Și dacă n-a fost suficient de mare contrastul între Laponia și Elveția pe de o parte și București pe de altă parte, hai să merg până la Dunăre cu trenul. Știu că voi deranja cu cuvintele astea, dar în afara orașelor mari este adevărata Românie. Bine măcar că de niște ani de zile trenurile sunt mai curate și mai civilizate, de când ruta a fost preluată de o companie privată. Dar bătrânul Danubius mă așteaptă calm alunecând spre Marea cea Mare... Mai fusesem la Oltenița de câteva ori și am identificat pe hartă o plajă sălbatică, relativ aproape de oraș. Vă dați seama că mi-am setat ținta acolo, în afara orașului.
Pe drum, din păcate, se vede realitatea românească, dincolo de imaginea promovată în afară: gunoaie peste tot fără vreo intenție de a le strânge, manele auzite prin gări. Dacă ar fi doar muzică populară ar merge, dar... Oameni săraci care merge la oraș (în cazul ăsta Oltenița sau București) în speranța unui ban în plus. Ei chiar vor mai mult pentru ei și pentru familie, este perfect de înțeles. Dar greu de făcut și de multe ori, dacă nu există voință sau vreo trăsătură de autodidact, totul se limitează la viața simplă de dinainte.
În gară verific trenul de întoarcere (18.50, ultimul) și pornesc la drum. Nu ca toți oamenii, spre oraș, ci printre vagoanele trenurilor garate și apoi pe partea cealaltă a căilor ferate. Cine a trăit și a cutreierat mai mult prin zonă știe despre ce vorbesc. Peste căile ferate trec o zonă cu iarbă și ies pe strada Depozitelor. Să nu vă așteptați să scrie pe undeva, doar dacă sunteți curioși când căutați pe vreo hartă să vedeți pe unde am mers. Ocolesc o curte cu ceva casă în mijloc și câțiva lătrători. Mno, cât timp vă apărați curtea sunteți cei mai faini. În curte! Urmez drumul care face o buclă la stânga și mă scoate pe așa zisa intrare a Călărașilor. De fapt e un durm de pietriș ce iese în câmp. Trec fosta cale ferată ce făcea legătura cu portul și care acum este în paragină și mă întâmpină vreo 5-6 câini. Vorbesc cu ei, îi admir pentru tenacitate și le spun că știu foarte bine care este misiunea lor aici. Tot mă latră și înaintez fără să le arăt vreo senzație de frică. Știu foarte bine că atunci când își depășesc teritoriul se vor potoli. Și chiar așa se întâmplă! Mă lasă să îmi văd de drum după câteva sute de metri.
Pe prima stradă cu dale, la dreapta, ies printre zone cu stuf și câmp și doar mă intersectez cu o mașină, o Dacie veche, fără ca aceasta să se oprească. Pe primul drum, de pământ de data aceasta, fac stânga printre zone cultivabile (bine, nu acum în ianuarie!) și urmez drumul care face dreapta și mă scoate la un siloz, pe partea dreaptă. Iese în evidență prin forma care aduce a ceva turn de pază, are barieră și nu mă interesează. Continui pe o potecă ce mă scoate repede în drumul de pe digul de protecție al Dunării. Mai sunt tot felul de diguri mai mici care formează o întreagă rețea de bazine care ajută, în caz de ape mari, la protejarea terenurilor arabile de după dig, cum te uiți de la fluviu. De aici poteca este intuitivă, tot în față, ies pe un dig mai mic în stânga mea și apoi pe el, la dreapta, ies la marele fluviu. Pohta ce-am pohtit! Ce dorințe simple mai pot avea unii: după o lună și ceva în tundra laponă doar să vrea să salute bătrânul Danubius, unul din cele trei elemente naturale ce caracterizează țara noastră!
După cum vedeți într-una din poze, avem urși și la Dunăre ;D!
De aici merg în aval o perioadă explorând, pe rând, mici plaje sălabatice până ajung la cea dorită. De fapt este malul de pământ și nisip din care apa mușcă atunci când este mai furioasă, când sunt valuri mai mari. Pentru asta am venit și uit de tot drumul de la București încoace. Natura, așa liniștită cum este ea aici, cu pădurea ei uneori de nepătruns, cu mulții fagi și multele sălcii, cu câte un cauciuc rătăcit sau câte o bornă de limită forestieră, din când în când cu câte un gunoi - urmă a neglijenței oamenilor, cu micile plaje de nisip pe mai multe niveluri, uneori chiar spre doi metri înălțime, cu malul de pământ ce urcă spre pădure câțiva metri, cu calmul apei și cu stropii mărunți de ploaie ce formează un model unic pe luciul apei (aproape nici nu sesizezi când curge), cu un o barjă cu împingător cu pavilion sârb care urcă domol pe Dunăre... Ce ar trebui mai mult?
În mijlocul Dunării sunt insulele Pojarevo/Pozharevo. Insula mare aparține Bulgariei și pe mijlocul insulei mici trece granița dintre România și Bulgaria. Complexul de insule a fost clasificat în 2007 drept SPA/arie protejată specială avifaunistică. Vă dați seama că vegetația este tipică pentru zonele de fluviu și cele 40 de specii de păsări care au fost identifictate aici au determinat clasarea ca SPA. Nu am cum ajunge și nu e bai. Mă bucur că am văzut insula de peste apă. Aaaaa, și vă dați seama că a intrat roamingul pe telefon. Dar cum suntem și noi și bulgarii în UE, nu este nici un tarif suplimentar.
Urc pe niște trepte de pământ și intru în pădurea de lungă dintre Dunăre și digul mare, de protecție. Îmi găsesc potecile care mă scot la dig și mă pregătesc pentru drumul de întoarcere.
Trec bariera închisă și un localnic de la un punct de pază mă întâmpină la prima casă. Ups, intrasem în zona de graniță unde are acces doar poliția de frontieră. Dar nu e bai că nu am de gând să fac nimic ilegal și doar să mă întorc spre port și Oltenița. Povestim puțin, îmi arată și alte poteci pe care poți ajunge la Dunăre și ne salutăm cu căldura proietenească, specific românească. Oricând va fi nevoie, putem apela cu încredere unul la altul! Urmez digul care mă duce vreo 500 de metri drept. Bine, el merge și mai departe și voi reveni la el după ce fac un mic ocol la intrarea în portul mic, pe lângă o îngrădire cu alți lătrători. Dar repet, ei își fac treaba, își apără teritoriul și atunci nu am de ce să îmi fac probleme. Pe lângă curtea lor cobor un pic pe un drum de pământ, până la Dunăre, văd intrarea în micul port industrial și apoi continui pe drumul de pământ care mă scoate înapoi în dig. Gata, Cezare, ți-a ajuns. Se întunecă și ai de găsit drumul spre oraș. Fără alte ocoluri!
Digul mă duce, pe dreapta halelor din port, pe lângă hala Jeles. Este singura hală căreia i-am identificat numele. Teoretic dacă aș ocoli halele pe partea dreaptă ar trebui să ajung în drumul dintre oraș și port. Și fac asta fără să-mi pese de alți câini care mă latră. S-a întunecat și mi se pare normal ca ei să își facă treaba, mai ales când prin spatele curții lor trece un necunoscut... Și urmez drumul după depozitul Densit ca să ies la drum. Dar... ghinion! O poartă metalică cu lacăt îmi oprește calea. Așa că trebuie să găsesc o soluție în noapte.
Mă întorc vreo sută de metri și ies la fosta cale ferată. Este o barieră pe care scrie ”Proprietate privată” și trec pe lângă ea. Fie ce-o fi! În capătul celălalt știu că aș ieși aproape de gară, pe unde mi-am început explorarea. Dar acolo țineți minte că erau alți câini și parcă nu ar fi foarte plăcut. Merg vreo 200 de metri pe calea ferată și identific la stânga drumul portului și pe hartă un fel de drumeag ce trece peste câmp până acolo. Cumva dibuiesc o potecă ce coboară de pe digul/zona ridicată/terasament pe care e fosta cale ferată, trec un mic canal prin stuf și ies la câmp. De aici, indiferent cum ar fi, ies la drum. Și este doar un drum de noroi între zone arate, nimic de speriat. Caut să nu îmi umplu bocancii cu prea mult noroi până la drum. Fiindcă mai mereu, chiar dacă poate părea ciudat, merg în bocanci în zone necunoscute ca să am grijă de glezne. Și ies la drum tot din spatele unui panou cu ”Proprietate privată. Accesul interzis!” Hm, dacă vine cineva aș putea spune că nu am văzut panoul :D! Dar nu vine nimeni și ies la drumul asfaltat pe lângă niște zone unde vara se cultivă lavandă.
Buuuuun! E 17.36 și am vreme destulă până al tren. Trenul de 17.20 s-a dus și îl am pe cel de 18.50. Cam cum planificasem de la început. Așa că merg spre oraș pe DN4/Șoseaua Portului, apoi bd. Tineretului și la giratoriul luminat de sărbători fac dreapta pe bd. Republicii, pe lângă Monumentul eroilor. Îmi este cam foame și opresc pentru un falafel la kebăbăria ”Spre gară”. Hm, nu se așteptau să apară vreun client. Servirea e impecabilă și, ca după un efort considerabil care cere dulce, îmi iau și o sticlă de Cola, eu care nu beau așa ceva de obicei! Merg la gară și le savurez pe amândouă cu o cafea latte până la tren. Hm, sunt printre puținii călători în tren și nu văd nici o problemă în asta. Poate e chiar mai bine că am timp să mă uit relaxat la pozele făcute în scurta mea explorare, atât cât îmi mai permite bateria de la telefon. În București nu e bai că știu drumul cu metroul fără telefon!
Acasă am timp să desfac și să ”aranjez” cadoul pe care îl primisesem de ziua mea, înainte să plec în Laponia:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu