de la liftul pe plan înclinat care urcă în cetate. Nu am fost niciodată cu el. Poate cu altă ocazie! Este 16.45 și vreau să mai văd ultima bornă înainte de a merge la gară. Strada Ion Luca Caragiale (pe vremea mea era una din puținele cacofonii acceptate în limba română!) până la stația de autobuz de lângă biserica Sf. Nicolae Nouă (iese în evidență prin turla înaltă, mult deasupra caselor dimprejurul ei) și pe strada Tudor Vladimirescu dau de borna ”cuminte”, vopsită. Știu de discuțiile legate de ea și până la urmă, chiar dacă nu e ok ce a făcut autorul, măcar iese în evidență!
Închei ziua de Via și merg spre gară pe străzile Mihai Eminescu, Vlad Țepeș, puțin în intersecția de unde bd. Republicii duce chiar în Piața Unirii, sub cetate (se vede inscripția luminată Râșnov), puțin pe strada Ghimbășelului și apoi intru pe podețul ce mă trece peste pârâul omonim până la gară. O trecere interesantă pe care o voi folosi-o și mâine pe seară, după alte ”aventuri” (observați ghilimelele, nu este sensul din DEX). Am 20 de minute de stat până la trenul ce mă duce la Brașov. Bine, și el mai așteaptă încă 10 minute trenul care vine dinspre Brașov fiindcă aici este o singură linie și se intersectează trenurile din direcții opuse. Am cam tras azi și golesc tot ce am la mine dulce și apă. Am nevoie!
E târziu, mai bine zis întuneric, când ajung la Brașov și parcă m-aș odihni după ce mănânc ceva. Așa că merg cu autobuzul până la Livada Poștei și de acolo direct la hostel. Cei de la hostel sunt în strânsă legătură cu colegii de la taverna Masca din aceeași curte. Așa că voi mânca acolo o zeamă caldă și un fel doi (chiar nu mai țin minte ce și oricum am reținut doar că este foarte gustos și generos) cu poveștile cu faina doamnă de aici. Are o poveste de viață foarte interesantă și dacă sunteți curioși, vă invit să o aflați. Plus bucătarul, un om de nota 20. Oameni care te fac să te simți ca în familie, nu ca la un restaurant/tavernă. Chapeux și recomandări pozitive!
Ziua 2 - 10.01.2026
Azi pare o zi ceva mai lungă de mers. Și încă este iarnă și ziua de lumină este încă scurtă. Așa că, potrivit ”pregătirii” de iubitor de munte, ca să fii în traseu cât mai devreme, trebuie să pleci, de cele mai multe ori pe întuneric. Și, chiar dacă sunt în Brașov și traseul este relativ aproape, prefer să merg cu primul autobuz spre Bran ca să am suficient timp la dispoziție pentru traseu. Dacă ajung înapoi în Râșnov pe lumină sau când începe să se întunece, restul chiar nu mai contează.
La 6.45 ies din hostel și mă întâmpină câteva grade cu minus, un pic de zăpadă nouă peste noapte și luminile zonei pietonale. Îmi pun telefonul/Google Maps la treabă și în 40 de minute sunt în Autogara 2 Transbus Codreanu de pe strada Avram Iancu. Am de așteptat fiindcă autobuzul de Bran pleacă abia la 8.00. Așa că... Fie mă mișc pe aici, fie stau în sala de așteptare. Aaaaa, stai că este închisă acum că e întuneric și trebuie să îmi fac de lucru până la 7.45-7.50 când vine autobuzul și deschide șoferul ușile. Sunt câțiva localnici la ora asta și autobuzul e destul de rece. Abia undeva pe la Râșnov se încălzește cât să te simți mai bine. Da' la cum se deschid mereu ușile în stații, nici cu încălzirea la maxim și nu se poate încălzi suficient.
În fine! La 8.35 cobor în Bran și am nevoie de mic dejun și o cafea sau un ceai calde pentru a prinde elan la drum. Și merg la Casa din Bran pentru astea, înainte de a merge la The Guesthouse pentru a lua ștampila VT. Localul este foarte fain amenajat și pare a fi favorit de către cei din Casa Regală. Pe pereți sunt tablouri cu membrii familiei regale și cu vizitele lor pe aici. Servirea și amabilitatea sunt impecabile, ceea ce le atragerea aprecieri din partea mea!
Voi lua ștampila și ”câteva povești” de la doamna de la pensiune înainte de a porni la drum. Bucuria, încântarea și elanul sunt mari!
La 10.18 sunt la borna cu teutoni din centrul Branului. Vedeți legătura, printre alte detalii ale zonei, cu Terra Borza Teutonica. Data viitoare voi merge mai mult prin ținuturile Borzei/Bârsei... Urmez traseul actualizat, nu pe cel pe care îl aveam eu dinainte de inaugurarea de la Bran. Intru pe strada Valea Porții, trec de borna în spirală și borna cu vultur pe stâncă (să fie un vultur pe undeva pe stâncile muntelui Gaura care se vede în față?) mă scoate pe strada Poarta care tot urcă în pantă. Sunt un pic de zăpadă și gheață și nu sunt probleme la înaintare. Strada face câteva serpentine cu întăritură antiderapantă pentru mașini, urcă pe coama dealului cu imagine pitorească spre vest, trece de borna cu străbun gânditor de lângă o poartă de lemn sculptată în stil tradițional, apoi de o faină troiță de lemn unde sunt alți lătrători mici de înălțime șisimpatici și iese curând dintre case. De aici suntem în libertatea de sub munte!
Drumul urcă lejer și la prima bornă, cu urs în picioare, dau de un grup de drumețe pe Via. Intrăm în vorbă de una, de alta fără să ne spunem numele. În fond în drumeție și când ai subiecte comune, nu știi cum trece timpul. Se vede că între ele sunt și iubitoare de munte fiindcă găsim subiecte comune Via și... Dinu și Marlene Mititeanu. Abia după ceva povești și mesaje cu Dinu aflu că doamna este Andreea Dan, soția lui Lucian Clinciu. Parcă altfel stau lucrurile acum. Îi spun și îmi asum greșeala de a nu o recunoaște decât prin asociere cu dragul Lucian. Dar e același drag de drumeție și de oameni. Povestim despre drum, despre stiluri de mers, observăm lacrimile ”înghețate” de pe măceșe sau cristalele-globuri din brazi. Nici nu știm cum trec ondulările drumului și bornele de pe coama de deal dintre Sohodol și Glăjărie...
La borna cu copac dublu, în oglindă, intrăm pe teren necunoscut. Track-ul meu mergea la dreapta și ieșea pe asfalt, track-ul de pe site-ul Via Transilvanica face stânga și merge pe câmpuri. Logic că mergem pe track-ul oficial. Doar că mi se activează instinctul de explorator/descoperitor și voi fi mai mereu cu câteva zeci de metri mai în fața grupului. Știți câinele acela de vânătoare care mereu e în față și miroase urmele? Știu că poate zâmbiți un pic, dar acela sunt eu acum :D!
La schimbări de direcție stau să vină tot grupul și să ne hotărâm pe unde este drumul. De fiecare dată negociem, cum ne spune instinctul și cum cădem de acord. Un exemplu este cel de la borna cu ochi cu o bală scursă în colțul gurii unde las grupul să stabilească direcția, pe lângă gardul din față. Și apoi o iau eu înainte ca să văd mai departe pe unde ar fi. După gard facem stânga pe malul unui pârâu și la pod trecem pe partea cealaltă. Se vede un stâlp care ne arată să mergem pe lunca pârâului, prin spatele caselor. Vor fi două momente cu câini când mergem grupați. Prima dată câinii ne latră de după gard și a doua oară, înainte de a face dreapta spre asfalt, câinii vin spre noi, prin poarta deschisă a unei ”ferme”. Vine un băiat de acolo și îi potolește ca să putem trece. E la început această ”Terra” și îi spunem să aibă grijă că pe aici vor veni din ce în ce mai mulți drumeți și mulțți străini. Aaaaa, uitasem că lângă o bornă, ceva mai devreme, erau unii cu mașinile și ne-au invitat la un vin sau un grătar. Mulțumim, știm că mai avem ceva de mers astăzi!
Borna cu mâță ne scoate la asfalt. La fix că ne-am cam săturat de apăraie și zăpadă moale și umedă. Tot așa, eu sunt mai în fața grupului fiindcă am nevoie de câteva sute de metri de liniște. Știu și aud că este grupul aproape și aștept la vreo sută de metri după ce fac stânga pe asfalt. O doamnă din grup dă semne de oboseală și îl cheamă pe soțul ei care o va prelua cu mașina, după borna cu păuni. Continuăm grupat apoi spre borna cu ochi, dinainte de intrare în Rosenau. Căutasem și găsisem că pot lua ștampila de la pensiunea Vilman (colegii de grup nu sunt interesați de ștampile), ne-am luat cu vorba și am uitat complet. Eram cam la jumătatea distanței până la borna vopsită și nu mă mai întorc. Sun la Casa Dacică și îmi spune că pot lua ștampila de la ei (spre Promenadă, în partea cealaltă a Râșnovului). Așa că mergem la borna vopsită și apoi, peste Ghimbășel, ajungem la borna din Piața Unirii. Aici e final de etapă. Poza pentru grupul cu care am mers azi o mare parte din drum, vine mama singurei fete din grup și o ia cu mașina și cu restul merg până când eu am de mers dreapta spre strada Izvorului și ștampilă și doamnele spre tren. Mulțumiri reciproce și Cale Bună!
Merg întins până la Casa Dacică, povestesc acolo cu Viorel, gazda, despre subiecte extrem de variate, pun ștampila, iau două bomboane și mă scuz că nu pot sta mai mult fiindcă am de prins tren spre Brașov. Cu altă ocazie chiar vom povesti mai mult! Merg spre gară doar cu poze rapide pe drum (evident și cu niște urși simpatici de la o mansardă!) și cu același tren la 18.48 pornesc spre municipiul de județ (fix o jumătate de oră până în Gara Brașov).
Sunt bucuros de ceea ce am reușit astăzi și de mers cu grupul (nu că m-ar fi deranjat să merg singur!) și ajung în Centrul Vechi. Îmi e foame, dar văd un pasaj cu rame de tablou foarte fain amenajate și expoziția ”Universul Trenulețelor”. OK, masa poate să mai aștepte! Intru și voi povesti multe cu oamenii pasionați de acolo, când eram mici și tata insuflându-ne pasiunea pentru trenulețe și pentru detalii. S-a mai dus în timp, dar revenirea la copilărie este așa de faină... Să știți că trenulețele electrice de 16 mm, 12 mm și 9 mm (ecartament) sunt jucării pentru oameni mari. Sunt scumpe și necesită multă pasiune, timp și drag de detaliu și de joacă adultă!
La final de zi o poză cu pastele extrem de bune la care am poftit de aseară și câteva poze din hostelul în care stau, cu un aer european, tânăr și explorator. Mă simt bine în astfel de locuri. Chiar dacă mi-a albit părul de multă vreme și uneori și corpul mai comentează, sufletul îmi e tânăr și curios și asta îmi doresc să mă țină cât mai mult.
Ziua 3 - 11.01.2026
M-am odihnit destul și puțin după 7.30 sunt în picioare. Strâng tot ce am (bine, e rucsăcelul mic, nu am prea multe lucruri fiindcă nici nu este nevoie), la 8.00 predau cheia și abia cu autobuzul de 9.00 pornesc spre Bran. De data asta mersesem cu un alt autobuz până la autogară și am ajuns în timp util. Am timp să observ străinii care urcă în cursa de Bran, absolut toți interesați de castel și de Dracula. Șoferul, eu, românii suntem în general sătui de povestea asta, dar gândesc că încă prinde la străini prin optica irlandezului Bram Stoker... Voi lua micul dejun la Bar East Village înainte de a porni la drum. Apreciez că, deși par un client prea matinal pentru ei (cam 9.30-9.40), tinerii sunt foarte amabili și binevoitori cu orice cerere de-a mea legată de masă sau ordinea de servire.
După vreo oră de relaxare cu micul-dejun românesc, consistent și un ceai sănătos pornesc la drum. Cum este și logic, intru înâi în parcul Bran unde recent a fost montată statuia Reginei Maria. Ar părea un cult al Reginei, dar adevărul este că datorită ei s-a făcut România mare și merită loc de onoare în orice carte de istorie națională. Alte poze și apoi merg spre platoul unde este borna cu coroana Reginei, montată sub locul în care a fost, pentru o perioadă, inima Reginei, la dorința expresă a acesteia! Fusesem la inaugurarea tronsonului, chiar aici, și de fiecare dată revin cu plăcere. Nu mai spun de dragul cu care revin în superbul Parc Național Piatra Craiului care începe chiar de aici, de la Bran.
Mai văzusem borna următoare data trecută, doar dintr-o simplă curiozitate de a trece un pod de lemn din parcarea unde era mașina. Acum trec pe lângă liliacul portocaliu, T-ul deja arhicunoscut și de care nu mă pot plictisi și urarea ”Cale bună!” Să mergem, dară! Poteca foarte faină urcă un pic și apoi urmează o curbă de nivel reparată pe alocuri. E liniștitoare și nici nu îți dai seama când ai parcurs un kilometru până la borna cu figura un pic stilizată. De la ea se face stânga, ușor în urcare, pe străduțele și ulițele din spatele caselor. Sunt și ceva pensiuni pe lângă care trec și atenție la curbele care te urcă pe o altă curbă de nivel, sub Măgura Branului. Când dați, pe o curbă de nivel de borna ”deplasată” să știți că e drumul bun. Borna următoare, cu cap de lup, se află chiar deasupra gardurilor dinspre pădure, cum mergi pe limita parcului național, spre nord. Sunt ceva poieni luuungi, într-una din ele fiind așteptat, vizibil, de borna cu model popular, stilizat. Una din multele borne-prieten ”așteptător tăcut” de pe Via!
Încă o prelungire scurtă a poienii și intrăm în pădure deasă pentru câteva sute de kilometri. Spre borna următoare, cu cioc și ochi de pasăre, sunt ultimii 80-100 de metri mai abrupți. Coborâți cu grijă, pe lateral și cu apăsare pe bețe ca să ajut genunchii care îmi comentează în genunchierele elastice. E tendinita pe care am tot neglijat-o și pe care o voi trata, de nevoie, lunile următoare! Dau de marcajul TA care coboară de pe Măgură pe Tohănița. Nu ”tocănița” :D! Aici sunt mai multe drumuri și alegerea corectă (pe care o dibuiesc din a doua încercare!) nu este drumul care pare natural în continuarea celui de până acum (e un pic în urcare), ci cel care merge pe aceeași diferență de nivel ca mai devreme. Urmează o scurtă zonă de pădure și apoi coborâre pe lângă un fag singuratic și golaș până la primele case. Drumul duce natural la o intersecție cu borna cu țap în picioare, marcaj TA și un semn de interzis pentru mijloace motorizate. Ca să continui, trebuie să urc un pic la stânga, vreo 150-200 de metri și apoi dreapta pe un drumeag foarte fain și relaxant printre garduri. Apare un cățel care mă latră de câteva ori și vine după mine câteva sute de metri. Cred că îmi ceruse voie să vină cu mine :D! Înainte de borna cu botic și patru lăbuțe fac o pauză de 10 minute de odihnă. Este abia 12.30! Cățelul se întoarce fiindcă știe că aici nu mai este teritoriul lui, ci al altor căței care stau lângă oile adunate pe iarbă, câteva zeci de metri la dreapta de drum.
Trec peste valea semi-secată a pârâului Sughina și pe strada Grui (să nu credeți că găsiți denumirile astea pe undeva; drumul vă duce natural și ca indiciu un T portocaliu se găsește pe un stâlp puțin mai departat de drum) intru în Zărnești. Urmez marcajele la dreapta și la un gard de lemn dau de următoarea bornă, în trepte interesante. De aici sunt în oraș, ies pe strada Ștefan cel Mare la troița mică și veche de la strada Tiberiu Sparchez și la dreapta spre centru. Sunt pe teren ultra-cunoscut, de circa 25 de ani! Borna din centru, cea cu veveriță, este chiar în piața de la Primărie. E atât de fain și luminat locul că mi-e chiar drag să stau un pic la soare. Aici este final de etapă pentru mine și sunt tare mulțumit. Dacă aș merge mai departe (aș putea, chiar și la zero grade cât sunt acum!) ar trebui să ajung în Poiana Mărului și de acolo este mai greu să pornesc data următoare din punct de vedere al transportului. În Zărnești știm foarte bine că este capăt de linie ferată și gară!
Bye-bye Via Transilvanica! Ne vedem data viitoare!
Merg spre gară și de aici cu tren spre Brașov și apoi mai departe spre București după ce beau de sete o bere la barul din gară. Cred că merit, mai ales că, fiind setea mare, se va duce destul de repede.
Să ne revedem cu bine, pe Cale! Chiar repetând cuvântul închei cu draga urare ”Cale bună!” Prietenii știu de ce!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu